România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mitropolitul ortodox al Bălgradului/Alba Iulia şi Arhiepiscop al Ţării Ardealului, Atanasie Anghel

de la 22 ianuarie 1698,

devenit episcop greco-catolic/unit la 25 martie 1701

 

Continuare din revista DACOROMANIA, nr. 78

De la începutul secolului al XVIII-lea şi în întreaga perioadă, situaţia românilor din toate provinciile româneşti, a fost deosebit de grea, până la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

- În baza Tratatului de la Karlowitz, încheiat la 26 ianuarie 1699, Transilvania a trecut sub stăpânirea Imperiului habsburgic.

- În perioada 1703-1711 s-a desfăşurat în Transilvania şi Ungaria răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rakóczi al II-lea (răscoala Curuţilor).

- Dieta Transilvaniei în anul 1714, a fixat regimul de obligaţii al ţărănimii faţă de stăpânii de pământ: iobagii erau obligaţi să presteze săptămânal o robotă de patru zile, iar jelerii de trei zile.

- La data de 6 octombrie 1711, în Moldova s-a instalat Regimul Fanariot, după înfrângerea forţelor armate ruse, alături şi de cele moldovene, conduse de domnitorul Dimitrie Cantemir, după luptele de la Stănileşti (1711).

- În Ţara Românească, la data de 5 ianuarie 1716, s-a instalat de asemenea Regimul Fanariot, prin domnitorul N. Mavrocordat, în urma războiului austro-turc, care în parte s-a desfăşurat şi pe teritoriul românesc.

- În urma Tratatului de la Passarowitz, încheiat la 21 iulie 1718, Banatul şi Oltenia, a trecut sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.

- La începutul secolului XVIII-lea, după 26 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu, a fost mazilit de „Poartă”, împreună cu familia, la 24 martie 1714, arestaţi şi duşi în Turcia şi întemniţaţi la Yesikule/Edicule (cele 7 turnuri) iar la 15 august 1714, împreună cu cei patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi ginerele său Ianache Văcărescu au fost decapitaţi la Constantinopol.

Pentru a da amploare acestui spectacol criminal şi diavolesc, au fost invitaţi şi au asistat la uciderea bunilor creştini ai credinţei străbune a neamului românesc, reprezentanţii-diplomaţi, ale celor mai puternice şi creştine ţări din Europa: Franţa, Italia, Anglia, Germania şi Rusia.

Ziua de 15 August 1714, stabilită pentru acest masacru nu a fost întâmplătoare.

La această dată creştinii sărbătoresc praznicul Adormirea Maicii Domnului, fiind şi ziua onomastică a soţiei domnitorului Constantin Brâncoveanu, Marica.

La aceiaşi dată, 15 august, domnitorul împlinea 60 de ani.

Oare, cum a fost posibil ca reprezentanţii celor mai puternice şi creştine ţări din Europa, să accepte şi să asiste la decapitarea unor creştini, semeni de ai lor, care cu preţul vieţii nu şi-au trădat credinţa străbună – ortodoxia, devenind martiri ai neamului românesc.

În Transilvania, în aceiaşi perioadă a fost mult mai greu.

În perioada 1703-1711 în Transilvania s-a desfăşurat răscoala antihabsburgică, răscoala Curuţilor, condusă de Francisc Rakoczi al II-lea care la data de 7 iulie 1704, în dieta de la Alba Iulia a fost proclamat principe al Transilvaniei.

Curuţii au fost sprijiniţi în unele zone din Transilvania, de către ţăranii români conduşi de preoţi, în urma promisiuniilor favorabile, în cazul victoriei acestora.

Acţiunea pornită ca o răscoală antihabsburgică a primit un caracter social.

Prin trădarea şi înfrângerea curuţilor de la Satu Mare din anul 1711, nobilimea maghiară a acceptat pacea şi a preferat stăpânirea habsburgilor care le-a garantat propria dominaţie. Trecerea Transilvaniei sun stăpânirea habsburgilor a adus schimbări importante în situaţia românilor de pe meleagurile Albei, care s-au agravat din toate punctele de vedere.

Între anii 1541-1711 Alba Iulia a fost reşedinţa principilor Transilvaniei şi capitala politică a Principatului Transilvaniei.

Alba Iulia a fost un centru important de cultură, într-o perioadă de manifestare şi dezvoltare a umanismului renascian şi mai ales un puternic centru religios, bogat în personalităţi şi evenimente cultural-istorice, desfăşurate în decursul timpului.

Un rol important al dezvoltării oraşului Alba Iulia mai puţin remarcat, la constituit aşezarea geografică pe cursul mijlociu al Mureşului la răspântia căilor de comunicaţii, către Cluj, Braşov, Sibiu, Deva cu ramificaţiile respective şi cea mai importantă, mai ales din partea cotropitorilor începând cu romani şi până la cei de astăzi, intrarea la bogăţiile Munţilor Apuseni.

Habsburgii, după victoria de la Satu Mare din anul 1711, n-au uitat de Alba Iulia, unde la 7 iulie 1704 Francisc Rakoczi a fost proclamat principe al Transilvaniei, iar măsurile luate au fost pe măsură.

În primul rând, reşedinţa guvernatorului Transilvaniei împreună cu celelalte instituţii care se aflau la Alba Iulia –  în capitala principatului, au fost transferate la Sibiu, unde populaţia majoritară era formată din colonişti saşi şi germani, aduşi începând din perioada anilor 1141-1142.

Sibiul fiind un centru tradiţional filo-habsburgic, Curtea de la Viena a stabilit capitala şi reşedinţa guvernatorului Transilvaniei în această localitate.

În scurt timp, nivelul de trai al românilor din comitatul Alba şi Hunedoara, a devenit cel mai scăzut din Transilvania, deşi populaţia majoritară erau români (75-78%).

În acelaşi timp Curtea de la Viena a hotărât în anul 1711, construirea unei garnizoane militare austriece puternice şi a unei cetăţi la Alba Iulia.

Determinat de această situaţie, o parte din clădirile existente au fost dărâmate, iar proprietarii români mai înstăriţi, au părăsit oraşul.

În  plină acţiune de catolicizare a românilor din Alba Iulia, Curtea de la Viena, procatolică, a hotărât dărâmarea bisericilor ortodoxe a românilor din Alba Iulia, motivat de construirea cetăţii şi a glacisului acestuia, justificare susţinută până în prezent şi de unii „specialişti ardeleni”.

Cu această acţiune „justificată” s-a dărâmat:

- Clădirea veche a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului (Alba Iulia);

- Clădirea Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ardealului, construită de primul unificator al neamului românesc Mihai Viteazul, în perioada 1597-1598 şi care a fost subordonată Târgoviştei.

 

N. Iorga afirma: „Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului, a fost cel mai trainic şi de folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi”.

- Clădirea bisericii ortodoxe din oraşul Alba Iulia de jos, de pe cursul vechi al râului Ampoi, unde Mihai Viteazul în anul 1596 l-a vizitat pe mitropolitul Ioan de Prislop.

În vederea cunoaşterii şi susţinerii adevărului evenimentelor, trebuie să le mulţumim istoricilor de peste Carpaţi: Eudoxiu Hurmuzachi, B.P. Haşdeu, N. Iorga etc. care prin  lucrările bine documentate şi realizate, ne-a prezentat adevărul istoric, mai ales din sec. XVIII-XIX – lea din Transilvania.

Istoricul Nicolae Iorga, în lucrarea „Sate şi preoţi din Ardeal”, referitor la dărâmarea clădirilor mitropoliei ortodoxe româneşti din Alba Iulia, preciza:

„Între clădirile care trebuiră să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l înfăţişau, fu mănăstirea lui Mihai Viteazul, care pomenea unirea trecătoare a românilor supt unul dintre ai lor”.

Deasemenea N. Iorga preciza că: „Mihai Viteazul nu se va putea odihni, până în ceasul în care steagurile româneşti biruitoare nu vor fâlfâi din nou pe locul izbânzilor sale neuitate şi nu se va reface marea sa ctitorie de la Alba Iulia”.

În lucrarea „Alba Iulia” (Tharmis-Apulum-Bălgrad) descriere istorică şi geografică a oraşului, întocmită cu prilejul actului încoronării primului rege al României Mari – Ferdinand – la 15 octombrie 1922, se confirmă cu certitudine cele de mai sus, astfel – „Manutanţa, fosta reşedinţă a mitropoliţilor greco orientali, iar după uniaţie a episcopului unit – la zidirea cetăţii, zidul întradins a fost trecut peste catedrala lui Mihai Viteazul şi manutanţă, ca să piară orice urmă că a fost Biserică Ortodoxă Română în cetate”.

În astfel de condiţii deosebit de grele pentru românii din Transilvania dar mai ales pentru cei de pe meleagurile Albei s-au desfăşurat acţiunile de rezistenţă şi de păstrare a credinţei strămoşeşti, împotriva acţiunilor perfide de catolicizare. Odată cu aceste dezastre, a încetat activitatea renumitei Tipografi a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ardealului, iar iscusitul meşter tipograf Mihai Ştefan (Istanovici) a trebuit să se retragă în Ţara Românească unde iniţial a fost „şcolit” de renumitul Antim Ivireanul la Mănăstirea Snagov.

În această situaţie acest focar de cultură din Alba Iulia, important centru în evoluţia limbii române precum şi în răspândirea tipăriturilor în Transilvania şi peste Carpaţi a fost destrus, deşi oraşul Alba Iulia era recunoscut ca un centru important al tipăriturilor.

Un rol important pentru neamul românesc din Transilvania la constituit tipărirea de cărţi, printre care amintim:

- Cazania de la Alba Iulia – 1638

- Evanghelia cu învăţătură – 1641

- Noul Testament de la Bălgrad – 1648, care a revigorat activitatea tipografiei mitropoliei

- Psaltirea – 1651

- Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare – 1685

- Ceaslovătul – 1685

- Rânduiala diaconstvelor şi cu a văzghăşenilor – 1687

- Poveste la 40 de mnucenici – 1689

- Molitvenic – 1689

- În anul 1699 s-au tipărit două cărţi importante pentru nevoile românilor: Chiriacodromionul şi Bucoavna de la Bălgrad, care a fost primul abecedar care a stat la baza învăţământului românesc din Transilvania

- Ultima carte apărută la tipografia mitropoliei a fost în anul 1702 şi se intitulează „Pâinea pruncilor”.

Datorită acestor măsuri draconice de distrugere a acestei tipografii româneşti, timp de peste 50 ani, pe meleagurile Albei, nu a mai funcţionat nici o tipografie, iar consecinţele sunt uşor de înţeles, mai ales pentru prima perioadă a secolului XVIII-lea în Transilvania, când cărţile se aduceau de peste Carpaţi.

Pentru a stăvili relaţiile de orice fel cu românii din Ţara Românească şi Moldova, împărăteasa Maria Terezia, prin decretul din 23 noiembrie 1746 a interzis să se mai aducă cărţi româneşti de peste Carpaţi.

În acelaşi timp împărăteasa Maria Terezia a sprijinit reînfinţarea unei tipografii la Blaj, fiind redată în funcţiune în perioada episcopului greco-catolic Petru Pavel Aron.

Tiparniţa mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia luată la începutul sec al XVIII-lea, a fost dusă de al doilea episcop greco-catolic Ioan Giurgiu Pataki la Făgăraş, unde a fost transferată episcopia greco-catolică din Alba Iulia şi instalată în Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” construită de domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu în anul 1698, după alungarea credincioşilor ortodocşi din această biserică.

Al treilea episcop greco-catolic Inocentiu Micu Klein, instalat la episcopia greco-catolică la Făgăraş, nu a reuşit să o instaleze în această localitate, fapt ce l-a determinat să fie  dusă la Blaj cu ocazia ultimei mutări a episcopiei greco-catolice.

În prezent unele componente a acestei tiparniţe se află la muzeul din Blaj.

 

 

Atanasie Anghel, odată cu preluarea clădirilor Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ardealului a luat şi toate bunurile existente în singura instituţie românească de bază, din perioada respectivă pe meleagurile Albei, care, spre regretul nostru au dispărut şi se cunoaşte prea puţin despre acestea.

 

De o importanţă deosebită pentru istoria neamului românesc şi mai ales pentru oraşul Alba Iulia au fost documentele originale, care au existat în această mitropolie, privind creştinismul şi evenimentele istorice, desfăşurate în timp, pe aceste meleaguri, care în mare parte au dispărut definitiv

Un exemplu convingător, extras din „Sematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul domnului 1900 de la sânta unire 200” confirmă fără echivoc cele de mai sus.

După moartea episcopului Atanasie Anghel (19 august 1713) timp îndelungat (8 ani) nu întâmplător, noul episcop Ioan Giurgiu de Patak a fost aprobat şi numit prin bulla papală „Rationi congruit” la data de 18 Mai 1721.

Până la numirea unui nou episcop greco-atolic, dieceza greco-catolică, a fost condusă, până în anul 1729 de către Adam Fitter, rectorul colegiului călugărilor iezuiţi de la Cluj, iar ulterior de către cei doi vicari şi de teologul Emeric Gorgei, iar în continuare de G. Regai.

În Sematismul Veneratului Cler al Archidiecesei Metropolitane Greco-catolice Române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire 200 (Blaş - tipografia seminarului archidiecesan) la pagina nr. 20 rezultă clar ce s-a întâmplat cu documentele istorice imprtante  existente la Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului.

„Astfel de la 1716-1721 a fost director şi apărător al uniţilor iezuitul George Regai, care scia şi româneşte şi are meritul de a fi adunat mai multe documente relative la istoria românilor înainte de unire" (uniaţie).

- În timp şi mai ales odată cu distrugerile clădirilor mitropoliei, au dispărut de asemenea, nu întâmplător, o serie de urme importante ale neamului românesc şi a credinţei străbune pe meleagurile Albei.

Clădirea Mitropoliei ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopi Ardealului construită de Mihai Viteazul a îndeplinit şi funcţia de necropolă voievodală şi episcopală.

Exemplele menţionate în continuare sunt de asemenea convingătoare:

- În clădirea mitropoliei a fost înmormântat trupul domnitorului Mihai Viteazul;

- În anul 1595, boierul Danciu din Brâncoveni, tatăl viitorului domn al Ţării Româneşti – Matei Basarab – fiind trimis în solie la Alba Iulia, a decedat şi a fost înmormântat în mitropolia veche, de unde în anul 1648, rămăşiţele trupeşti au fost la duse la Mănăstirea Arnota;

- Aron Vodă domnitorul Moldovei, prietenul lui Mihai Viteazul, a fost arestat de către principele Transilvaniei şi întemniţat în castelul cardinalului Martinuzzi de la Vinţ. La data de 19 mai fiind otrăvit, a decedat şi a fost înmormântat la Alba Iulia în Mitropolia construită de Mihai Viteazul.

În acelaşi loc au fost înmormântaţi mitropoliţii ortodocşi menţionaţi în continuare a căror morminte au dispărut: Teoctist – 1622; Ghenadie II – 1640; Simion Ştefan – 1656; Iosif Budai – 1681; Ioasaf – 1683; Sava de Vestem – 1685; Varlaam – 1692; Teofil – 1697.

Singurul mormânt – al episcopului greco catolic Atanasie Anghel, care a fost în această mitropolie, a fost transferat în cimitirul bisericii greco catolice „Sf. Treime” din cartierul Maieri II, care a fost construită din materialele recuperate în urma demolării clădirilor mitropoliei.

Revenind la evenimentele deosebit de importante desfăşurate la Viena în primăvara anului 1701, precum şi a actului de recunoaştere şi a supunerii faţă de Roma, Episcopul Atanasie Anghel semnând o uniune religioasă prin adoptarea şi a unor clauze politice, s-a întors în Transilvania cu însoţitorii săi apropiaţi, avându-l îndeaproape pe părintele iezuit Carol Neuratter, pentru a realiza împreună hotărârile stabilite privind catolicizarea românilor din Transilvania. Atanasie afirma „acest părinte Carol este îngerul meu „Rafael” pe care îl găsesc drept cel mai bun prieten în sfaturi şi cel mai sincer frate în ajutor”.

Instalarea lui Atanasie Anghel în noua sa calitate de primul episcop greco-catolic, a fost bine organizată, desfăşurându-se într-un mod solemn, la data de 23 iunie 1701, în Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ardealului de unde românii ortodocşi au fost alungaţi.

În faţa palatului contelui Apor de Altorja, unul dintre principalii propagatori şi apărători ai catolicismului din Transilvania, s-au adunat preoţii, clerul, cetăţenii oraşului, iar în palat erau prezente personalităţi de nobleţe maghiare din „Statutul Catolic”. Procesiunea bine organizată şi într-un mare număr de participanţi, s-au deplasat din faţa palatului Apor, la Mitropolia lui Mihai Viteazul, având la urmă, clerul romano-catolic şi fruntaşii nobilimii împreună cu episcopul Atanasie Anghel, în şase trăsuri diferite.

- În prima trăsură s-a aflat tatăl reverendismului episcop împreună cu reverendismul paroh din Haţeg.

- În cea de a doua trăsură, se afla părintele Ladislau Barany, teologul episcopului Atanasie, părintele Gabriel Kapi, superiorul rezidenţei romano-catolice de la Cluj, părintele Carol Neurautter şi părintele Biletsky, ambii preoţi din „Societatea lui Isus”.

- În cea de a treia trăsură erau: comitele Francisc Boer, al comitatului Somlyo, Petru Apor şi Sarospataki.

- În a patra trăsură se aflau: Gabriel Josika comitele Aradului împreună cu Samuel Bethlen comitele Târnavelor.

- În a cincea trăsură era Ilustritatea sa, domnul baron Haller, preşedintele guberniului şi Ilustritatea sa, domnul Laurenţiu Bekei comitele suprem a comitatului Alba.

- În cea de a şasea trăsură precedată de alaiul călare a două trupe de trompeţi, se afla reverendismul Atanasie, împreună cu Excelenţa sa, domnul conte Ştefan Apor de Altorja.

La Mitropolie, contele Apor s-a urcat pe o estradă înălţată şi a arătat tuturor decretul Majestăţii Sale, prin care a fost împuternicit de a-l instala şi de al face cunoscut ca legitim episcop pe Atanasie Anghel

În continuare contele Apor, a înmânat părintelui Carol Neurautter diploma imperială prin care episcopul Atanasie a fost confirmat în scaunul episcopal, pentru a fi citite în faţa celor prezenţi, diplomă pe care o prezentăm în continuare:

“Noi LEOPOLD etc. etc. Facem cunoscut prin aceasta tuturor celor care se cuvine că Noi, din grija şi solicitudinea ce o avem pentru alegerea păstorilor sufleteşti ai supuşilor Noştri, luând în seamă meritele cele înalte şi speciale ale credinciosului Nostru Atanasie, episcopului de ritul grecesc din Transilvania şi părţile ei anexate, virtuţiile sufleteşti, învăţătura şi ştiinţa, precum şi viaţa sa exemplară şi plăcută tuturor, moralitatea şi alte însuşiri cu care este dăruit de către Cel Preaînalt, înţelegând acestea şi din rapoartele tuturor sfetnicilor Noştri, am hotărât, după dreptul patronatului Nostru regesc pe care îl exercităm în consacrarea tuturor bisericilor şi beneficiilor din provincia Noastră Transilvania şi părţile ei anexate, în bunul obicei al fericiţilor regi de odinioară ai Ungariei, predecesorilor Noştri de pioasă aducere aminte, să-l primim, numim şi alegem episcop al naţiunii române din Transilvania şi părţile ei anexate, prelat şi păstor al amintitului popor, funcţie acum vacantă de drept şi de fapt prin moartea şi decesul reverendului cândva Teofil, ultimul stăpân al acestui episcopat, numindu-1 totodată consilier al Nostru şi dându-i şi conferindu-i amintitului episcop acel episcopat dimpreună cu toate drepturile, foloasele şi veniturile, oricum ar fi ele numite, care de drept şi din vechime îl privesc şi i se cuvin, în care sens apoi va fi instalat de către tezaurariatul Nostru din Transilvania, pentru a intra în cel mai scurt timp în stăpânirea acelui episcopat. Aşadar ne asumăm, numim şi alegem, prezentăm, dăm şi conferim. Ba încă, din dragostea Noastră aparte cezaro-crăiască pe care o nutrim faţă de amintitul episcop, spre onoarea sa şi a naţiunii sale, voim să fie împodobit şi decorat cu un lanţ de aur de care atârnă o cruce ornată cu efigia Noastră cezaro-crăiască, care să fie dat şi transmis de la un episcop la altul. Acestea însă în aşa fel, încât el să se ţină supus ascultător şi fidel în toate lucrurile şi problemele drepte şi legiuite supremului Pontif al Sfintei Biserici Romane Nouă şi arhiepiscopului de Strigoniu, celui de acum şi celor viitori. Să facă profesiune de credinţă de acum încolo pe viitor atât episcopul însuşi şi succesorii lui cât şi toţi preoţii de acel rit, care vor vrea să aibă parte, să fructifice şi să se bucure de episcopat sau de alte beneficii. Să nu primescă acte de donaţie sau de întărire de la nimeni în afară de Noi, ca rege apostolic, trimise prin Cancelaria Noastră Aulico-Transilvană. Cu puterea şi mărturia aceşti scrisori a Noastre. Dat în cetatea Noastră Viena Austriei, în ziua de 19 a lunii martie din anul Domnului 1701, al domniei Noastre ca împărat roman al patruzeci şi treilea, ca rege al Ungariei al patruzeci şi şaselea iar al Boemiei al patruzeci şi cincilea.

                              LEOPOLD

                              Conte SAMUEL KALNOKY

                              JOANNES FIAT.”

 

În urma instalării ca episcop greco-catolic a lui Atanasie Anghel în Mitropolia Ortodoxă a domnitorului Mihai Viteazul din Alba Iulia, mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie, care l-a hirotonit la Bucureşti mitropolit ortodox al Bălgradului şi arhiepiscop al Ardealului, la data de 22 ianuarie 1698, împreună cu patriarhul Constantinopolului Calinic şi cei 9 arhiepiscopi aparţinători patriarhiei i-au trimis următoarele scrisori lui Atanasie Anghel:

Teodosie, din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Bucureştilor şi mitropolit al Transilvaniei.

De multă vreme caut prilejul de a-ţi .scrie şi de a dojeni faptele tale, care nu plac nici lui Dumnezeu, nici oamenilor. Căci am auzit că s-a făcut prin tine o lucrare ce se va sfârşi cu ruşine. Prin această faptă ai adus o mare vătămare sufletului tău, căci te-ai rătăcit din prea mare uşurinţă a inimii tale. N-ai ţinut seamă nici de jurământul depus, prin care te-ai legat cu un lanţ înfricoşător, nici de tiranii. cărora te-ai supus prin făcuta unire. Să ştii că răstimpul acestei vieţi este scurt şi că după moarte vei merge în iad, împreună cu toţi aceia cu care te-ai despărţit de obştea credincioşilor şi ai încălcat jurământul. De bună seamă ai fost amăgit de măririle lumeşti şi de aceea izbeşti cu piciorul în Sfânta Maică Biserică Orientală, măcar că ai primit sfinţirea de la aceasta. Poate ai gândit că vei obţine mai multă mărire prin primirea unei îndoite sfinţiri, iar această mărire ţi-a orbit ochii inimii, încât nu vezi că a doua sfinţire nu a fost de fapt sfinţire, ci comedie şi că prin aceasta te-ai împovărat cu lanţurile de foc ale iadului şi ai păşit pe o cale întunecoasă, părăsind lumina adevărului. Îţi scriu acestea cu lacrimi, din adâncul inimii, lacrimi vărsate împreună cu mine de mulţi fii ai Bisericii Orientale, care deplâng ruşinea pe care ne-ai adus-o prin fapta ta. Căci ai adus nenumărate suflete în prăpastia ruşinii şi în loc plin de primejdie. Cu mare mânie am aşteptat zi de zi să te reîntorci la gânduri sănătoase şi să-ţi plângi păcatele, dându-mi prin această reîntoarcere a ta prilejul fericit de a-ţi da o sărutare frăţească. Acum însă văd încăpăţânarea ta. Văd că tu prin paşii tăi cazi într-o mereu mai adâncă erezie, până când sufletul tău va fi cuprins pe deplin de întuneric. La scrisoarea pe care mi-ai trimis-o îţi răspund doar următoarele. Ţi-aş trimite Octoihul lucrat aproape în întregime şi cu multă trudă de scholiarhul nostru Damaschin. Dar nu e nici voia Măriei sale domnului Ţării Româneşti şi nici a noastră, după ce ne-ai scris şi ne-ai înştiinţat că ai primit uniaţia şi că eşti în mare legătură cu aceia care sunt duşmanii dogmelor noastre, temelia bisericii noastre orientale. Căci cei cu care te-ai unit născocesc după bunul lor plac dogme noi, lepădându-le pe cele vechi. Pe unele le resping, pe altele le răstălmăcesc după bunul lor plac şi sunt plini de ură faţă de sfinţii părinţi din vechime, cei ce sunt organele Bisericii Orientale insuflate de Duhul Sfânt. Aşadar nu voim să-ţi trimitem Octoihul, ca să nu-i provocaţi tulburări şi răstălmăciri după bunul vostru plac, având în vedere că toate învăţăturile din el sunt calea adevărului şi lumina adevărului, întru care Sfânta Maică Biserică Orientală şi-a avut în toate veacurile temelia adevărului său, şi eu nădăjduiesc că aceasta va rămâne în vechea sa înflorire şi în vechiul fundament şi că porţile iadului nu o vor învinge. În Octoih sfânta noastră biserica aduce cântări de laudă Sfintei Treimi şi nu adaugă că Duhul Sfânt purcede de la tatăl şi de la Fiul, ca şi cum de la bun început ar amesteca persoanele şi ar adăuga pe deasupra începutul. Deci tu eşti obligat să admiţi facerea persoanelor, căci aşa ai jurat să crezi împreună cu romanii. Am văzut jurământul tău, care ne-a fost adus. În Octoih îl lăudăm pe Dumnezeu în fiecare zi de sâmbătă pentru cei morţi ca să le dea acestora odihna veşnică şi iertarea păcatelor, neamintind nimic despre purgatoriul romanilor, respectiv că Dumnezeu i-ar scoate pe aceştia din Purgatoriu curăţaţi de păcate şi i-ar primi în ceruri, bine ştiind că după canoanele noastre purgatoriul nostru este Singură Sfânta Biserică a Orientului şi că prin rugăciuni ei sunt în mâna Domnului. În Octoih se pomeneşte de asprimea Judecăţii celei de apoi şi de bucuria cerească, când păcătoşii vor fi judecaţi la osânda veşnică iar drepţii vor fi primiţi în împărăţia Cerurilor. Căci Sfântul Pavel ne învaţă în Epistola către evrei, 11, 3 ca tuturor celor care au suferit pentru credinţă nu li s-a împlinit încă făgăduiala. Multe alte cântări din Octoih pot arăta calea adevărului. Dar pentru că ne temem să nu fie falsificat de către romani, nu ţi-l trimitem. Faceţi-vă tipografie, falsificaţi cărţile după cum vă este voia şi veţi vedea apoi cum veţi mai arde cândva în focul iadului, Căci îţi zic ţie, deschide-ţi ochii tăi şi părăseşte ceea ce ai început. Şi atunci când vom vedea credinţa ta fidelă faţă de Biserica Orientală, fără văl făţarnic, îţi vom trimite nu numai Octoihul, ci şi Triodul şi Penticostarul, în fine, tot ce vei cere. Ne scrii să-i cerem Măriei sale domnului Ţării Româneşti (Brâncoveanu) să-ţi trimită Triodul, Penticostarul şi alte cărţi. I-am vorbit de aceasta Măriei sale domnului, care însă, văzându-te întru atât de mare neascultare, nu vrea să-ţi trimită nimic. Gândeşte-te câte daruri . a făcut Măria sa domnul bisericii tale. Acum însă nu-ţi va da nimic, căci tu însuţi te-ai făcut nedemn de darurile sale. De ce prin urmare i-o ceri cu făţărnicie? Tu eşti vinovat şi vei fi judecat. Desigur, Măria sa domnul, bogat şi darnic, ar avea suflet să facă donaţii bogate bisericii tale. Dar tu eşti pricina, prin lucrarea ta cea rea, pentru care nu ţi se va mai da nimic, nici din partea Măriei sale domnului, nici din partea altor creştini, deşi au o mare dragoste faţă de biserica ta. Scrii şi de o anume sumă de bani ce trebuia să-mi fie dată mie de episcopul Teofil. Să ştii că pentru mine ar fi o bucurie mai mare dacă ai reveni la Biserica Orientală şi ai deveni fiu ascultător al ei, aşa cum ai fost la început, decât dacă mi s-ar plăti datoriile. Ce să fac eu cu banii tăi, dacă tu pierzi atâtea suflete? La ce-ţi sunt de folos toate onorurile pe care le-ai dobândit prin deşertăciune, dacă ai căzut în excomunicare şi afurisenie? Uite, îţi trimit cu această scrisoare sentinţa tuturor patriarhilor şi mitropoliţilor, care aruncă asupra ta excomunicarea şi afurisenia, ca, dacă nu vei reveni la Sfânta Maica Biserică Orientală, să fii şi să rămâi anatema pentru totdeauna, cu trupul şi cu sufletul. Scrii să-ţi trimit două potcapuri călugăreşti. Asta a trezit în inima mea puţină bucurie. Poate că vrei să fii iar călugăr, ca să capeţi mântuirea veşnică. Poate că-ţi este greaţă de hainele ce ţi s-au dat. Dea Dumnezeu să nu te îmbraci cu veşmintele şi obiceiurile romanilor. Leapădă consacrarea pe care o ai din partea lor. Atâta mă rog, să dea Dumnezeu inimii tale o scânteie de dragoste. N-am timp să-ţi scriu mai multe, ci-ţi doresc să rămâi fiul Bisericii Orientale şi să dobândeşti fericirea veşnică.

Teodosie, din mila lui Dumnezeu arhiepiscopul şi mitropolitul Transilvaniei.

Bucureşti, 3 mai, anul de la Facerea Lumii şapte mii două sute zece.”

 

Scrisoarea Patriarhului Constantinopolului Calinic:

Calinic, cu mila lui Dumnezeu patriarhul constantinopolitan al întregii lumi.

Cinstiţilor clerici şi popi din toată Transilvania, boieri, negustori şi alţi creştini binecuvântaţi din toată Transilvania, iubiţi fii ai noştri întru Hristos care rămâneţi credincioşi Preasfîntei Apostolice, Catolice şi Ortodoxe Biserici Orientale, pace vouă tuturor şi milă de la Atotputernicul Dumnezeu şi de la Domnul Nostru Iisus Hristos, iar de la noi binecuvântare şi spăsenie. Preasfinţitul mitropolit al Transilvaniei, marele exarh şi preaiubitul nostru frate întru Sfântul Duh, Teodosie, ne-a făcut cunoscut prin scrisori că în anii trecuţi a sfinţit ca episcop al poporului român din Transilvania pe un nemernic numit Atanasie, care fusese ales în sacerdoţiu de poporul amintit ca să păstorească întru Duhul Sfânt şi după obiceiurile Bisericii Răsăritului, şi care Atanasie înainte de a fi sfinţit episcop se arăta cu mare ipocrizie a fi apărător al dogmelor Bisericii Orientale, însă acum şi-a dat pe faţă firea sa ipocrită, pe care o ascundea în adâncul sunetului. Ne scrie deci preasfinţitul mitropolit al Transilvaniei că acesta a îmbrăţişat multe dogme strâmbe şi contrare credinţei noastre orientale şi pravoslovnice, că a lepădat chipul de oaie în care era înveşmântat şi a îmbrăcat blana lupului, sfâşiind oile lui Hristos şi bând .sângele acestora, că prin învăţături false şi diferite înşelătorii a aruncat de la sine veşnicele şi binecuvântatele dogme ortodoxe, ce propovăduieşte dogme străine, primejdioase pentru Biserica Orientală, pe care le condamnăm ca fiind greşite şi dăunătoare sufletelor noastre (slujind noi credinţa genuină şi curată, aceea pe care ne-a lăsat-o însuşi Hristos Dumnezeul nostru, întru care ne-au învăţat sfinţii şi dumnezeieştii apostoli, pe care au întărit-o cuvioşii şi sfinţii părinţi în soboare şi din care în nici o vitregie a vremurilor n-am schimbat sau adăugat ceva şi nu vom suferi să se adauge nici o iotă), pentru că în Sfânta Biserică Orientală nu este: loc pentru înnoiri, după spusa lui Iisus Hristos: «Oile mele glasul meu îl ascultă şi pe al altora nu-l urmează». Astfel că noi, ca adevărate oi ale lui Hristos, singur pe Hristos îl recunoaştem a fi capul bisericii şi nu pe vreun alt om din această lume şi numai vocea Lui o ascultăm, pe El singur îl urmăm şi avem una singură şi nedespărţită biserică, veche şi nouă. Căci unul este Hristos, ieri şi astăzi şi întru cei de sus în vecii vecilor, a cărui învăţătură una singură este şi care nu se învecheşte şi nu se desparte, ci rămâne în vecii vecilor fără vârstă şi în floarea tinereţii. Iar cei care cer înnoiri în afara celor de mai sus, să le fie de bine. Acestea sunt cele pe care ni le scrie preasfinţitul Teodosie, mitropolitul Transilvaniei, că le-ar fi înţeles din scrisorile mai multor creştini, despre falsitatea şi rătăcirile lui Atanasie, care tulbură creştinătatea şi perseverează în a răsturna dogmele noastre. Cel mai bun lucru de făcut este ca acest Atanasie să fie alungat de la turma lui Hristos, căci suge ca un lup sângele lui Hristos. Aşadar, împreună cu preasfinţii arhiepiscopi adunaţi în sobor am scris şi am hotărât de obşte ca pe acel ipocrit înrăit Atanasie; sau mai bine zis Satanasie, să-l excomunicam şi să-l destituim din toată demnitatea episcopală. Ca atare el este scos din rândul arhiereilor, în plus izgonit din biserică şi lipsit de darul dumnezeiesc. Să nu mai aibă nici o putere de a se îmbrăca în odăjdii episcopale, nici să nu îndrăznească a-şi însuşi venitul episcopal, ci, ca excomunicat ce este şi fără episcopie, să fie considerat ca un iobag şi să fie demn de toată batjocura. Iar cei care ar îndrăzni a se înveşmânta şi a sluji împreună cu el sau cei care i-ar da lui onoruri episcopale sau i-ar săruta mâna sau ar accepta binecuvântarea lui sau ar face donaţii bisericii acestuia, dacă vor fi preoţi, să li se ia darul preoţiei. Cei care nu vor respecta această interdicţie, să fie lepădaţi de Dumnezeu cel Preaputernic, ca pângăritori ai celor sfinte. Dacă vor fi laici, fie bătrâni, fie tineri, să fie blestemaţi şi nedezlegaţi după moarte, câştigul lor să fie ca al lui Iuda, să nu mai capete niciodată sprijin de la biserică, să fie izgoniţi din turma lui Hristos şi să nu mai fie lăsaţi să intre în biserică, să nu primească sacramentele ci să fie excomunicaţi, până nu se vor lepăda de Atanasie. Altminteri să nu fie.

Calinic,din mila lui Dumnezeu patriarhul constantinopolitan al întregii lumi.

Semnăturile preasfinţilor mitropoliţi ai Patriarhiei Constantinopolului:

Arhiepiscopul Nicomodiei, Partenie

Arhiepiscopul Heracleei, Neofit

Arhiepiscopul Chalcedonului, Gavril

Arhiepiscopul Zerconului, Nicodim

Arhiepiscopul Agathopolei, Roman

Arhiepiscopul Proponezului, Mitrofan

Arhiepiscopul Chizicului, Gavril

Arhiepiscopul Nicosiei, Anfimiu

Arhiepiscopul Europolei. Calinic”.

 

N. Iorga, referitor la trădarea credinţei strămoşeşti de către Atanasie Anghel şi încălcarea jurământului de credinţă din Mitropolia Ţării Româneşti de la Bucureşti din 22 ianuarie 1698, a declarat: „cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc, el rupse şi cel din urmă fir, care-l mai lega de legea sa părintească”.

Scrisorile primite de episcopul Atanasie Anghel au fost predate „teologului”, părintelui Carol Neurautter, care l-a rândul său le-a trimis la cardinalul catolic Kollonich arhiepiscop de Strigoniu-Ungaria, care coordona îndeaproape acţiunea de catolicizare a românilor din Transilvania. Răspunsul şi dreptul respectiv, al cardinalului Kóllonich, rezultă din scrisoarea şi conţinutul acesteia adresate la data de 5 iulie 1702 din Viena, Mitropolitului Ţării Româneşti – Teodosie pe care o redăm în continuare:

Aşa-zisul arhiepiscop Teodosie Bucureşteanul,

sănătate şi din cer lumina credinţei adevărate.

Din scrisoarea ta trimisă spre sfârşitul lunii mai a anului curent iubitului nostru fiu, întru Hristos dăruitului Atanasie, din mila lui Dumnezeu şi a Scaunului Apostolic domnului episcop al românilor de ritul grecesc din Transilvania uniţi cu Biserica Romano-Catolică, am putut admira prezumţiozitatea şi îndrăzneala ta extraordinară. Făcându-te slujitorul şi codoşul Satanei, ai încercat să-1 rechemi pe numitul domn Atanasie de la adevărata şi singura cale spre cer, adică sacrosancta unire cu salvatoarea, adevărata, dreptcredincioasa şi de la Hristos pogorâta religie romano-calolică, la vechile erori, la încăpăţânarea şi schisma nelegiuiţilor greci orientali, când prin promisiuni, când prin sentinţă de excomunicare obţinută chiar de la Calinic, pseudo-patriarhul vostru de la Constantinopole, sentinţă nulă şi lipsită de orice putere. Pe deasupra, nu ţi-a fost frică să te numeşti pe tine, cu o insolenţă evident temerară, mitropolit al Transilvaniei şi să-ţi arogi astfel o anumită putere şi autoritate în Transilvania. Fiecare din aceste două îndrăzneli, pe cât constituie o jignire foarte gravă la adresa onoarei şi jurisdicţiunii mele spirituale, pe atâta şi obiectul unor foarte grave disensiuni şi tulburări între Augustisimul şi Neînvinsul Împărat al  Romanilor şi principele vostru al Valahiei.  Căci dacă  această îndrăzneală a ta va fi dusă la cunoştinţa Augustului nostru, nimic nu este mai uşor decât ca acesta să ceară meritata satisfacţie pentru o asemenea nechibzuinţă şi temeritate insuportabilă, putându-se astfel naşte pericolul unor tulburări mai mari, pe care tu nici nu ţi le poţi imagina.  Căci nu se va tolera niciodată ca tu să fii  mitropolitul Transilvaniei, aşa cum te sumeţeşţi, sau să poţi şi să fii în stare a exercita şi cea mai măruntă juristicţiune asupra vreunei biserici supuse ritului grecesc sau măcar asupra unei singure persoane. Căci după cum principele Valahiei nu poate să revendice pentru sine vreun drept politic în Transilvania, tot astfel nici tu nu poţi să-ţi atribui, fără nechibzuinţă, nici cea mai mică putere spirituală în aceeaşi Transilvanie. Prin aceasta am dori ca tu să fii sfătuit mai eficient în viitor, ca să nu-ţi bagi coasa în ogorul altuia şi să te abţii de la a te mai intitula mitropolit al Transilvaniei, titlu care nu ţi se cuvine, nici în scrisori, nici prin soli (dacă nu vrei. ca ei să fie încarceraţi şi aspru pedepsiţi), totodată să nu mai încerci a întreprinde orice altceva, indiferent cu ce motiv, în şi prin Transilvania. Ba chiar să încetezi a-l mai molesta pe iubitul nostru fiu întru  Hristos  luminat  de Spiritul  Sfânt,   Atanasie.   Dimpotrivă,   te sfătuiesc şi te îndemn ca, îndepărtându-te de rătăcirile tale după exemplul lui, să te alături şi tu şi ai tăi la această sfântă unire, ca să ai parte de îndurarea lui Dumnezeu şi să meriţi a fi moştenitorul mântuirii eterne. Dată la Viena, 5 iulie 1702.

Leopold cardinalul de Kollonich, arhiepiscop de Strigoniu”

….

Continuare în revista Dacoromania, nr. 80

Ec. Ioan STRĂJAN

 

Bibliografie:

1. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII-lea, ediţie îngrijită de arh. Emanuil Rus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pag. 66-88

2. Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei. Documente apocrife privitoare la începuturile unirii cu catolicism roman (1697-1701), Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990, pag. -24 şi 25-50

3. Dumitru Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezbinare a poporului român, pag. 8-19; 21-25 şi 30-34

4. Carte de religie (veche), pag. 111-115

5. Andreas Freyberger, Relatare istorică despre unirea bisericii româneşti cu biserica Romei, versiune românească şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1996, pag. 5-23 şi 29-97

6. Ioan Sabău, Monografia parohiei Otodoxe Române Bobâlna, 1982, pag. 1-7

7. Semantismul veneratului cler al Arhidiecesei Metropolitane greco-catolice ronmâne de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul domnului, 1900 de la Sfânta Unire - 200, Blaj, Tipografia Seminarului archidiecesan, pag. 13-18

8. Ion Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei (secolul XVIII), Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1999, pag. 89-95.

9. Ioan Şerban, Câteva consideraţii privind „Casa episcopului românilor” din Alba Iulia (1581).