România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ierarh viteaz

 

Bolnav, persecutat şi chinuit,

Pe-un pat străin, dintr-un străin spital,

Episcopul de Alba a murit,

Gonit din Scaunul Episcopal.

 

A fost cel mai puternic dintre noi,

Şi cel mai bun şi cel mai trist a fost,

Şi, prizonier frăţescului război,

S-a stins în frigul altui adăpost.

 

Cu viaţa lui şi-au tot făcut păcat,

Pan’ l-au văzut căzând definitiv,

Cu viclenie au îngenuncheat

Şi-au lăcrimat, chiar din acest motiv.

 

Şi ar fi fost destul scenariul tot,

Ce i l-au hărăzit, de-atâtea ori,

Uzurpatorii, însă, nici nu pot,

Să fie-n veci, decât uzurpatori.

 

Şi, la sfârşitul zbuciumatei vieţi,

Ei nu au ascultat voinţa sa,

De-a-l duce Mănăstirii din Râmeţi,

În locul drag, spre a-l înmormânta.

 

De-aceşti Râmeţi, el e pe veci legat,

Prin jertfa lui, altarul e întreg,

Ei şi-au făcut un nou şi trist păcat,

Cu moartea lui, ce nici n-o înţeleg.

 

Măicuţele îl aşteptau atent,

Mormântul i-l săpaseră, prin plâns,

Dar vrerea lui, în chip de testament,

Să-l ducă la Râmeţi, nu i-a constrâns.

 

Ei erau vii şi dânsul era mort,

Şi victimă a urii lor străvechi,

El a făcut şi ultimul efort

De a-i ierta, acolo, la priveghi.

 

Nu ştiu aceşti uzurpatori vicleni,

Că tot ce e firesc se va-ntâmpla,

Emilian va merge-n Apuseni,

Degeaba l-au închis altundeva.

 

Şi clopotul din Alba va simţi

Că s-a întors stăpânul lui firesc,

Şi va suna, în fiecare zi,

Cum vechi le-amintiri îi poruncesc.

 

Amurg de veac, legende nasc şi cad,

Ca frunzele, în fiecare an,

Dar Noul Testament din Bălgărad,

E-ncununarea lui Emilian.

 

Ierarh viteaz, cu degete subţiri,

Nedoritor de nici un paradox,

El a zidit biserici, mănăstiri

Şi calendare-n spaţiul ortodox.

 

Acum, el s-a retras la Dumnezeu,

tât de supărat, dintre cei vii,

Dar, dacă va vedea că ne e greu,

În forma unui psalm, va reveni.

 

Când ultimul afront i s-a adus,

Şi ei nici moartea nu i-o pot ierta...

Tu, care ne priveşti, acum, de sus,

Fii liniştit, nu suferi în plus,

Râmeţii nu sunt numai undeva,

Ei urcă-n ţară, Prea Sfinţia Ta.

                        9 aprilie 1996

Adrian PĂUNESCU