|
Mitropolitul ortodox al
Bălgradului/Alba Iulia şi Arhiepiscop al Ţării Ardealului,
Atanasie Anghel
de la 22 ianuarie 1698,
devenit episcop
greco-catolic/unit la 25 martie 1701
 Continuare
din revista DACOROMANIA, nr. 78
De la începutul secolului al XVIII-lea şi în întreaga perioadă, situaţia
românilor din toate provinciile româneşti, a fost deosebit de grea, până
la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.
- În baza Tratatului de la Karlowitz, încheiat la 26 ianuarie 1699,
Transilvania a trecut sub stăpânirea Imperiului habsburgic.
- În perioada 1703-1711 s-a desfăşurat în Transilvania şi Ungaria
răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rakóczi al II-lea (răscoala
Curuţilor).
- Dieta Transilvaniei în anul 1714, a fixat regimul de obligaţii al
ţărănimii faţă de stăpânii de pământ: iobagii erau obligaţi să presteze
săptămânal o robotă de patru zile, iar jelerii de trei zile.
- La data de 6 octombrie 1711, în Moldova s-a instalat Regimul Fanariot,
după înfrângerea forţelor armate ruse, alături şi de cele moldovene,
conduse de domnitorul Dimitrie Cantemir, după luptele de la Stănileşti
(1711).
- În Ţara Românească, la data de 5 ianuarie 1716, s-a instalat de
asemenea Regimul Fanariot, prin domnitorul N. Mavrocordat, în urma
războiului austro-turc, care în parte s-a desfăşurat şi pe teritoriul
românesc.
- În urma Tratatului de la Passarowitz, încheiat la 21 iulie 1718,
Banatul şi Oltenia, a trecut sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.
- La începutul secolului XVIII-lea, după 26 de ani de domnie, Constantin
Brâncoveanu, a fost mazilit de „Poartă”, împreună cu familia, la 24
martie 1714, arestaţi şi duşi în Turcia şi întemniţaţi la
Yesikule/Edicule (cele 7 turnuri) iar la 15 august 1714, împreună cu cei
patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi ginerele său Ianache
Văcărescu au fost decapitaţi la Constantinopol.
Pentru a da amploare acestui spectacol criminal şi diavolesc, au fost
invitaţi şi au asistat la uciderea bunilor creştini ai credinţei
străbune a neamului românesc, reprezentanţii-diplomaţi, ale celor mai
puternice şi creştine ţări din Europa: Franţa, Italia, Anglia, Germania
şi Rusia.
Ziua de 15 August 1714, stabilită pentru acest masacru nu a fost
întâmplătoare.
La această dată creştinii sărbătoresc praznicul Adormirea Maicii
Domnului, fiind şi ziua onomastică a soţiei domnitorului Constantin
Brâncoveanu, Marica.
La aceiaşi dată, 15 august, domnitorul împlinea 60 de ani.
Oare, cum a fost posibil ca reprezentanţii celor mai puternice şi
creştine ţări din Europa, să accepte şi să asiste la decapitarea unor
creştini, semeni de ai lor, care cu preţul vieţii nu şi-au trădat
credinţa străbună – ortodoxia, devenind martiri ai neamului românesc.
În Transilvania, în aceiaşi perioadă a fost mult mai greu.
În perioada 1703-1711 în Transilvania s-a desfăşurat răscoala
antihabsburgică, răscoala Curuţilor, condusă de Francisc Rakoczi al
II-lea care la data de 7 iulie 1704, în dieta de la Alba Iulia a fost
proclamat principe al Transilvaniei.
Curuţii au fost sprijiniţi în unele zone din Transilvania, de către
ţăranii români conduşi de preoţi, în urma promisiuniilor favorabile, în
cazul victoriei acestora.
Acţiunea pornită ca o răscoală antihabsburgică a primit un caracter
social.
Prin trădarea şi înfrângerea curuţilor de la Satu Mare din anul 1711,
nobilimea maghiară a acceptat pacea şi a preferat stăpânirea
habsburgilor care le-a garantat propria dominaţie. Trecerea
Transilvaniei sun stăpânirea habsburgilor a adus schimbări importante în
situaţia românilor de pe meleagurile Albei, care s-au agravat din toate
punctele de vedere.
Între anii 1541-1711 Alba Iulia a fost reşedinţa principilor
Transilvaniei şi capitala politică a Principatului Transilvaniei.
Alba Iulia a fost un centru important de cultură, într-o perioadă de
manifestare şi dezvoltare a umanismului renascian şi mai ales un
puternic centru religios, bogat în personalităţi şi evenimente
cultural-istorice, desfăşurate în decursul timpului.
Un rol important al dezvoltării oraşului Alba Iulia mai puţin remarcat,
la constituit aşezarea geografică pe cursul mijlociu al Mureşului la
răspântia căilor de comunicaţii, către Cluj, Braşov, Sibiu, Deva cu
ramificaţiile respective şi cea mai importantă, mai ales din partea
cotropitorilor începând cu romani şi până la cei de astăzi, intrarea la
bogăţiile Munţilor Apuseni.
Habsburgii, după victoria de la Satu Mare din anul 1711, n-au uitat de
Alba Iulia, unde la 7 iulie 1704 Francisc Rakoczi a fost proclamat
principe al Transilvaniei, iar măsurile luate au fost pe măsură.
În primul rând, reşedinţa guvernatorului Transilvaniei împreună cu
celelalte instituţii care se aflau la Alba Iulia – în capitala
principatului, au fost transferate la Sibiu, unde populaţia majoritară
era formată din colonişti saşi şi germani, aduşi începând din perioada
anilor 1141-1142.
Sibiul fiind un centru tradiţional filo-habsburgic, Curtea de la Viena a
stabilit capitala şi reşedinţa guvernatorului Transilvaniei în această
localitate.
În scurt timp, nivelul de trai al românilor din comitatul Alba şi
Hunedoara, a devenit cel mai scăzut din Transilvania, deşi populaţia
majoritară erau români (75-78%).
În acelaşi timp Curtea de la Viena a hotărât în anul 1711, construirea
unei garnizoane militare austriece puternice şi a unei cetăţi la Alba
Iulia.
Determinat de această situaţie, o parte din clădirile existente au fost
dărâmate, iar proprietarii români mai înstăriţi, au părăsit oraşul.
În plină acţiune de catolicizare a românilor din Alba Iulia, Curtea de
la Viena, procatolică, a hotărât dărâmarea bisericilor ortodoxe a
românilor din Alba Iulia, motivat de construirea cetăţii şi a glacisului
acestuia, justificare susţinută până în prezent şi de unii „specialişti
ardeleni”.
Cu această acţiune „justificată” s-a dărâmat:
- Clădirea veche a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului (Alba Iulia);
- Clădirea Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei
Ardealului, construită de primul unificator al neamului românesc Mihai
Viteazul, în perioada 1597-1598 şi care a fost subordonată Târgoviştei.
N. Iorga afirma: „Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia
Ardealului, a fost cel mai trainic şi de folos aşezământ al neamului
românesc de peste munţi”.
- Clădirea bisericii ortodoxe din oraşul Alba Iulia de jos, de pe cursul
vechi al râului Ampoi, unde Mihai Viteazul în anul 1596 l-a vizitat pe
mitropolitul Ioan de Prislop.
În vederea cunoaşterii şi susţinerii adevărului evenimentelor, trebuie
să le mulţumim istoricilor de peste Carpaţi: Eudoxiu Hurmuzachi, B.P.
Haşdeu, N. Iorga etc. care prin lucrările bine documentate şi
realizate, ne-a prezentat adevărul istoric, mai ales din sec. XVIII-XIX
– lea din Transilvania.
Istoricul Nicolae Iorga, în lucrarea „Sate şi preoţi din Ardeal”,
referitor la dărâmarea clădirilor mitropoliei ortodoxe româneşti din
Alba Iulia, preciza:
„Între clădirile care trebuiră să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l
înfăţişau, fu mănăstirea lui Mihai Viteazul, care pomenea unirea
trecătoare a românilor supt unul dintre ai lor”.
Deasemenea N. Iorga preciza că: „Mihai Viteazul nu se va putea odihni,
până în ceasul în care steagurile româneşti biruitoare nu vor fâlfâi din
nou pe locul izbânzilor sale neuitate şi nu se va reface marea sa
ctitorie de la Alba Iulia”.
În lucrarea „Alba Iulia” (Tharmis-Apulum-Bălgrad) descriere istorică şi
geografică a oraşului, întocmită cu prilejul actului încoronării
primului rege al României Mari – Ferdinand – la 15 octombrie 1922, se
confirmă cu certitudine cele de mai sus, astfel – „Manutanţa, fosta
reşedinţă a mitropoliţilor greco orientali, iar după uniaţie a
episcopului unit – la zidirea cetăţii, zidul întradins a fost trecut
peste catedrala lui Mihai Viteazul şi manutanţă, ca să piară orice urmă
că a fost Biserică Ortodoxă Română în cetate”.
În astfel de condiţii deosebit de grele pentru românii din Transilvania
dar mai ales pentru cei de pe meleagurile Albei s-au desfăşurat
acţiunile de rezistenţă şi de păstrare a credinţei strămoşeşti,
împotriva acţiunilor perfide de catolicizare. Odată cu aceste dezastre,
a încetat activitatea renumitei Tipografi a Mitropoliei Ortodoxe a
Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ardealului, iar iscusitul meşter tipograf
Mihai Ştefan (Istanovici) a trebuit să se retragă în Ţara Românească
unde iniţial a fost „şcolit” de renumitul Antim Ivireanul la Mănăstirea
Snagov.
În această situaţie acest focar de cultură din Alba Iulia, important
centru în evoluţia limbii române precum şi în răspândirea tipăriturilor
în Transilvania şi peste Carpaţi a fost destrus, deşi oraşul Alba Iulia
era recunoscut ca un centru important al tipăriturilor.
Un rol important pentru neamul românesc din Transilvania la constituit
tipărirea de cărţi, printre care amintim:
- Cazania de la Alba Iulia – 1638
- Evanghelia cu învăţătură – 1641
- Noul Testament de la Bălgrad – 1648, care a revigorat activitatea
tipografiei mitropoliei
- Psaltirea – 1651
- Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare – 1685
- Ceaslovătul – 1685
- Rânduiala diaconstvelor şi cu a văzghăşenilor – 1687
- Poveste la 40 de mnucenici – 1689
- Molitvenic – 1689
- În anul 1699 s-au tipărit două cărţi importante pentru nevoile
românilor: Chiriacodromionul şi Bucoavna de la Bălgrad, care a fost
primul abecedar care a stat la baza învăţământului românesc din
Transilvania
- Ultima carte apărută la tipografia mitropoliei a fost în anul 1702 şi
se intitulează „Pâinea pruncilor”.
Datorită acestor măsuri draconice de distrugere a acestei tipografii
româneşti, timp de peste 50 ani, pe meleagurile Albei, nu a mai
funcţionat nici o tipografie, iar consecinţele sunt uşor de înţeles, mai
ales pentru prima perioadă a secolului XVIII-lea în Transilvania, când
cărţile se aduceau de peste Carpaţi.
Pentru a stăvili relaţiile de orice fel cu românii din Ţara Românească
şi Moldova, împărăteasa Maria Terezia, prin decretul din 23 noiembrie
1746 a interzis să se mai aducă cărţi româneşti de peste Carpaţi.
În acelaşi timp împărăteasa Maria Terezia a sprijinit reînfinţarea unei
tipografii la Blaj, fiind redată în funcţiune în perioada episcopului
greco-catolic Petru Pavel Aron.
Tiparniţa mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia luată la începutul sec
al XVIII-lea, a fost dusă de al doilea episcop greco-catolic Ioan
Giurgiu Pataki la Făgăraş, unde a fost transferată episcopia
greco-catolică din Alba Iulia şi instalată în Biserica ortodoxă „Sf.
Nicolae” construită de domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu
în anul 1698, după alungarea credincioşilor ortodocşi din această
biserică.
Al treilea episcop greco-catolic Inocentiu Micu Klein, instalat la
episcopia greco-catolică la Făgăraş, nu a reuşit să o instaleze în
această localitate, fapt ce l-a determinat să fie dusă la Blaj cu
ocazia ultimei mutări a episcopiei greco-catolice.
În prezent unele componente a acestei tiparniţe se află la muzeul din
Blaj.
Atanasie Anghel, odată cu preluarea clădirilor Mitropoliei Ortodoxe a
Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ardealului a luat şi toate bunurile
existente în singura instituţie românească de bază, din perioada
respectivă pe meleagurile Albei, care, spre regretul nostru au dispărut
şi se cunoaşte prea puţin despre acestea.
De o importanţă deosebită pentru istoria neamului românesc şi mai ales
pentru oraşul Alba Iulia au fost documentele originale, care au existat
în această mitropolie, privind creştinismul şi evenimentele istorice,
desfăşurate în timp, pe aceste meleaguri, care în mare parte au dispărut
definitiv
Un exemplu convingător, extras din „Sematismul veneratului cler al
archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi
Făgăraş pre anul domnului 1900 de la sânta unire 200” confirmă fără
echivoc cele de mai sus.
După moartea episcopului Atanasie Anghel (19 august 1713) timp
îndelungat (8 ani) nu întâmplător, noul episcop Ioan Giurgiu de Patak a
fost aprobat şi numit prin bulla papală „Rationi congruit” la data de 18
Mai 1721.
Până la numirea unui nou episcop greco-atolic, dieceza greco-catolică, a
fost condusă, până în anul 1729 de către Adam Fitter, rectorul
colegiului călugărilor iezuiţi de la Cluj, iar ulterior de către cei doi
vicari şi de teologul Emeric Gorgei, iar în continuare de G. Regai.
În Sematismul Veneratului Cler al Archidiecesei Metropolitane
Greco-catolice Române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului
1900 de la Sânta Unire 200 (Blaş - tipografia seminarului
archidiecesan) la pagina nr. 20 rezultă clar ce s-a întâmplat cu
documentele istorice imprtante existente la Mitropolia Ortodoxă a
Bălgradului.
„Astfel de la 1716-1721 a fost director şi apărător al uniţilor iezuitul
George Regai, care scia şi româneşte şi are meritul de a fi adunat mai
multe documente relative la istoria românilor înainte de unire"
(uniaţie).
- În timp şi mai ales odată cu distrugerile clădirilor mitropoliei, au
dispărut de asemenea, nu întâmplător, o serie de urme importante ale
neamului românesc şi a credinţei străbune pe meleagurile Albei.
Clădirea Mitropoliei ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopi Ardealului
construită de Mihai Viteazul a îndeplinit şi funcţia de necropolă
voievodală şi episcopală.
Exemplele menţionate în continuare sunt de
asemenea convingătoare:
- În clădirea mitropoliei a fost înmormântat
trupul domnitorului Mihai Viteazul;
- În anul 1595, boierul Danciu din
Brâncoveni, tatăl viitorului domn al Ţării Româneşti – Matei Basarab –
fiind trimis în solie la Alba Iulia, a decedat şi a fost înmormântat în
mitropolia veche, de unde în anul 1648, rămăşiţele trupeşti au fost la
duse la Mănăstirea Arnota;
- Aron Vodă domnitorul Moldovei, prietenul
lui Mihai Viteazul, a fost arestat de către principele Transilvaniei şi
întemniţat în castelul cardinalului Martinuzzi de la Vinţ. La data de 19
mai fiind otrăvit, a decedat şi a fost înmormântat la Alba Iulia în
Mitropolia construită de Mihai Viteazul.
În acelaşi loc au fost înmormântaţi
mitropoliţii ortodocşi menţionaţi în continuare a căror morminte au
dispărut: Teoctist – 1622; Ghenadie II – 1640; Simion Ştefan – 1656;
Iosif Budai – 1681; Ioasaf – 1683; Sava de Vestem – 1685; Varlaam –
1692; Teofil – 1697.
Singurul mormânt – al episcopului greco
catolic Atanasie Anghel, care a fost în această mitropolie, a fost
transferat în cimitirul bisericii greco catolice „Sf. Treime” din
cartierul Maieri II, care a fost construită din materialele recuperate
în urma demolării clădirilor mitropoliei.
Revenind la evenimentele deosebit de
importante desfăşurate la Viena în primăvara anului 1701, precum şi a
actului de recunoaştere şi a supunerii faţă de Roma, Episcopul Atanasie
Anghel semnând o uniune religioasă prin adoptarea şi a unor clauze
politice, s-a întors în Transilvania cu însoţitorii săi apropiaţi,
avându-l îndeaproape pe părintele iezuit Carol Neuratter, pentru a
realiza împreună hotărârile stabilite privind catolicizarea românilor
din Transilvania. Atanasie afirma „acest părinte Carol este îngerul meu
„Rafael” pe care îl găsesc drept cel mai bun prieten în sfaturi şi cel
mai sincer frate în ajutor”.
Instalarea lui Atanasie Anghel în noua sa
calitate de primul episcop greco-catolic, a fost bine organizată,
desfăşurându-se într-un mod solemn, la data de 23 iunie 1701, în
Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ardealului de unde
românii ortodocşi au fost alungaţi.
În faţa palatului contelui Apor de Altorja,
unul dintre principalii propagatori şi apărători ai catolicismului din
Transilvania, s-au adunat preoţii, clerul, cetăţenii oraşului, iar în
palat erau prezente personalităţi de nobleţe maghiare din „Statutul
Catolic”. Procesiunea bine organizată şi într-un mare număr de
participanţi, s-au deplasat din faţa palatului Apor, la Mitropolia lui
Mihai Viteazul, având la urmă, clerul romano-catolic şi fruntaşii
nobilimii împreună cu episcopul Atanasie Anghel, în şase trăsuri
diferite.
- În prima trăsură s-a aflat tatăl
reverendismului episcop împreună cu reverendismul paroh din Haţeg.
- În cea de a doua trăsură, se afla părintele
Ladislau Barany, teologul episcopului Atanasie, părintele Gabriel Kapi,
superiorul rezidenţei romano-catolice de la Cluj, părintele Carol
Neurautter şi părintele Biletsky, ambii preoţi din „Societatea lui
Isus”.
- În cea de a treia trăsură erau: comitele
Francisc Boer, al comitatului Somlyo, Petru Apor şi Sarospataki.
- În a patra trăsură se aflau: Gabriel Josika
comitele Aradului împreună cu Samuel Bethlen comitele Târnavelor.
- În a cincea trăsură era Ilustritatea sa,
domnul baron Haller, preşedintele guberniului şi Ilustritatea sa, domnul
Laurenţiu Bekei comitele suprem a comitatului Alba.
- În cea de a şasea trăsură precedată de
alaiul călare a două trupe de trompeţi, se afla reverendismul Atanasie,
împreună cu Excelenţa sa, domnul conte Ştefan Apor de Altorja.
La Mitropolie, contele Apor s-a urcat pe o
estradă înălţată şi a arătat tuturor decretul Majestăţii Sale, prin care
a fost împuternicit de a-l instala şi de al face cunoscut ca legitim
episcop pe Atanasie Anghel
În continuare contele Apor, a înmânat
părintelui Carol Neurautter diploma imperială prin care episcopul
Atanasie a fost confirmat în scaunul episcopal, pentru a fi citite în
faţa celor prezenţi, diplomă pe care o prezentăm în continuare:
“Noi LEOPOLD etc. etc. Facem cunoscut prin
aceasta tuturor celor care se cuvine că Noi, din grija şi
solicitudinea ce o avem pentru alegerea păstorilor sufleteşti ai
supuşilor Noştri, luând în seamă meritele cele înalte şi speciale ale
credinciosului Nostru Atanasie, episcopului de ritul grecesc din
Transilvania şi părţile ei anexate, virtuţiile sufleteşti, învăţătura şi
ştiinţa, precum şi viaţa sa exemplară şi plăcută tuturor, moralitatea şi
alte însuşiri cu care este dăruit de către Cel Preaînalt, înţelegând
acestea şi din rapoartele tuturor sfetnicilor Noştri, am hotărât, după
dreptul patronatului Nostru regesc pe care îl exercităm în consacrarea
tuturor bisericilor şi beneficiilor din provincia Noastră Transilvania
şi părţile ei anexate, în bunul obicei al fericiţilor regi de odinioară
ai Ungariei, predecesorilor Noştri de pioasă aducere aminte, să-l
primim, numim şi alegem episcop al naţiunii române din Transilvania şi
părţile ei anexate, prelat şi păstor al amintitului popor, funcţie acum
vacantă de drept şi de fapt prin moartea şi decesul reverendului cândva
Teofil, ultimul stăpân al acestui episcopat, numindu-1 totodată
consilier al Nostru şi dându-i şi conferindu-i amintitului episcop acel
episcopat dimpreună cu toate drepturile, foloasele şi veniturile, oricum
ar fi ele numite, care de drept şi din vechime îl privesc şi i se cuvin,
în care sens apoi va fi instalat de către tezaurariatul Nostru din
Transilvania, pentru a intra în cel mai scurt timp în stăpânirea acelui
episcopat. Aşadar ne asumăm, numim şi alegem, prezentăm, dăm şi
conferim. Ba încă, din dragostea Noastră aparte cezaro-crăiască pe care
o nutrim faţă de amintitul episcop, spre onoarea sa şi a naţiunii sale,
voim să fie împodobit şi decorat cu un lanţ de aur de care atârnă o
cruce ornată cu efigia Noastră cezaro-crăiască, care să fie dat şi
transmis de la un episcop la altul. Acestea însă în aşa fel, încât el
să se ţină supus ascultător şi fidel în toate lucrurile şi problemele
drepte şi legiuite supremului Pontif al Sfintei Biserici Romane Nouă şi
arhiepiscopului de Strigoniu, celui de acum şi celor viitori. Să facă
profesiune de credinţă de acum încolo pe viitor atât episcopul însuşi şi
succesorii lui cât şi toţi preoţii de acel rit, care vor vrea să aibă
parte, să fructifice şi să se bucure de episcopat sau de alte beneficii.
Să nu primescă acte de donaţie sau de întărire de la nimeni în afară de
Noi, ca rege apostolic, trimise prin Cancelaria Noastră
Aulico-Transilvană. Cu puterea şi mărturia aceşti scrisori a
Noastre. Dat în cetatea Noastră Viena Austriei, în ziua de 19 a lunii
martie din anul Domnului 1701, al domniei Noastre ca împărat roman al
patruzeci şi treilea, ca rege al Ungariei al patruzeci şi şaselea iar al
Boemiei al patruzeci şi cincilea.
LEOPOLD
Conte SAMUEL KALNOKY
JOANNES FIAT.”
În urma instalării ca episcop greco-catolic a
lui Atanasie Anghel în Mitropolia Ortodoxă a domnitorului Mihai Viteazul
din Alba Iulia, mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie, care l-a
hirotonit la Bucureşti mitropolit ortodox al Bălgradului şi arhiepiscop
al Ardealului, la data de 22 ianuarie 1698, împreună cu patriarhul
Constantinopolului Calinic şi cei 9 arhiepiscopi aparţinători
patriarhiei i-au trimis următoarele scrisori lui Atanasie Anghel:
„Teodosie, din mila lui Dumnezeu
arhiepiscop al Bucureştilor şi mitropolit al Transilvaniei.
De multă vreme caut prilejul de a-ţi .scrie şi de a dojeni faptele tale,
care nu plac nici lui Dumnezeu, nici oamenilor. Căci am auzit că s-a
făcut prin tine o lucrare ce se va sfârşi cu ruşine. Prin această faptă
ai adus o mare vătămare sufletului tău, căci te-ai rătăcit din prea mare
uşurinţă a inimii tale. N-ai ţinut seamă nici de jurământul depus, prin
care te-ai legat cu un lanţ înfricoşător, nici de tiranii. cărora te-ai
supus prin făcuta unire. Să ştii că răstimpul acestei vieţi este scurt
şi că după moarte vei merge în iad, împreună cu toţi aceia cu care te-ai
despărţit de obştea credincioşilor şi ai încălcat jurământul. De bună
seamă ai fost amăgit de măririle lumeşti şi de aceea izbeşti cu piciorul
în Sfânta Maică Biserică Orientală, măcar că ai primit sfinţirea de la
aceasta. Poate ai gândit că vei obţine mai multă mărire prin primirea
unei îndoite sfinţiri, iar această mărire ţi-a orbit ochii inimii, încât
nu vezi că a doua sfinţire nu a fost de fapt sfinţire, ci comedie şi că
prin aceasta te-ai împovărat cu lanţurile de foc ale iadului şi ai păşit
pe o cale întunecoasă, părăsind lumina adevărului. Îţi scriu acestea cu
lacrimi, din adâncul inimii, lacrimi vărsate împreună cu mine de mulţi
fii ai Bisericii Orientale, care deplâng ruşinea pe care ne-ai adus-o
prin fapta ta. Căci ai adus nenumărate suflete în prăpastia ruşinii şi
în loc plin de primejdie. Cu mare mânie am aşteptat zi de zi să te
reîntorci la gânduri sănătoase şi să-ţi plângi păcatele, dându-mi prin
această reîntoarcere a ta prilejul fericit de a-ţi da o sărutare
frăţească. Acum însă văd încăpăţânarea ta. Văd că tu prin paşii tăi cazi
într-o mereu mai adâncă erezie, până când sufletul tău va fi cuprins pe
deplin de întuneric. La scrisoarea pe care mi-ai trimis-o îţi răspund
doar următoarele. Ţi-aş trimite Octoihul lucrat aproape în întregime şi
cu multă trudă de scholiarhul nostru Damaschin. Dar nu e nici voia
Măriei sale domnului Ţării Româneşti şi nici a noastră, după ce ne-ai
scris şi ne-ai înştiinţat că ai primit uniaţia şi că eşti în mare
legătură cu aceia care sunt duşmanii dogmelor noastre, temelia bisericii
noastre orientale. Căci cei cu care te-ai unit născocesc după bunul lor
plac dogme noi, lepădându-le pe cele vechi. Pe unele le resping, pe
altele le răstălmăcesc după bunul lor plac şi sunt plini de ură faţă de
sfinţii părinţi din vechime, cei ce sunt organele Bisericii Orientale
insuflate de Duhul Sfânt. Aşadar nu voim să-ţi trimitem Octoihul, ca să
nu-i provocaţi tulburări şi răstălmăciri după bunul vostru plac, având
în vedere că toate învăţăturile din el sunt calea adevărului şi lumina
adevărului, întru care Sfânta Maică Biserică Orientală şi-a avut în
toate veacurile temelia adevărului său, şi eu nădăjduiesc că aceasta va
rămâne în vechea sa înflorire şi în vechiul fundament şi că porţile
iadului nu o vor învinge. În Octoih sfânta noastră biserica aduce
cântări de laudă Sfintei Treimi şi nu adaugă că Duhul Sfânt purcede de
la tatăl şi de la Fiul, ca şi cum de la bun început ar amesteca
persoanele şi ar adăuga pe deasupra începutul. Deci tu eşti obligat să
admiţi facerea persoanelor, căci aşa ai jurat să crezi împreună cu
romanii. Am văzut jurământul tău, care ne-a fost adus. În Octoih îl
lăudăm pe Dumnezeu în fiecare zi de sâmbătă pentru cei morţi ca să le
dea acestora odihna veşnică şi iertarea păcatelor, neamintind nimic
despre purgatoriul romanilor, respectiv că Dumnezeu i-ar scoate pe
aceştia din Purgatoriu curăţaţi de păcate şi i-ar primi în ceruri, bine
ştiind că după canoanele noastre purgatoriul nostru este Singură Sfânta
Biserică a Orientului şi că prin rugăciuni ei sunt în mâna Domnului. În
Octoih se pomeneşte de asprimea Judecăţii celei de apoi şi de bucuria
cerească, când păcătoşii vor fi judecaţi la osânda veşnică iar drepţii
vor fi primiţi în împărăţia Cerurilor. Căci Sfântul Pavel ne învaţă în
Epistola către evrei, 11, 3 ca tuturor celor care au suferit
pentru credinţă nu li s-a împlinit încă făgăduiala. Multe alte cântări
din Octoih pot arăta calea adevărului. Dar pentru că ne temem să nu fie
falsificat de către romani, nu ţi-l trimitem. Faceţi-vă tipografie,
falsificaţi cărţile după cum vă este voia şi veţi vedea apoi cum veţi
mai arde cândva în focul iadului, Căci îţi zic ţie, deschide-ţi ochii
tăi şi părăseşte ceea ce ai început. Şi atunci când vom vedea credinţa
ta fidelă faţă de Biserica Orientală, fără văl făţarnic, îţi vom trimite
nu numai Octoihul, ci şi Triodul şi Penticostarul, în fine, tot ce vei
cere. Ne scrii să-i cerem Măriei sale domnului Ţării Româneşti
(Brâncoveanu) să-ţi trimită Triodul, Penticostarul şi alte cărţi. I-am
vorbit de aceasta Măriei sale domnului, care însă, văzându-te întru atât
de mare neascultare, nu vrea să-ţi trimită nimic. Gândeşte-te câte
daruri . a făcut Măria sa domnul bisericii tale. Acum însă nu-ţi va da
nimic, căci tu însuţi te-ai făcut nedemn de darurile sale. De ce prin
urmare i-o ceri cu făţărnicie? Tu eşti vinovat şi vei fi judecat.
Desigur, Măria sa domnul, bogat şi darnic, ar avea suflet să facă
donaţii bogate bisericii tale. Dar tu eşti pricina, prin lucrarea ta cea
rea, pentru care nu ţi se va mai da nimic, nici din partea Măriei sale
domnului, nici din partea altor creştini, deşi au o mare dragoste faţă
de biserica ta. Scrii şi de o anume sumă de bani ce trebuia să-mi fie
dată mie de episcopul Teofil. Să ştii că pentru mine ar fi o bucurie mai
mare dacă ai reveni la Biserica Orientală şi ai deveni fiu ascultător al
ei, aşa cum ai fost la început, decât dacă mi s-ar plăti datoriile. Ce
să fac eu cu banii tăi, dacă tu pierzi atâtea suflete? La ce-ţi sunt de
folos toate onorurile pe care le-ai dobândit prin deşertăciune, dacă ai
căzut în excomunicare şi afurisenie? Uite, îţi trimit cu această
scrisoare sentinţa tuturor patriarhilor şi mitropoliţilor, care aruncă
asupra ta excomunicarea şi afurisenia, ca, dacă nu vei reveni la Sfânta
Maica Biserică Orientală, să fii şi să rămâi anatema pentru totdeauna,
cu trupul şi cu sufletul. Scrii să-ţi trimit două potcapuri călugăreşti.
Asta a trezit în inima mea puţină bucurie. Poate că vrei să fii iar
călugăr, ca să capeţi mântuirea veşnică. Poate că-ţi este greaţă de
hainele ce ţi s-au dat. Dea Dumnezeu să nu te îmbraci cu veşmintele şi
obiceiurile romanilor. Leapădă consacrarea pe care o ai din partea lor.
Atâta mă rog, să dea Dumnezeu inimii tale o scânteie de dragoste. N-am
timp să-ţi scriu mai multe, ci-ţi doresc să rămâi fiul Bisericii
Orientale şi să dobândeşti fericirea veşnică.
Teodosie, din mila lui Dumnezeu arhiepiscopul şi mitropolitul
Transilvaniei.
Bucureşti, 3 mai, anul de la Facerea Lumii şapte mii două sute zece.”
Scrisoarea Patriarhului Constantinopolului Calinic:
“Calinic, cu mila lui Dumnezeu patriarhul constantinopolitan al
întregii lumi.
Cinstiţilor clerici şi popi din toată Transilvania, boieri, negustori şi
alţi creştini binecuvântaţi din toată Transilvania, iubiţi fii ai noştri
întru Hristos care rămâneţi credincioşi Preasfîntei Apostolice, Catolice
şi Ortodoxe Biserici Orientale, pace vouă tuturor şi milă de la
Atotputernicul Dumnezeu şi de la Domnul Nostru Iisus Hristos, iar de la
noi binecuvântare şi spăsenie. Preasfinţitul mitropolit al
Transilvaniei, marele exarh şi preaiubitul nostru frate întru Sfântul
Duh, Teodosie, ne-a făcut cunoscut prin scrisori că în anii trecuţi a
sfinţit ca episcop al poporului român din Transilvania pe un nemernic
numit Atanasie, care fusese ales în sacerdoţiu de poporul amintit ca să
păstorească întru Duhul Sfânt şi după obiceiurile Bisericii Răsăritului,
şi care Atanasie înainte de a fi sfinţit episcop se arăta cu mare
ipocrizie a fi apărător al dogmelor Bisericii Orientale, însă acum şi-a
dat pe faţă firea sa ipocrită, pe care o ascundea în adâncul sunetului.
Ne scrie deci preasfinţitul mitropolit al Transilvaniei că acesta a
îmbrăţişat multe dogme strâmbe şi contrare credinţei noastre orientale
şi pravoslovnice, că a lepădat chipul de oaie în care era înveşmântat şi
a îmbrăcat blana lupului, sfâşiind oile lui Hristos şi bând .sângele
acestora, că prin învăţături false şi diferite înşelătorii a aruncat de
la sine veşnicele şi binecuvântatele dogme ortodoxe, ce propovăduieşte
dogme străine, primejdioase pentru Biserica Orientală, pe care le
condamnăm ca fiind greşite şi dăunătoare sufletelor noastre (slujind noi
credinţa genuină şi curată, aceea pe care ne-a lăsat-o însuşi Hristos
Dumnezeul nostru, întru care ne-au învăţat sfinţii şi dumnezeieştii
apostoli, pe care au întărit-o cuvioşii şi sfinţii părinţi în soboare şi
din care în nici o vitregie a vremurilor n-am schimbat sau adăugat ceva
şi nu vom suferi să se adauge nici o iotă), pentru că în Sfânta Biserică
Orientală nu este: loc pentru înnoiri, după spusa lui Iisus Hristos:
«Oile mele glasul meu îl ascultă şi pe al altora nu-l urmează». Astfel
că noi, ca adevărate oi ale lui Hristos, singur pe Hristos îl
recunoaştem a fi capul bisericii şi nu pe vreun alt om din această lume
şi numai vocea Lui o ascultăm, pe El singur îl urmăm şi avem una singură
şi nedespărţită biserică, veche şi nouă. Căci unul este Hristos, ieri şi
astăzi şi întru cei de sus în vecii vecilor, a cărui învăţătură una
singură este şi care nu se învecheşte şi nu se desparte, ci rămâne în
vecii vecilor fără vârstă şi în floarea tinereţii. Iar cei care cer
înnoiri în afara celor de mai sus, să le fie de bine. Acestea sunt cele
pe care ni le scrie preasfinţitul Teodosie, mitropolitul Transilvaniei,
că le-ar fi înţeles din scrisorile mai multor creştini, despre
falsitatea şi rătăcirile lui Atanasie, care tulbură creştinătatea şi
perseverează în a răsturna dogmele noastre. Cel mai bun lucru de făcut
este ca acest Atanasie să fie alungat de la turma lui Hristos, căci suge
ca un lup sângele lui Hristos. Aşadar, împreună cu preasfinţii
arhiepiscopi adunaţi în sobor am scris şi am hotărât de obşte ca pe acel
ipocrit înrăit Atanasie; sau
mai bine zis Satanasie, să-l excomunicam şi să-l destituim din toată
demnitatea episcopală. Ca atare el este scos din rândul arhiereilor, în
plus izgonit din biserică şi lipsit de darul dumnezeiesc. Să nu mai aibă
nici o putere de a se îmbrăca în odăjdii episcopale, nici să nu
îndrăznească a-şi însuşi venitul episcopal, ci, ca excomunicat ce este
şi fără episcopie, să fie considerat ca un iobag şi să fie demn de toată
batjocura. Iar cei care ar îndrăzni a se înveşmânta şi a sluji împreună
cu el sau cei care i-ar da lui onoruri episcopale sau i-ar săruta mâna
sau ar accepta binecuvântarea lui sau ar face donaţii bisericii
acestuia, dacă vor fi preoţi, să li se ia darul preoţiei. Cei care nu
vor respecta această interdicţie, să fie lepădaţi de Dumnezeu cel
Preaputernic, ca pângăritori ai celor sfinte. Dacă vor fi laici, fie
bătrâni, fie tineri, să fie blestemaţi şi nedezlegaţi după moarte,
câştigul lor să fie ca al lui Iuda, să nu mai capete niciodată sprijin
de la biserică, să fie izgoniţi din turma lui Hristos şi să nu mai fie
lăsaţi să intre în biserică, să nu primească sacramentele ci să fie
excomunicaţi, până nu se vor lepăda de Atanasie. Altminteri să nu fie.
Calinic,din mila lui Dumnezeu patriarhul constantinopolitan al
întregii lumi.
Semnăturile preasfinţilor mitropoliţi ai Patriarhiei Constantinopolului:
Arhiepiscopul Nicomodiei, Partenie
Arhiepiscopul Heracleei, Neofit
Arhiepiscopul Chalcedonului, Gavril
Arhiepiscopul Zerconului, Nicodim
Arhiepiscopul Agathopolei, Roman
Arhiepiscopul Proponezului, Mitrofan
Arhiepiscopul Chizicului, Gavril
Arhiepiscopul Nicosiei, Anfimiu
Arhiepiscopul Europolei. Calinic”.
N. Iorga, referitor la trădarea credinţei
strămoşeşti de către Atanasie Anghel şi încălcarea jurământului de
credinţă din Mitropolia Ţării Româneşti de la Bucureşti din 22 ianuarie
1698, a declarat: „cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de
vreun vlădică românesc, el rupse şi cel din urmă fir, care-l mai lega de
legea sa părintească”.
Scrisorile primite de episcopul Atanasie
Anghel au fost predate „teologului”, părintelui Carol Neurautter, care
l-a rândul său le-a trimis la cardinalul catolic Kollonich arhiepiscop
de Strigoniu-Ungaria, care coordona îndeaproape acţiunea de catolicizare
a românilor din Transilvania. Răspunsul şi dreptul respectiv, al
cardinalului Kóllonich, rezultă din scrisoarea şi conţinutul acesteia
adresate la data de 5 iulie 1702 din Viena, Mitropolitului Ţării
Româneşti – Teodosie pe care o redăm în continuare:
“Aşa-zisul arhiepiscop
Teodosie Bucureşteanul,
sănătate şi din cer lumina credinţei adevărate.
Din scrisoarea ta trimisă spre sfârşitul lunii mai a anului curent
iubitului nostru fiu, întru Hristos dăruitului Atanasie, din mila lui
Dumnezeu şi a Scaunului Apostolic domnului episcop al românilor de ritul
grecesc din Transilvania uniţi cu Biserica Romano-Catolică, am putut
admira prezumţiozitatea şi îndrăzneala ta extraordinară. Făcându-te
slujitorul şi codoşul Satanei, ai încercat să-1 rechemi pe numitul domn
Atanasie de la adevărata şi singura cale spre cer, adică sacrosancta
unire cu salvatoarea, adevărata, dreptcredincioasa şi de la Hristos
pogorâta religie romano-calolică, la vechile erori, la încăpăţânarea şi
schisma nelegiuiţilor greci orientali, când prin promisiuni, când prin
sentinţă de excomunicare obţinută chiar de la Calinic, pseudo-patriarhul
vostru de la Constantinopole, sentinţă nulă şi lipsită de orice putere.
Pe deasupra, nu ţi-a fost frică să te numeşti pe tine, cu o insolenţă
evident temerară, mitropolit al Transilvaniei şi să-ţi arogi astfel o
anumită putere şi autoritate în Transilvania. Fiecare din aceste două
îndrăzneli, pe cât constituie o jignire foarte gravă la adresa onoarei
şi jurisdicţiunii mele spirituale, pe atâta şi obiectul unor foarte
grave disensiuni şi tulburări între Augustisimul şi Neînvinsul Împărat
al Romanilor şi principele vostru al Valahiei. Căci dacă această
îndrăzneală a ta va fi dusă la cunoştinţa Augustului nostru, nimic nu
este mai uşor decât ca acesta să ceară meritata satisfacţie pentru o
asemenea nechibzuinţă şi temeritate insuportabilă, putându-se astfel
naşte pericolul unor tulburări mai mari, pe care tu nici nu ţi le poţi
imagina. Căci nu se va tolera niciodată ca tu să fii mitropolitul
Transilvaniei, aşa cum te sumeţeşţi, sau să poţi şi să fii în stare a
exercita şi cea mai măruntă juristicţiune asupra vreunei biserici supuse
ritului grecesc sau măcar asupra unei singure persoane. Căci după cum
principele Valahiei nu poate să revendice pentru sine vreun drept
politic în Transilvania, tot astfel nici tu nu poţi să-ţi atribui, fără
nechibzuinţă, nici cea mai mică putere spirituală în aceeaşi
Transilvanie. Prin aceasta am dori ca tu să fii sfătuit mai eficient în
viitor, ca să nu-ţi bagi coasa în ogorul altuia şi să te abţii de la a
te mai intitula mitropolit al Transilvaniei, titlu care nu ţi se cuvine,
nici în scrisori, nici prin soli (dacă nu vrei. ca ei să fie încarceraţi
şi aspru pedepsiţi), totodată să nu mai încerci a întreprinde orice
altceva, indiferent cu ce motiv, în şi prin Transilvania. Ba chiar să
încetezi a-l mai molesta pe iubitul nostru fiu întru Hristos luminat
de Spiritul Sfânt, Atanasie. Dimpotrivă, te sfătuiesc şi te
îndemn ca, îndepărtându-te de rătăcirile tale după exemplul lui, să te
alături şi tu şi ai tăi la această sfântă unire, ca să ai parte de
îndurarea lui Dumnezeu şi să meriţi a fi moştenitorul mântuirii eterne.
Dată la Viena, 5 iulie 1702.
Leopold cardinalul de Kollonich, arhiepiscop de Strigoniu”
….
Continuare în revista
Dacoromania, nr. 80
Ec. Ioan STRĂJAN
Bibliografie:
1. Silviu Dragomir,
Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul
XVIII-lea, ediţie îngrijită de arh. Emanuil Rus, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002, pag. 66-88
2. Silviu Dragomir,
Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei. Documente apocrife
privitoare la începuturile unirii cu catolicism roman (1697-1701),
Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi
Clujului, Cluj-Napoca, 1990, pag. -24 şi 25-50
3. Dumitru Stăniloaie,
Uniatismul din Transilvania, încercare de dezbinare a poporului român,
pag. 8-19; 21-25 şi 30-34
4. Carte de religie
(veche), pag. 111-115
5. Andreas Freyberger,
Relatare istorică despre unirea bisericii româneşti cu biserica Romei,
versiune românească şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Editura
Clusium, Cluj-Napoca, 1996, pag. 5-23 şi 29-97
6. Ioan Sabău,
Monografia parohiei Otodoxe Române Bobâlna, 1982, pag. 1-7
7. Semantismul
veneratului cler al Arhidiecesei Metropolitane greco-catolice ronmâne de
Alba Iulia şi Făgăraş pre anul domnului, 1900 de la Sfânta Unire - 200,
Blaj, Tipografia Seminarului archidiecesan, pag. 13-18
8. Ion Dumitriu-Snagov,
Românii în arhivele Romei (secolul XVIII), Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 1999, pag. 89-95.
9.
Ioan Şerban, Câteva consideraţii privind „Casa episcopului românilor”
din Alba Iulia (1581).
|
|
