Lucian Blaga
sub zodia mitului
...
Indiferent care vor fi fost căile pe care Lucian Blaga a ajuns la
folclor, rămâne neîndoielnic că el este scriitorul român care a
teoretizat cel mai mult pe tema valorificării artistice a creaţiei
populare; scriitorul care şi-a format poate cea mai înaltă şi cea mai
completă concepţie asupra produselor populare, asupra însăşi fiinţei
noastre etnice; scriitorul şi filosoful care a ridicat coordonatele
spiritualităţii noastre în câmpul filosofici culturii, plasând astfel
cultura populară română în zona referinţelor internaţionale.
Cum relevam ceva mai
înainte, autorul Spaţiului
mioritic începe să-şi facă
cunoscută poziţia teoretică asupra creaţiei populare relativ târziu faţă
de anul debutului, - după ce faza pur expresionistă fusese depăşită.
Textele fundamentale cuprinse în Feţele unii veac şi Ferestre
colorate sunt înfăţişate publicului în volume de sine stătătoare în
anul 1926; iar în paginile revistelor, în jurul anului 1924.
Adevărate fragmente
dintr-un virtual sistem, articolele în cauză puteau numai ele să
consacre un nume.
Din perspectiva
trilogiilor filosofice, şi în special a
Trilogiei culturii,
valoarea lor ne apare însă mult
micşorată.
De altfel, însuşi autorul
vorbea despre ele ca despre „o fază de pregătire”, mărturisind că „în
ţesătura acelor încercări a pus numai întâmplător câte ceva şi din
preocupările mai secrete, mai personale, mai substanţiale, ale sale”,
insistând asupra faptului că ele „au avut nu o dată ca dedesubt un
îndemn, care le fixa din capul locului destinaţia iniţiatoare: ... voiau
să işte un foc intelectual, să educe o conştiinţă, să creeze o
atmosferă”.
Desigur, caracterul lor
orientativ ar trebui să ne determine să nu le ocolim, întrucât, însă,
ideile expuse în ele vor fi în întregime reluate în
Trilogia culturii,
vom încerca să înfăţişăm concepţia lui
Blaga asupra culturii populare româneşti, din perspectiva acestei
lucrări.
Cum bine se ştie, autorul
Discobolului
cultivă un tip de filosofie a culturii
pe linia Frobenius-Spengler, a morfologiei culturii, în genere, cu
rădăcini în teoria „fenomenelor-originare” a lui Goethe. Ca şi
personalităţile menţionate, Lucian Blaga stabileşte „forme dominante,
originare şi forme secundare derivate, încercând să surprindă esenţa
absolută a fenomenului cultural, specificul lui, dincolo de
manifestările în sine.
Pe cât de evidentă e,
însă, dependenţa metodologică a gânditorului român de morfologia
culturii, pe atât de limpede, poate
chiar mai limpede, se străvede noutatea punctului său de vedere. Căci
faţă de „morfologia” lui Frobenius şi Spengler - ce punea în centrul
generator al culturii, văzută ca un organism, un anume sentiment
spaţial, „sămânţa culturii”, şi cobora, prin îmbrăţişarea teoriilor
despre „mediul fizic şi geografic al culturilor”, de la „nivelul înalt
şi anevoie cucerit al filosofiei culturii” într-un plan „aproape
vulgar-naturalist” -, filosofia lui Blaga are avantajul de a pătrunde în
tainele fenomenului cultural pe mai multe căi, propunându-ne o mai
complexă şi nuanţată înţelegere a acestuia. Deschiderea de orizont a
filosofiei lui Blaga e cauzată, desigur, în primul rând, de încorporarea
unor date furnizate de psihologia abisală a inconştientului, îmbogăţită
de autor cu o nouă ramură: noologia abisală.
„Arătăm acolo [în studiul
Orizont şi stil],
cu argumentaţia necesară - releva el schimbarea de a accente a
demersurilor filosofice faţă de Frobenius şi Spengler - că factorul, pe
care morfologia culturii sau istoria artelor îl interpretează ca
sentiment al spaţiului, nu e propriu-zis un sentiment, cu atât mai
puţin un sentiment conştient, şi că factorul nu ţine de sensibilitatea
noastră crescută într-un anume peisaj, ci e un factor mult mai profund,
în studiul nostru transpunem toată problematica spaţială de pe tărâmul
morfologiei culturii, pe planul noologiei abisale, adică într-o
perspectivă în care inconştientul este văzut nu ca un simplu
«diferenţial de conştiinţă», ci ca o realitate foarte complexă, ca o
realitate care ţine oarecum de ordinea magmelor.”
Prin urmare, ineditul
contribuţiei sale rezultă din împletirea celor două metode de
investigaţie şi din aplicarea lor la domeniul filosofici culturii; fapt
care-l duce pe Blaga la teoria „coordonatelor abisale” ale culturii şi a
matricei stilistice.
Am invocat numele celor
doi filosofi germani deoarece de la ei se pare că a preluat Blaga şi
ideea cercetării materialului folcloric (sub forma legendelor, poeziei
epice, a imaginilor cosmogonice) cu scopul de a surprinde specificul
stilistic al culturii. „Mitologia - avea să declare autorul
Genezei metaforei... -
este în ordinea cronologică întâia mare
întruchipare a categoriilor abisale care alcătuiesc matricea stilistică
a unui popor sau grup de popoare”.
Folclorul, în speţă mitul,
stătea şi în atenţia psihanaliştilor, încât sugestia îi putea veni lui
Blaga şi pe această cale. Ca să nu mai amintim de preocupările în acest
sens ale romanticilor, pe care Blaga pretinde a le reabilita în
defavoarea psihanaliştilor abisali.
Dincolo însă de diversele
solicitări exterioare care-lvor fi determinat să invoce în filosofic
argumente furnizate de stratul magico-mitic al culturii, Blaga ajunsese
în anii elaborării trilogiei filosofice a culturii la concluzii
asemănătoare, rezultate din propria-i experienţă, respectiv din
cercetarea multiplană aprofundată, a culturii noastre populare.
Este unanim cunoscut că
autorul Cruciadei copiilor
a depus o stăruitoare muncă
de aprofundare a culturii folclorice i româneşti - atât pentru
sublimarea ei în cadrul operei sale artistice, cât şi în vederea
folosirii ei ca suport de eşafodaj filosofic.
Despre călătoriile
întreprinse în tovărăşia lui Tiberiu Brediceanu pentru a înregistra pe
fonograf creaţii populare, despre discuţiile avute cu acesta, Blaga ne-a
lăsat el însuşi mărturii în
Cântic şi colindă din volumul
Ferestre colorate (p. 47-50).
Numeroasele trimiteri la
literatura populară din cuprinsul operei lui Blaga, bunăoară, sau
citatele frecvente din diversele colecţii şi studii de folclor (vezi şi
propria antologie de cântece lirice populare) constituie dovezi
grăitoare ale amplorii preocupărilor folcloristice ale poetului.
Interesul primordial faţă
de moştenirea transmisă de străbuni şi-l exprima filosoful fără reţinere
în preambulul la Spaţiu
mioritic: „În cadrul
problematicei, pe care o expunem, ne-am pus, nu o dată întrebarea dacă
nu s-ar putea găsi sau construi ipotetic un spaţiu matrice, sau un
orizont spaţial inconştient ca substrat spiritual al creaţiilor anonime
ale culturii populare româneşti. Subiectul merită riscul oricăror
eforturi. Ne surâde găsirea unei entităţi româneşti.”
De fapt, conceperea şi
realizarea Spaţiului mioritic
de-aici a pornit.
Deşi am declarat că ne vom
opri - spre a surprinde concepţia lui Blaga asupra folclorului - la
Trilogia culturii,
trebuie să mărturisim că avem în vedere
în primul rând Spaţiul mioritic şi Geneza metaforei şi sensul
culturii.
În aparenţă,
Spaţiul mioritic -
atât de controversata scriere a
autorului - pare a fi o simplă cercetare ilustrativă, asupra unei
culturi, făcută cu tot dichisul metodei teoretizate în cel dintâi volum
al „trilogiei”, Orizont şi stil, urmărind pas cu pas epuizarea
obiectivelor prin care s-ar ajunge la circumscrierea individualităţii
ei.
În realitate, însă -
aidoma celorlalte studii filosofice - şi acesta alunecă tot timpul spre
spaţii mai largi, spre generalizare, spre emiterea unor concluzii
necesare în cadrul sistemului blagian de filosofie a culturii. Să nu
uităm însă că această analiză a fenomenului culturii, la Blaga, se
integrează întregului său sistem filosofic, care e fascinant prin marea
lui putere de expresie poetică, dar a suscitat şi mai suscită încă
discuţii în ceea ce priveşte raportarea lui la coordonatele realităţii.
Supunând unui „atent şi
stăruitor examen” cultura populară română, cu scopul de a se convinge de
existenţa unei matrici stilistice româneşti, Lucian Blaga încearcă
permanent - prin continua raportare a acesteia la celelalte culturi
europene - să circumscrie caracteristicile stilistice ale mai tuturor
popoarelor de pe vechiul continent. Aşa încât, „judecarea” culturii
noastre populare pare mai degrabă un pretext de disociere în cadrele
continentale în care vieţuim.
Şi totuşi scopul ultim al
studiului - chiar în cele mai întortocheate hăţişuri ale speculaţiilor
- rămâne profilarea trăsăturilor stilistice distinctive ale sufletului
şi spiritualităţii româneşti.
După îndelungate
digresiuni, autorul se întoarce cu noi
câştiguri în stare să evidenţieze
originalitatea noastră sub soare.
Nu însă o originalitate de
motive, teme, imagini urmărea Lucian Blaga. Deşi apela la folclor, la
arta populară în genere, la mitologie, autorul ţintea dincolo de fapte,
spre zările metafizice, spre un „românism spiritual”.
Nu se arăta, de asemenea,
preocupat nici de problema filiaţiilor sau de cuantumul de moştenire
rămasă de la diversele popoare prin cernerea cărora s-a închegat cel
românesc: „Pe noi scria el - ne interesează înainte de toate
originalitatea de fapt, fenomenală, a artei populare româneşti, iar
aceasta credem că o putem constata în primul rând pe un podiş înalt şi
eterat, dincolo de elementele ei ca atare, care pot să fie călătoare ca
vântul, ce nu ţine seama de vămile neamurilor şi de străjerii
văzduhului”.
Chestiunile de natură
istorică erau cu totul lăsate deoparte.
Spre a ajunge, însă, să
rostească concluziile reconfortante ivind unicatul culturii noastre
populare, autorul Trilogiei
culturii îşi ridica un vast
postament teoretic şi faptic. Stabilea, mai întâi, - pe linia ipotezei
enunţate în Orizont şi stil virtutea căreia „inconştientul uman
[ar] atribui spaţiului şi timpului structuri şi forme foarte
determinate” - existenţa unui orizont spaţial propriu sufletesc
românesc, numit de el „spaţiul mioritic”.
S-ar putea discuta,
desigur, multă vreme - aşa cum s-a mai făcut - temeinicia fenomenelor
invocate ca argumente în favoarea existenţei spaţiului mioritic:
alternanţa deal/vale (plaiul ca orizont indefinit şi infinit ondulat,
fundal al cântecelor noastre populare), sentimentul destinului („duioşia
unui suflet, care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi
coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat şi fără
sfârşit”), modul de aşezare a caselor, arhitectonica acestora, metrica
poeziei folclorice (alternanţa iamb/troheu) şi tot ce mai poate aminti
legănarea aceasta ritmică, „ca un vânt care dă într-o holdă”.
Nu asta ne intrigă, însă,
pe noi, ci faptul că teoretizând specificul stilistic al culturii
noastre populare, L. Blaga deplasează accentul de pe matricea
stilistică, ca entitate complexă, pe una din componentele ei: orizontul
spaţial - numit de data aceasta spaţiu-matrice. „Poporul românesc -
rostea el la capătul unei lungi dizertaţii asupra spaţiului-matrice
mioritic - s-a născut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în
sufletul său, spaţiul-matrice, sau orizontul inconştient specific, care
alături de alţi factori a avut darul să determine stilul interior al
vieţii sale sufleteşti”; sau: „Rămâne să se vadă în ce măsură
realizările concrete ale sufletului românesc, creaţii şi forme, se
resimt de structura indiferent ondulată a spaţiului său.”
Primul citat ni se pare relevant pentru
importanţa acordată „celorlalţi factori” în circumscrierea
originalităţii culturii populare române.
Astfel, în timp ce despre
spaţiul-matrice, invocat la tot pasul, se discută aşa de mult, despre
cea de-a doua coordonată abisală - orizontul temporal - cititorul află
abia în final că ea se caracterizează printr-o „avansare legănată în
timp”.
La fel „sentimentul
destinului” - chemat să susţină existenţa matricei stilistice - e
definit tot în treacăt, fiind mai mult sau mai puţin lăsat deoparte în
argumentaţia ce se încearcă pe parcursul studiului.
De fapt, în toată lucrarea
nu se vorbeşte decât figurativ despre această coordonată, acordându-se
un capitol în Geneza
metaforesi şi sensul culturii
doar Impasurilor destinului creator.
Totuşi, la un moment dat, autorul ţine să-i sublinieze Importanţa:
„Sufletul acesta [al locuitorilor români de pe plai] se lasă în grija
tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi a unui destin care,
simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi sfârşeşte pe
plai. Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e
parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt, şi indefinit
ondulat. De fapt orizontul spaţial al inconştientului şi sentimentul
destinului le socotim aspecte ale unui complex organic, sau elemente,
care din momentul nunţilor, fac împreună un elastic, dar, în fond,
inalterabil, cristal.”
Interesant e că -
eventualelor obiecţii, care s-au şi formulat – L. Blaga, anticipându-le,
le răspundea: „Admiţând că sufletul popular românesc posedă un
spaţiu-matrice deplin cristalizat, va trebui să presupunem că românul
trăieşte, inconştient, pe «plai» sau mai precis în spaţiul mioritic,
chiar şi atunci când, de fapt, şi pe planul sensibilităţii conştiente,
trăieşte de sute de ani pe bărăgane. Şesurile româneşti sunt pline de
nostalgia plaiului. Şi de vreme ce omul de la şes nu poate avea în
prejmă acest plai, sufletul îşi creează pe altă cale atmosfera acestuia:
cântecul îi ţine loc de plai.”
În schimb, restul
trăsăturilor determinante - „preferinţa arătată categoriilor
«organicului» ale lumii”, „tendinţa de transfigurare «sofianică» a
realităţii”, „năzuinţa formativă” orientată spre „forme geometrice şi
stihiale”, „dragostea de pitoresc”, simţul „năsurii şi al întregului”,
simţul nuanţei şi simţul discreţiei -, care au în cadrul teoriei
generale o importanţă secundară, de nuanţare,
cunosc o neaşteptată considerare.
Nu greşim, credem,
afirmând că reliefarea lor asigură de fapt frumuseţea artistică şi
ideatică a Spaţiului mioritic.
În orice caz,
identificarea şi circumscrierea acestora în cadrul culturii noastre
populare, discuţiile purtate în marginea originalităţii lor, îi dau
filosofului posibilitatea să-şi valorifice din plin, atât vastele
cunoştinţe din domeniul artelor plastice, cât şi frenezia asociativă
caracteristică.
Răsturnarea valorică de la
teorie la „analiză” nu este deloc întâmplătoare.
Ea dovedeşte cu plus de
măsură ceea ce critica a afirmat global, fără să ştie însă din ce să-şi
facă punct de sprijin. Şi anume că filosofia lui Blaga e potenţată de
multă poezie, chiar de un fior liric care i-au făcut pe unii pe nedrept
să-i diminueze valoarea exegetică, metafizică.
Cu o neobişnuită percepţie
a nuanţei, cu un nedezminţit simţ al legăturilor tainice, esenţiale, cu
o putere de plasticizare a ideilor - probabil unică în cultura noastră -
şi întotdeauna cu o vie, aproape izbitoare mişcare a spiritului, Lucian
Blaga ne dă în cea de-a doua parte a
Spaţiului mioritic
poate tot ce s-a scris mai bun şi mai
inteligent despre cultura populară română, despre originalitatea ei.
Disocierile prilejuite,
însă, de formularea primelor trei trăsături din şirul celor în cauză -
respectiv: „preferinţa arătată categoriilor «organicului» ale lumii”,
„tendinţa de transfigurare «sofianică» a realităţii” şi, respectiv,
„năzuinţa formativă orientată spre forme geometrice şi sithiale” -,
împinse de Blaga până la judecarea specificului formelor de bază ale
creştinismului, lasă pe undeva impresia spargerii unităţii studiului.
În realitate, însă,
autorul ţinteşte foarte departe. Printre rândurile demonstraţiei privind
superioritatea „legii creştine” răsăritene faţă de catolicism şi de
protestantism, Lucian Blaga încearcă, pe de o parte, să demonstreze
rolul ei stimulator asupra dezvoltării şi perpetuării în timp, în toată
bogăţia şi frumuseţea, a culturii noastre populare, iar pe de alta să
justifice aplecarea sa asupra ortodoxismului şi să argumenteze
posibilitatea utilizării acestuia ca izvor de inspiraţie, ca sursă de
motive mitice.
Răspundea, în felul
acesta, din nou artiştilor care localizau forţat subiectele biblice în
costumaţie şi peisagiu românesc, dar şi acelora care aveau impresia că
el se contrazice: propovăduind, pe de o parte, preluarea în primul rând
a miturilor folclorice româneşti, iar pe de alta folosind în cadrul
scrierilor sale motive mitice ortodoxe.
Preferând categoriile
organicului (viaţa, pământul, firea), pe care le asimilează în acelaşi
grad cu transcendentul, favorizând creaţia „anonimă, populară”, dându-i
posibilitatea dezvoltării ca un organism de o „structură interioară
plină de magice corelaţiuni”, şi mai ales „avantajând perpetuarea
satului”, ortodoxismul ajunge să fie văzut de Blaga ca un reazim al
culturii noastre populare...
(Fragment)
I. OPRIŞAN
(Lucian
Blaga sub zodia mitului, pag. 26-47, Editura SAECULUM I.O.,
Bucureşti, 2015)
|
|