O analiză istorică şi
juridică privind evoluţia regimului juridic al proprietăţii cunoscute
sub denumirea „Bunurile private ale Ciucului”
1.
Unele aspecte terminologice privind noţiunea folosită pentru
caracterizarea acestor „bunuri”.
Înainte de toate este important să ştim care
au fost de-a lungul timpului denumirile care s-au dat în documentele
vremii, în acte de cancelarii, de administraţii şi justiţie precum şi de
alţi actori interesaţi în problematică, categorie de bunuri pentru care
azi s-a consacrat termenul de „Bunuri private ale Ciucului”.
Din Raportul Ministrului Agriculturii şi
Domeniilor nr. 26900 din 26 septembrie 1946, rezultă că Patrimoniul
Persoanei Juridice „Bunuri Private din Ciuc”, a fost expropriat prin
efectul Legii de reformă agrară pentru Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş, din anul 1921, pe consideraţiunea că au aparţinut Statului
Ungar, şi s-au predat Statului Român.
În raport se face un scurt istoric, că aceste
bunuri au aparţinut de la începuturi secuilor, locuitori din Ciuc, care
din timpuri străvechi s-au aşezat în acele ţinuturi.
Din anul 1466, apar primele semne ale unei
administraţii publice, prin înfiinţarea a 12 „scaune” care la
rândul lor erau conduse de un organ superior de guvernare. Proprietatea
tuturor terenurilor şi de orice natură din acele ţinuturi au aparţinut
la acea epocă în comun populaţiei secuieşti. Raportul are multe
inexactităţi, fiind elaborat, se pare, de comuniştii maghiari.
S-au format între timp şi proprietăţi
distincte pe composesorate, comune şi biserici, însă terenurile ce au
rămas după această atribuire continuă să rămână şi pe mai departe
proprietatea întregii populaţii secuieşti, care cu începere din anul
1784, se constituie în regimente grănicereşti. Cităm în continuare din
Raportul Ministerului Agriculturii.
Această stare de fapt durează până în anul
1849, când în urma înăbuşirii revoluţiei pentru libertate, secuii au
fost aspru pedepsiţi. Pe de altă parte este de evidenţiat faptul că
secuii, în aparenţă au luptat pentru libertate. În realitate au fost o
masă de manevră criminală pusă la dispoziţia unor ordine odioase date de
Kossuth şi acoliţii săi de reprimare a populaţiei româneşti. Populaţia
care nu se regăseşte în Proclamaţia de la Pesta din 15 martie 1848 şi
pentru care a fost supusă represaliilor puse în operă de către hoardele
de secui. În anul 1851 împăratul Francisc Iosif I, a desfiinţat
regimentele grănicereşti, confiscându-le până şi averile şi aceasta
împotriva dispoziţiilor din „Corpus juris”, care statua că chiar
pentru vine foarte grave şi încă nu se putea confisca în favoarea
Statului averea imobilă a unui secui, doar trecând-o descendenţilor săi.
Este importantă măsura, raţiunile ei şi perspectiva unei analize morale.
În anul 1869, intervine o înţelegere între
Austria şi Ungaria, care duce la reconstituirea monarhiei Austro–Ungare,
cu care ocazie împăratul Francisc Iosif I, revine asupra sancţiunilor
aplicate şi redă bunurile confiscate, descendenţilor foştilor grăniceri
cu condiţiunea indivizibilităţii, iar veniturile să fie folosite
numai în scopuri culturale şi economice. De reţinut cadrul juridic -
administrativ în care s-a făcut.
Actul este însă astfel redactat, încât nu se
poate preciza dacă este o „restitutio in integrum” sau nu. Nici
nu se putea pune problema în aceşti termeni. Este însă restrânsă
exercitarea proprietăţii şi redactorul materialului se abate de la
adevăruri istorice şi nu face o evoluţie corectă a acestei forme de
proprietate, ţinând seama că era aplicabil codul civil austriac de la
1811.
În lupta pentru libertate şi împotriva unui
regim feudal şi opresor, grava sancţiune a confiscării averii şi
pedepsei capitale este mijlocul de intimidare dacă nu chiar de
desfiinţare a curentelor populare, dar nu sunt cele legale. Asemenea
sancţiuni nu mai operează şi sunt inexistente în efecte atunci când
totuşi după frământări seculare, noroadele îşi cuceresc dreptul la viaţă
liberă, doborându-şi agresorul.
Legiuitorul agrar din 1921, încă nu înţelegea
chemarea vremii, căci fără a se preocupa de istoria aşezărilor secuieşti
anterior anului 1869, primeşte de bun actul din acest an, hotărăşte
exproprierea a 63.000 jugăre domeniile comune şi private secuieşti ca
aparţinând Statului Ungar, revenind pe cale de succesiune Statului
Român.
Se pretinde în Raportul adresat regelui Mihai
că această eroare se încearcă a se repara astăzi prin retrocedarea
către populaţia secuiască din judeţul Ciuc, cunoscută sub denumirea
„Bunurile Private din Ciuc” persoană juridică, a numai 26.000 de jugăre
constituită în rezerva de Stat, restul fiind dat la împroprietărire
plugarilor, rămânând astfel bine expropriat, făcând valabil şi eficient
principiul înfrăţirii între toate noroadele conlocuitoare pe teritoriul
naţional.
În acest scop, autorizat fiind de Consiliul
de Miniştrii supun înaltei aprobări şi semnături M.V., decretul - lege
pentru retrocedarea către Persoana juridică „Bunurile Private din Ciuc”,
înfiinţarea Regiei Publice Comerciale „Bunurile Private din Ciuc” şi
aprobarea Legii nr. 384 din 1946.
Am redat textul din Raportul care poartă
semnătura lui Romulus Zăroni, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Se
ştie că acel R. Zăroni, prieten personal a lui Gheorghe Gheorghiu
Dej,omul şi administratorul de casă al lui Petru Groza, era un simplu
ţăran, neştiutor de carte, un simplu executant stalinist, este fără nici
o îndoială că nu avea cum să conceapă şi mai mult, să redacteze
Raportul. A circulat în epocă un amuzament popular că şoferul lui
Zăroni, neatent a închis portiera la „Pobeda” din dotare şi i-a prins
degetul. Ministrul a exclamat „Auleu, mi-ai rupt stiloul”. Adică cu sub
- înţeles el se semna cu punerea degetului, procedeu folosit pentru
plugarii neştiutori de carte, care apăsau cu „buricul degetului” înmuiat
în cerneală sau tuş pe rubrica unde se făcea un semn în formă de cruce
că este locul unde să apese cu degetul pentru a se imprima pe hârtie ca
semn al amprentei semnatarului. Am dat acest amănunt pentru a argumenta
că Zăroni nu era capabil să întocmească Raportul, care după toate
probabilităţile a fost redactat de reprezentanţii maghiari, o adevărată
coloană V din Guvernele României.
Documentul care a fost înaintat fostului rege
spre „Înaltă Aprobare”, rezultă din conţinutul său că este puternic
pătruns de spiritul „nepului popular” şi cominternist al epocii de
instaurare a dictaturii comunist staliniste, folosind lozincile atunci
la modă, cum ar fi expresiile de: „noroade” (populaţie, popor), „regim
feudal, autoritar şi agresor”, sau „frământări seculare; cucerirea
dreptului la viaţă liberă doborându-şi agresorul” adică concepţia
marxist – leninistă privind lupta de clasă. Este posibil chiar să fi
fost conceput şi redactat de fruntaşii comunişti unguri, prieteni
convinşi ai stalinismului, de care aveau nevoie comuniştii români fiind
în preajma alegerilor din noiembrie 1946. Ce este însă foarte grav, că
fostul rege Mihai I a căzut în această capcană însuşind raportul.
„Regele” Mihai, cu voia sau fără voia lui,
interesat doar pentru a-şi apăra propria piele şi camarila din jur,
probabil sfătuit „popular” de acesta a însuşit Raportul şi a semnat
astfel „Înalta Aprobare”. Este un gest care îl descalifică şi o dovadă
mai mult decât elocventă a complicităţilor pe care le avea cu regimul de
ocupaţie stalinistă, probabil din frică şi laşitate că îşi va pierde
puterea.
Fără intenţii polemice se impune o observaţie
că: desigur există o diferenţă de instrucţie între Mihai I şi Zăroni
dar dacă acesta din urmă are o cât de mică justificare ca ministru în
funcţia care a ajuns fără „graţie divină” , neştiinţa de carte şi
copleşit de puterea ce o avea, ca militant al clasei muncitoare în lupta
de clasă, alta este însă judecata ce trebuie să fie dată faptei regelui.
Adică, de vreme ce a primit Raportul, a dat parcurs procedural, ca
efecte care s-au produs, ca responsabilitate şi fără o analiză critică
pentru istorie şi ca efecte juridice pe care le suportăm până în zilele
noastre, nu mai este nicio diferenţă de instrucţie şi caracter, nici de
implicare în destinul acestei ţări dintre cei doi. Avem în vedere aici
doar singurul aspect al tratamentului juridic preferenţial dat acestei
categorii de bunuri şi presupuşii beneficiari.
O altă afirmaţie inexactă a Raportului este
cea referitoare la „scaunele secuieşti” înfiinţate în anul 1466 ca formă
de administrare, „organ superior de guvernare” a secuilor. Ele au fost
desfiinţate începând cu reforma administrativă a imperiului iniţiată
după 1784 de către împăratul Iosif al II-lea, finalizată după pactul
dualist din 1867 şi desfiinţarea guvernului ardelean din 1869.
Drept urmare nu mai era de actualitate în
anul 1946 şi recursul la istorie este fals.
Dacă regimentele grănicereşti ale secuilor au
fost desfiinţate în anul 1851 de împăratul Francisc I înseamnă că nici
privilegiile acordate cum este şi cazul „Bunurile Regimentului Secuiesc”
nu au mai rămas în fiinţă. Nu mai era nicidecum datoria Statului Român
şi încă în anul 1946 să mai stingă efectele desfiinţării regimentelor
grănicereşti şi confiscarea averilor care s-a produs în anul 1851, cu
aproape un secol mai înainte.
Momente legislative privind dreptul de
proprietate în Transilvania.
Culegerea de legi cunoscute sub numele de
CORPUS JURIS, preluată din concepţia Tripartitului lui Werboczi din
1517, interpretată în evoluţie legislativă nu se putea reconsidera în
anul 1946, de vreme ce dispoziţia de desfiinţare a regimentelor
grănicereşti a fost luată de împărat în anul 1851, când s-ar fi
confiscat şi averile secuilor răsculaţi şi care s-au dedat la dezordini
şi la crime împotriva populaţiei civile valahe de către secui după
adunarea de la Lutiţa din octombrie 1848.
Nu era apanajul Statului Român de după 1918
şi cu atât mai mult în 1946 să readucă vechi rânduieli feudale şi
privilegii pe care le aveau secuii înainte de 1848. „Corpus juris” a
fost o culegere de legiuiri profund discriminatorii pentru populaţia
valahă (românească) din Transilvania, o reinstaurare şi întărire a celor
trei naţiuni - unio trium nationum şi celor patru religii,
recepte, promulgate de nobilime după ce a fost înfrântă mişcarea
populară de la Bobâlna din anul 1437. Formarea unei legislaţii separate
aplicată în România de după război cu privilegii evidente pentru o
categorie de populaţie dintr-o zonă a ţării era contrară chiar acelui
Raport al ministrului, într-un moment în care ţara nu se confrunta doar
cu instaurarea dictaturii staliniste, dar şi cu dezastrul de după război
cu economia distrusă şi foametea produsă de seceta din anii 1946 – 1947.
Interesul ministrului şi al guvernului Groza
era miza alegerilor din acel an 1946, în care comuniştii voiau să atragă
şi au reuşit, populaţia maghiară inclusiv zona compactă a secuilor, care
foarte repede s-a înregimentat prin MADOS la doctrina stalinistă, cu
scopul de a ajunge la putere şi de a slăbi Statul Român, fiind atras în
acest joc şi regele care a căzut facil inconştient în cursă.
Reperele istorice cuprinse în Raportul ce
l-am prezentat în introducere sunt alese disparat şi fără respectarea
adevărului istoric, pentru că scaunele secuieşti, de altfel toate
formele administrative denumite „scaune” au fost desfiinţate de Iosif al
II-lea prin preconizata reformă administrativă a imperiului. Cum
„scaunele secuieşti”s-au desfiinţat, la fel la 1851 s-au desfiinţat
regimentele grănicereşti, au avut ca efect normal şi desfiinţarea
privilegiilor cum au fost cele de proprietate. Aceasta dacă nu ar trebui
să ţinem seama de faptul că nu au fost date în proprietate, ci ca
uzufruct. Iar dacă prin ipoteză s-ar fi dat în proprietate, fiind o lege
din anul 1946, în timpul regimului comunist înseamnă că este abuzivă.
Afirmăm aceasta pentru că şi din această perspectivă nu se pot folosi de
ea cei doi politicieni care revendică locurile caracterizate cu această
denumire.
În anul 1869 se desfiinţează şi guvernul
ardelean iar revenirea asupra sancţiunilor prin redarea proprietăţilor
confiscate nu are nimic de a face cu proprietatea în comun a
populaţiei.
A se considera că proprietatea comună „sub
condiţia indivizibilităţii”, iar veniturile să fie folosite numai în
scopuri culturale şi economice, ca o reminiscenţă feudală a confuziei
dintre proprietate şi uzufruct, nu putea să folosească exclusiv doar
populaţiei de origine zis „secuiască”, pentru că multe sate cu populaţie
românească, care nu făcea parte din regimentele secuieşti, dar care era
băştinaşă a fost supusă deznaţionalizării, asimilării forţate îngroşând
rândurile secuilor şi care ulterior identificată ca „secuiască” nu a
avut niciodată în originea şi tradiţia sa de a fi fost în postura de a
face parte din regimentele de graniţă ale secuilor.
Vechile cutume ungare adunate şi culese de
Ştefan Werboczi, aşa cum le află el rânduit în trei părţi, dar şi cu
grija de a menaja sensibilităţile nobiliare după Răscoala lui Gheorghe
Doja de la 1514, precum şi „Constituţiile Aprobate” (Aprobatae
constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae) de la
1653, nu mai erau de actualitate în Statul Modern român fiind
abandonate chiar în ţara de origine Ungaria. Este relevant că
„Aprobatele constitutiones” cuprinde normele şi în special hotărârile
dietelor de la 1540 – 1653, aşadar se constată că nu a legiferat
privilegiile care priveau exclusiv regimentele secuieşti, care nici nu
existau atunci dar nici ale „scaunelor”, cum greşit împărtăşeşte
conceptual Raportul care a premers Legii nr. 765/1946, sancţionată de un
rege imatur.
Constituţiile – Aprobate de la 1653, este de
fapt o colecţionare şi selectare a hotărârilor dietale, tendinţe de
revizuire şi coordonare a materialului legislativ, au existat dinainte
cum a fost colectarea regulilor procedurale ordonată de principele
Gabriel Bethlen (1613 – 1629). Continuarea preocupării a avut –o
principele Gheorghe Rakoczi I, care a ordonat colectarea hotărârilor
dietei Transilvaniei şi a articolelor ce se află răspândite prin
arhivele comitatelor şi oraşelor.
1
Stăruim asupra acestui moment care nu este
unul neapărat de legiferare, mai degrabă de selecţie. Este important că
accentuează rânduielile feudale şi stările privilegiate, întărirea „Unio
trio natiorum” care a stat la temelia organizării Statului
Transilvan, o tendinţă clară de conservare a privilegiilor din secolele
anterioare, menţinerea în stare de inferioritate a populaţiei româneşti
majoritare, conservarea stratificării sociale. Populaţia aservită a
iobagilor predominant români (valahi), în ordine în comitatele nobiliare
existau în număr cu mult mai mic iobagi în rândul populaţiei maghiare şi
săseşti. Ca o reminiscenţă a perioadei voievodale, urmaşi ai vechilor
cnezi au existat şi nobili (în special mica nobilime) şi români, care
îşi vor pierde pe parcurs fie titlurile trecând în rândul populaţiilor
aservite, fie vor trece în rândul nobilimii şi religiei maghiare ca
urmare a asimilării lor pentru a nu îşi pierde statutul social ridicat.
Este cel mai elocvent exemplu generaţia de nobili români Cândea de
Haţeg, care a fost deznaţionalizaţi în sec. XVIII-lea, devenind
Kendoffi.
Lucrările dietelor se reflectă în
Constituţiile Aprobate şi le arătăm aici pentru a stabili care sunt
consecinţele ce se produc ulterior în privinţa stratificării
structurilor de proprietate. Sunt multe dispoziţii în Constituţiile
Aprobate care privesc populaţia împărţită încă din 1437 în Unio trio
natiorum şi cele 4 religii recepte din care nu făcea parte populaţia
românească majoritară a Transilvaniei. Statul ei social era format în
cea mai mare parte din persoane aparţinând iobagilor sau aduşi în stare
de dependenţă.
În părţile despre principe, fisc şi nobili,
găsim legiferarea privilegiilor acordate nobilimii. În opoziţie cu
aceasta acolo unde sunt articole referitoare la clasa iobagilor,
implicit îi privesc pe români, care este rezultatul discriminării unei
lungi perioade de ocupare şi schimbare a organizării Transilvaniei. Sunt
şi referiri directe prin care „Naţiunea valahă nu este socotită între
stările ţării şi nici religia ortodoxă între religiile recepte, între
ordinele bisericeşti, sunt supuse unor restricţii cel ortodox…..”.2
Era tolerată populaţia de „naţiune Valahă”,
atât cât era necesar pentru „interesul binelui public”, cu înţelesul că
aservirea acestora prin munca lor asigurau creşterea bunăstării
economice a stăpânilor feudali.
La Titlul al Nouălea „Despre Valahi”, la
Articolul I „naţiunea valahă a fost admisă în această ţară pentru binele
public ….. starea lor este inferioară…….”. Pentru ei „nu se prescrie
reguli pentru naţiunea maghiară”.
La Titlul al Şaptesprezecelea „Despre
săcuime” la Articolul II „S-a hotărât ca cei din naţia săcuiască să fie
menţinuţi în libertăţile şi scutirile lor observate până acuma……”. În
toate cele 22 de articole rezervate „Despre săcuime” rezultă preocuparea
de a le conserva privilegii, inclusiv de proprietate, dar referinţele se
fac şi în privinţa celor care locuiau atunci în aşa – zisul Partium şi
în scaunul Arieş (azi judeţul Alba), ca un corespondent serviciilor
militare de graniţă pe care le aduceau. Se observă uşor că nimic din
toate acestea nu mai erau de actualitate încă din anul 1850, când le-au
fost luate privilegiile, ei au încălcat chiar şi perceptele impuse de
Constituţiile Aprobate.
Am analizat rezumativ din această perspectivă
istorică mai veche, cât de anacronice au fost măsurile luate în urma
cererilor de restituire ce privesc categoria bunurilor aşa – zise
„Bunurile private ale Ciucului”.
Ca urmare a Reformei Agrare din 1921, Statul
Român trece în proprietatea publică un domeniu forestier de 40.000 ha.
Această chestiune a fost analizată de
autorităţile române şi de cercetători. „Statul Român” pe baza
drepturilor istorice stabilite de Comitetul Agrar, prin Hotărârea nr. 11
din 26 februarie 1923, a mai ajuns la Ciuc în proprietatea unui frumos
domeniu forestier, de peste 40.000 ha.3
Autorul citat reţine că acest domeniu
forestier a constituit aşa – numitele „Bunuri private ale judeţului
Ciuc” (Magănjavak) luând naştere în urma unor împrejurări istorice
anume, care sunt acum depăşite.
După ce la 1769, Austria a luat aceste averi
din pământul Moldovei, prin rectificarea de graniţă atunci intervenită
între Turcia şi Austria (este un moment în care bunăoară localitatea
Tulgheş revine Austriei). Prin rectificările de graniţă, Împăratul Iosif
al II-lea, prin Rescriptul nr. 3680/27 mai 1783, dă Regimentului I,
pedestru, de grăniceri secui, folosinţa acestor munţi, pentru
întreţinerea lui. Acest drept de folosinţă al
Regimentului de grăniceri secui a fost retras la 1851 de împăratul
Francisc Iosif, pentru „sperjur militar” (remarca autorului), pentru că
acest regiment din secui, în revoluţia de la 1848, a trecut de partea
armatelor ungureşti Kossuthiste, luptând contra armatelor împărăteşti
inclusiv au săvârşit represalii împotriva populaţiei româneşti.
Folosinţa a fost retrocedată comunităţii din zonă la 1869, nu este clar
dacă exclusiv populaţiei secuieşti, reţine că în satele respective
există un număr semnificativ de locuitori valahi, deznaţionalizaţi în
următorii 50 de ani.
Proprietatea a aparţinut dublei monarhii,
bicefale austro-ungare, iar posesiunea, într-adevăr populaţiei
locuitoare a Ciucului, de remarcat însă că satele respective (Corbu,
Tulgheş, Borsec şi chiar partea de est a Ditrăului) era locuită de
populaţie majoritar românească. Preluarea de către Statul Român, ca
urmare a succesiunii statelor stipulat prin Tratatul de la Trianon are
temeiuri foarte puternice, juridice şi istorice. Ele se găsesc „strâns
motivate de Comitetul Agrar”, astfel:
• Cu ocazia rectificării de graniţă din 1769,
munţii din zona preluată de Austria, au trecut în proprietatea Statului
Habsburgic Austriac (tezaurului);
• La 1873, ei s-au dat numai în folosinţă
(uzufruct) regimentului secuiesc şi nicidecum în deplină
proprietate. Proprietatea a rămas a Statului Austriac ca în toate
situaţiile din imperiu „Folosinţa era o răsplată a serviciului,
echivalent salariului din zilele noastre, a durat cât a durat şi
serviciul de graniţă, cât a existat şi regimentul. După ce a fost
desfiinţat chiar de autorităţile imperiale, cu atât mai puţin nu a fost
recunoscut de România după Marea Unire, nici acel drept de folosinţă,
logic nu se mai justifică juridic. El nu poate fi considerat un drept
istoric perpetuu, precum ar fi embaticul categorie juridică de
proprietate feudală inexistentă în legislaţiile moderne.
• Statul Român, fiind succesor al
suveranităţii Statului Maghiar, „Bunurile Private din Ciuc” formează
proprietatea absolută şi de drept a Statului Român. Aşadar Statul Român
în virtutea dreptului său de putere suverană dobândeşte deplină
proprietate a acestor bunuri, prin dreptul său de succesiune asupra
defunctei monarhii austro-ungare. Este cazul şi celorlalte state
succesoare, consfinţit de Tratatul de la Trianon, Cehoslovacia,
Iugoslavia chiar şi Ungaria.
Privilegiul nu mai există, el era un drept
corelativ cu serviciile de graniţă pe care le efectua regimentul zis
secuiesc. O răsplată pentru un serviciu cât el a existat.
2. Interpretări ce rezultă.
Legislaţia aplicată succesiv in
Transilvania după Marea Unire înfăptuită la 1 Decembrie 1918, in materia
proprietăţii.
După înfăptuirea Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918, Statul Roman a fost pus în faţa multor dificultăţi
politice, economice, sociale, aşteptări seculare ale populaţiei pe care
grabnic trebuia să le rezolve. Erau la rândul lor angajamentele
internaţionale ce au pus la bază alte principii ale relaţiilor dintre
state, de tratamentul juridic şi economic aşteptat de populaţie.
Destrămarea imperiilor din vecinătatea României au adus problematici
inedite cu oportunităţi care nu puteau fi amânate. Era şi un prilej
oferit pentru a îndrepta nedreptăţi istorice care au întâlnit bărbaţi ai
timpului.
În opoziţie cu aceasta ameninţările celor
învinşi şi nemulţumiţi de noua configuraţie geografica a statelor
rezultate de pe urma Tratatului de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920.
Aici avem în vedere Ungaria care a declanşat presiuni la organismele
internaţionale ale timpului şi contencioase cu vecinii săi nemulţumita
de pierderea unor teritorii cu pretenţia ca fac parte din Ungaria
istorica. A pus la cale multiple acţiuni, în prima perioada, militare
împotriva României, unde a fost învinsa, împotriva tânărului Stat
Cehoslovac al lui Masarik unde chiar a avut o victorie iluzorie şi
pasagera. Deşi nu a dobândit victoria trebuie sa recunoască, ca a produs
stagnări şi slăbirea statului Roman, virulenţă iredentistă dusă cu
consecvenţă în diferite registre şi cu metode adoptate care nu s-a stins
nici în zilele noastre.
În domeniul proprietăţii, ca efect al
Tratatului de al Trianon bunurile publice, pe principiul succesiunii
statelor şi cel al suveranităţii foarte bine conturat în epocă, au
trecut de la defuncta monarhie austro-ungară în proprietatea publică a
Statului Roman, care erau pe teritoriul Transilvaniei. De menţionat că
nu este o oportunitate singulară. Toate statele succesoare, au primit
acelaşi drept pentru provinciile alipite statelor naţionale. Acesta urma
să le inventarieze să le aducă o reglementare a regimului juridic
specifică conformă cu interesul public lucru care s-a şi făcut prin
legislaţie, în principal prin Constituţia din anul 1923 - consfinţită ca
lege fundamentală a Regatului Roman, modernă, cu reglementări
instituţionale vizionare, clădită solid pe fundamentele unei alcătuiri
armonioase necesară tuturor provinciilor romaneşti din componenţa
României. În art. 91 din Tratat s-a statuat că bunurile aparţinând
Statului Maghiar pe teritoriul Transilvaniei care a revenit României
devin proprietatea României.
A doua chestiune privea proprietatea privată
între legislaţiile celor două state erau diferenţieri sensibile, în
primul rând că în Ungaria proprietatea era organizată, avea o structură
feudală generată de spiritul conservator al relaţiilor feudale ţinut de
magnaţii, conţii, grofii unguri interesaţi şi ştiind că numai astfel îşi
pot menţine privilegiile faţă de celelalte categorii ale populaţiei, în
majoritatea lor români, dar şi maghiari, secui, saşi, şvabi, ruteni,
etc. Covârşitor însă în Transilvania populaţia supusă constrângerilor,
inclusiv economice erau românii.
Aici se punea problema redistribuirii
proprietăţii, în mod deosebit în zona rurală, de altfel covârşitoare ca
populaţie, unde inechităţile istorice erau flagrante. La lucrările
conferinţei de pace reprezentanţii guvernului Ungariei au susţinut cu
documente că maghiarimea este promotorul progresului în Transilvania, că
peste 80% din proprietăţi aparţin maghiarilor şi Transilvania din
considerente, spuneau ei, istorice şi economice trebuie să revină
Ungariei. Însă decidenţii nu s-au lăsat atraşi cu aceste argumente
ademenitoare, pentru că era în discuţie o nedreptate istorică milenară,
un reziduu al închistatelor structuri feudale care nu puteau continua,
la fel mulţi dintre marii latifundiari deşi maghiarizaţi nu aveau
origini maghiare, o mare parte dintre ei nu locuiau în Transilvania,
purtători de mentalităţi care stagnau relaţiile de producţie în special
în agricultură, se afişau cu snobism pe la casele apusului, îşi neglijau
şi tocau averile pe care le vedeau foarte rar, mulţi au scăpătat şi au
devenit datornici, titlurile le aveau doar în virtutea tradiţiei.
În confuzia generalizată în timpul şi după
evenimentele primului război mondial când s-au distrus documente,
arhive, instituţii de credit şi de autoritate au utilizat în dublu sens
mijloace de a-şi albi pretenţiile şi de a le face incontestabile, după
cum este proiecţia iredentismului unguresc şi tradiţiilor pe care le are
în falsificarea istoriei.
Prin Legea Reformei Agrare din 28 iulie 1921,
din aceste suprafeţe s-a dispus împroprietărirea unor familii care
intrau sub incidenţa legii a comunelor româneşti din zonă, a
aşezămintelor religioase româneşti, persecutate o îndelungată istorie.
Foştii grăniceri secui au contestat reclamând
dreptul lor conform actelor imperiale de la 1783 au cerut exceptarea de
la expropriere, privilegiile pe care le invocau contraveneau
Constituţiei de la 1923 şi Tratatului de pace de la 4 iunie 1920. Ei au
invocat un aşa – zis principiu cu semnificaţie feudal – istorică „Alpes
Terenna Moldavis et valachis Transalpinus recuperata, militarea duntaxet
Limitae usuiac emolumento relinquantur”, se face o evidentă confuzie
de formulare, care trebuie pusă ca diferenţiere de anul 1869, când după
desfiinţarea guvernământului ardelean, guvernul maghiar ca parte a
guvernului dualist cere restituirea pur şi simplu a averilor secuieşti.4
Comitetul Agrar instituit pentru realizarea
faptică a exproprierilor şi împlinirea dezideratelor Reformei Agrare a
judecat acest diferend şi a considerat diferenţierea de tratament faţă
de grănicerii din Năsăud, aceştia fiind proprietari cum au fost găsiţi
acolo de istorie, că în privinţa Regimentului de graniţă Ciuc li s-a
acordat grănicerilor secui de însuşi împăratul Iosif al II – lea, mult
invocat doar un drept de folosinţă prin beneficiul asupra uzufructului
lăsând neatinsă nuda proprietate.
Cum am arătat deja prin corecţiile de graniţă
în dauna Moldovei din 1769, imperiul habsburgic succedat de
Austro–Ungaria pactului dualist de la 1867, continuă ca succesor România
în virtutea Tratatului de pace de la Trianon.
Asupra României s-au exercitat presiuni de
către Comitetul creat de Liga Naţiunilor, la petiţia urmaşilor
grănicerilor secui adresată la 25 iunie 1929. Statul Român a manifestat
disponibilitate pentru a stinge acest conflict care era unul de
proprietate între cetăţenii săi, şi nu unul de discriminare a unei
minorităţi cum tendenţios s-a susţinut. Statul Român după Marea Unire, a
beneficiat de un sistem democratic chiar dacă nu perfect şi cu tarele
lui dar cu mult mai avansat decât toate statele din zonă, la fel de un
model economic relaxat şi aflat în progres beneficiind de punerea în
valoare a resurselor naturale de care dispune doar România. În aceste
condiţii a manifestat o exagerată înţelegere şi disponibilitate de a
stinge orice contencios istoric fiind foarte generos atât cu „optanţii
unguri” cât şi cu urmaşii grănicerilor secui. Aplicând Reforma Agrară
care era un act de putere politică, a fost nevoie de exproprieri pentru
a o putea pune în aplicare şi a beneficia toate categoriile sociale
vizate: văduve de război, orfani de război, familii sărace, invalizi,
veterani indiferent de naţionalitate, mai mult în zonă au avut
prioritate ţăranii secui din Ciuc.
În evoluţia istorică specifică a regimului
juridic al dreptului de proprietate trebuie pusă în legătură cu
evenimentele care au avut loc în Transilvania.
Astfel, în timpul ocupaţiei ungare din Ardeal
ca urmare a Diktatului de la Viena a existat în teritoriul anexat al
Ardealului de Nord, atât administraţie militară cât şi administraţie
civilă ungară. Şi în domeniul juridic administraţia hortystă s-a
comportat dictatorial şi discreţionar, ignorând toate principiile
dreptului şi tratatele internaţionale.
O dovadă a brutalităţii regimului hortyst o
constituie desemnarea competenţei Batalionului 7 honvezi din Cluj pentru
afaceri civile, de proprietate şi de carte funciară, care a dispus
operaţiuni în evidenţele de carte funciară absolut aberante. Este un caz
singular, când o autoritate militară se substituie grosolan unei
competenţe civile cum este publicitatea imobiliară şi cărţile funciare.
Dovada este emiterea de către regimul hortyst
a unor Ordonanţe ca acte normative total discriminatorii. Prin Ordonanţa
nr. 1440 P.M. /23 februarie 1941, s-a suprimat întreaga reformă agrară
din 1921, înfăptuită în 1923, toate actele juridice, evenimentele
producătoare de efecte juridice cum sunt moştenirile erau atacate şi
desfiinţate de justiţia abuzivă ungurească. S-au făcut exproprieri
abuzive pe seama românilor, păşunile şi pădurile transferate
comunităţilor de maghiari. Au fost dărâmate biserici, profanate
cimitire şi altare, au întrecut orice oroare.5
Chiar denumirea ordonanţei este edificatoare
la scopul ei „Ministerul Regal Maghiar – după extinderea efectelor
actelor normative de drept civil referitoare la imobilele aflate în
zonele ţării din est şi din Ardeal eliberate de sub dominaţia
românească”.6
Amintim această ordonanţă pentru că se aplică
şi la aşa – numitele „bunuri private din Ciuc”, pentru care dreptul de
proprietate a fost trecut în favoarea Statului Român, dispune ca în
cartea funciară se va restabili acea stare a dreptului de proprietate
care exista pentru aceste imobile la data de 28 octombrie 1918.
Prin ordonanţă au fost interzise (se abrogă)
achiziţia dreptului de proprietate, dreptului de ipotecă încheiate după
data de 15 martie 1939 (art. 2); în cartea funciară se va înscrie
în favoarea Trezoreriei Maghiare de Stat dreptul de proprietate sau
ipotecă înscris în favoarea Statului Român sau alt organism al acestuia
(art. 3); restricţii privind dobândirea de imobile de persoane
care nu erau cetăţeni maghiari (art. 4); orice înstrăinare de
imobile aflate pe teritoriul integrat, dacă actul juridic este între 28
octombrie 1918 – 15 septembrie 1940, poate să fie atacat. Important,
prin art. 12 sunt declarate nule înstrăinările sau grevările a
imobilelor dobândite în temeiul actelor normative ale politicii funciare
(reforma agrară) din România, sunt declarate nule fără aprobarea
subcomisiei economice a comisiei administrative. Dreptul înscris pe baza
acestor acte trebuie şters din oficiu, în consecinţă totală ignorare a
dreptului de proprietate pentru români.
Însă într-adevăr o lege discriminatorie, cu
aplicare retroactivă şi care a zdruncinat în totalitate circuitul
juridic civil în siguranţa acestuia, în cei patru ani de ocupaţie unele
abuzuri nu s-au îndreptat nici până în zilele noastre, cazul „Bunurile
private Ciuc” este un exemplu de confuzie şi încercare de a forţa
vigilenţa autorităţilor Statului Român..
După război Statul Român, la iniţiativa
Ministrului Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu promulgă Legea nr. 260/4
aprilie 1945, privind legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord,
precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupaţiei
ungare.
În mod normal se extinde din nou legislaţia
României pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub ocupaţia
ungară impusă prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940.
În art. 3 sunt declarate „fără fiinţă legală”
toate actele şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare
discriminatorii, în enumerare este cuprinsă şi cea sub nr. 1440/1941
M.E., care au fost aplicate numai în Transilvania de Nord. Reţinând că
Legea nr. 260/1945, restabileşte situaţia anterioară în ce priveşte
regimul proprietăţii este important de clarificat cum a reglementat
Statul Român problema acestei categorii de bunuri. De remarcat că toate
acele ordonanţe nu s-au aplicat în Ungaria, ori, o lege se aplică şi
este în vigoare pe întreg teritoriul unui stat.
• Relevant este că prin legea privitoare la
lichidarea litigiului purtat asupra bunurilor din judeţul Ciuc din 17
iulie 1934 (s-a promulgat prin Decretul nr. 2058/1934, publicată în M.O.
I, nr. 162/17 iulie 1934), lege care în art. 1 „reconstituie fosta
administraţie a bunurilor din Ciuc”, care va funcţiona în baza vechilor
statute. Actualizat, revine după cum arată chiar textul „vor fi
exercitate în aceleaşi condiţiuni de Ministerul Instituţiilor Publice şi
al Cultelor, Industriei şi Comerţului de către prefectul judeţului
Ciuc şi de Consiliul Judeţean din Ciuc. Rezultă de aici că s-a dat o
administrare publică. Ministrul de Domenii a fost însărcinat să predea,
în schimbul unei „declaraţiuni că toate pretenţiile de orice fel sunt
şi rămân stinse”, acele bunuri care sunt enumerate la pct. 2.1. –
2.3. Din enumerare reţinem că se predă 6.704 ha. de pădure şi păşune,
după o delimitare făcută de Casa Autonomă a Pădurilor Statului. Va fi
menţinut Gimnaziul din Miercurea Ciuc, ca instituţie de Stat cu limbă de
predare română şi ungară pentru toate materiile.
• Un alt moment legislativ, este cel cu care
de fapt am început prezentul studiu, este Legea nr. 765/6 octombrie
1946, prin care Satul Român retrocedează persoanei juridice
„Bunurile private din Ciuc”patrimoniul acesteia constituit din păduri,
păşuni terenuri productive, terenuri de arătură şi fânaţe, grădini şi
lacuri ca i-a fost expropriat în puterea legii de reformă agrară,
dar numai în măsura în care acest patrimoniu a fost în rezerva de stat.
Deci nu fac parte din această lege acele suprafeţe sau bunuri care au
făcut obiectul împroprietăririi prin reforma agrară din anul 1921.
Foarte generos regele Mihai şi camarazii lui,
posibil la presiunile făcute de comuniştii neocominternişti şi guvernul
lui Groza , în ce priveşte în mod deosebit, sub forma aproape a unei
naţionalizări a pădurilor, terenurilor agricole, păşunilor care au fost
dobândite de comune şi biserici. S-a făcut o enormă nedreptate
bisericilor româneşti care au fost spoliate de proprietăţile primite
prin reforma agrară din anul 1921 sau cumpărate între timp. În această
privinţă guvernul român a acceptat efectele Ordonanţei M.E.
nr.1440/1941, cu toate că pe altă cale au fost desfiinţate efectele sale
prin Legea nr. 260/1945.
Iată încă o mostră revoltătoare de
persecutare a bisericii româneşti în ZONA Ciucului şi pentru care se
propune un paleativ jignitor. Adică se va avea grijă să primească lemne
pentru foc din pădurile care i s-au luat prin Legea nr. 765/1946,
sancţionată chiar şi de fostul suveran Mihai.
În privinţa parohiilor, bisericilor ortodoxe,
greco-catolice, a comunelor intrate sub incidenţa acestei legi, am putea
să susţinem că suntem în prezenţa unui act normativ abuziv, legea a fost
promulgată după 6 martie 1945. Acceptând acest raţionament se poate
constata că „urmaşii grănicerilor secui” au beneficiat în mod
discriminatoriu de un act normativ abuziv al regimului instaurat în
România după 6 martie 1945.
Ce este lăsat sub tăcere este însă altceva.
Anume că prin art. 7 al acestei legi, pentru administrarea patrimoniului
persoanei juridice „Bunurile Private din Ciuc” s-a înfiinţat Regia
publică comercială cu sediul în Miercurea Ciuc, având calitate de
persoană juridică de drept public. Regimul bunurilor este cel specific
proprietăţii publice în sensul că este inalienabilă şi imprescriptibilă
(art. 14).
De altfel înfiinţată prin lege care
reglementează totodată modul de organizare şi organele de conducere şi
cel de funcţionare, dă din capul locului explicaţia şi fără vreo
îndoială că este persoană juridică de drept public, la fel şi
patrimoniul său declarat inalienabil şi imprescriptibil (art. 14)
ce întăreşte regimul juridic de drept public ce-i devine aplicabil.
Legea mai prevede că „administrarea se va face în interesul întregii
populaţiuni din judeţul Ciuc aşa cum s-a hotărât ……….. făcându-se
potrivit unui statut după legea de faţă şi a legii comerciale a
întreprinderilor şi autorităţilor publice care se va aproba prin jurnal
al Consiliului de Miniştrii”. Curios că nu a mai apărut acel jurnal,
care fie nu a mai fost emis, fie nu s-a publicat în M.O. Ulterior
lucrurile au evoluat la fel ca pentru toată ţara, economic s-a etatizat
şi bunurile respective au fost luate în proprietatea Statului Român,
pădurile în anul 1948. Legea nr. 765/1946, comentată aici, a fost o
lege de circumstanţă, pentru capitolul de simpatie politică al Frontului
popular la care se aliniase şi Mados-ul unguresc, de altfel majoritatea
covârşitoare a membrilor partidului comunist numit din România erau
unguri, evrei şi ţigani. Legea a fost o manipulare parţial reuşită a
fruntaşilor comunişti din Transilvania, cum am arătat, majoritatea
decidenţilor erau maghiari proveniţi şi transformaţi în socialişti
promoscoviţi peste noapte din foşti acoliţi şi criminali ai ocupaţiei
hortyste.
3. Perspectiva actuală în care trebuie să
acţioneze în prezent autorităţile Statului Român.
După anul 1990 au fost promulgate şi intrate
în vigoare un set important de acte normative cu scopul vădit de a
îndrepta, de a repara abuzurile Statului Român în perioada comunismului
de sorginte stalinistă generat de ocupaţia sovietică a României,
abandonată de occident în sfera de influenţă bolşevică. A urmat după
anul 1964 forma de stat a comunismului naţional cu îndepărtare de
influenţa sovietică, dar în final doctrina de comunizarea proprietăţii a
fost aceeaşi. Intenţia mai degrabă propagandistică, de la teoretizarea
constituţională a principiului de apărare a proprietăţii
(Constituţia din anul 1991) la cel de garantare (Constituţia din
2003) cu accent pe nuanţare de terminologii şi mai puţin pe abordări de
fond au făcut ca toate aceste nereuşite să ducă România în impas.
Nu este menirea acestui studiu de a clarifica
starea în care a ajuns societatea românească după evenimentele din
decembrie 1989, însă în contextul general se încadrează şi problematica
proprietăţii, unde se ştie, este de notorietate, că eşecul este total.
Prin modul cum s-a înţeles şi s-a realizat distribuirea avuţiei
naţionale, a măsurilor reparatorii luate pentru a îndrepta abuzurile la
care a fost supusă populaţia ţării între 6 martie 1945 – 22 decembrie
1989 s-a ajuns la nedreptăţi nesfârşite, în timp ce autorităţile
statului în afară de a da vina unele pe altele, nu îndreaptă lucrurile
şi lasă loc sentimentului unor trocuri şi complicităţi, mare parte
dovedite cu întârziere.
Rămânând în cadrul temei constatăm că s-a
înfiinţat aşa-zisa „Asociaţie Composesorală Bunurile Private din Ciuc”,
ca multe altele, în contextul derutei generale de legislaţie şi de
autoritate, prin Sentinţa civilă nr. 1321/2002 a Judecătoriei Miercurea
Ciuc. Aceasta se revendică ca fiind continuatoarea Persoanei Juridice
„Bunurile private din Ciuc”, ceea ce este un fals grosolan. Argumente:
În primul rând, persoana juridică necunoscută
în anul 1934, înfiinţată prin lege în anul 1946, este o persoană
juridică de drept public. În regimul juridic de atunci persoanele
juridice de drept privat - asociaţii, fundaţii, sindicate – se
înfiinţau în baza Legii nr. 21/1924 de către instanţele judecătoreşti,
la fel şi persoanele juridice private cu activitate economică potrivit
normelor dreptului comercial.
Continuatoarea unei persoane juridice de
drept public poate să fie tot o persoană juridică de drept public,
înfiinţată în aceleaşi condiţii: prin lege sau prin act administrativ al
unei autorităţi publice competente.
În al doilea rând, Asociaţia Composesorală
Bunuri Private Ciuc, nu reprezintă decât o asociere de denumire,
nicidecum continuarea celei din 1946. Nu este clarificat cum a fost
desfiinţată persoana juridică „Bunurile Private din Ciuc”, dacă a fost
desfiinţată prin lege sau prin act administrativ al unei autorităţi
delegate să o facă, totul este legal, pentru că cine fondează o persoană
juridică poate să şi dispună încetarea, desfiinţarea acesteia, regimul
juridic este unitar şi simetric.
Dacă o persoană juridică de drept public,
deci aparţinând statului, dacă a fost desfiinţată de autoritatea care a
înfiinţat –o, nu se poate ca ulterior două persoane fizice particulare
să dispună reînfiinţarea acesteia în regim de drept privat. Este
adevărat că cei care au speculat această aşa – zisă „reînfiinţare” sunt
persoane cu implicare politică şi chiar decidenţi politic, este de
recunoscut că au recurs la o ilegalitate şi au exploatat inconştienţa
justiţiei, în acest caz. Dar cu toate acestea se poate considera ca
valabilă din punct de vedere legal exclusiv faptul că Asociaţia este o
persoană juridică de drept privat şi că nu are nici o legătură cu
persoana juridică de drept public anterioară, că nu poate astfel să
revendice bunurile pe care le-a avut aceasta în proprietate şi în
folosinţă.
Ea poate să aibă un obiect de activitate pe
care să îl realizeze însă trebuie să fie altul decât cel al persoanei
juridice de drept public anterioară cu care nu poate avea nici o
legătură.
De reţinut că în urma Constituţiilor din anul
1948 şi 1952, patrimoniul său a devenit din public în proprietate de
stat caracterizat ca atare în toate situaţiile.
În ce priveşte restituirea bunurilor care au
devenit proprietate de stat sau cooperatistă, pot să fie restituite
exclusiv cele preluate abuziv de la particulari.
Or, presupunând că patrimoniul persoanei
juridice publice „Bunurile Private din Ciuc”, au fost trecute în
proprietatea statului, trecerea s-a făcut din proprietate publică şi nu
privată.
În al treilea rând, prin Legea nr. 765/1946,
când la solicitarea insistentă a MADOSZ (azi UDMR) s-a înfiinţat
persoana juridică de drept public, referinţa legii este că „s-a
înfiinţat pentru promovarea intereselor colective de ordin economic,
social şi cultural al acelei populaţii”, adică a locuitorilor din
judeţul Ciuc, inclusiv a populaţiei româneşti sau de altă etnie, chiar
dacă nu au fost toţi maghiarizaţi. Nu mai este cazul de a face trimitere
la sintagma „grăniceri secui” pentru că nu mai există de peste un secol.
Nu se leagă destinaţia pe care o aveau acele bunuri în vechime, mai
precis sec. XVIII-lea.
În al patrulea rând, refuzul autorităţilor
locale, în speţă Comisiile Locale şi Direcţiile Silvice din judeţele
Harghita, Bacău şi Neamţ, unde cei doi politicieni au solicitat peste
22.000 de ha. de pădure, este cu totul justificat. La fel, instanţa, în
primul parcurs procesual, a reţinut corect că simpla denumire nu
înseamnă şi identitatea acelei persoane juridice, demersul este
nefondat.
În al cincilea rând, s-a realizat însă o
breşă, pentru că Consiliul Judeţean Harghita a retrocedat un orfelinat,
o clădire imensă către asociaţia celor doi politicieni. Este vorba de
imobilul de peste 30 mii mp. (cu tot cu teren) la ieşirea din municipiu,
botezat GIMNASIUM – Şumuleu, considerăm că ar putea fi cel mai imens
gimnaziu din România. Este o restituire suspectă, pentru că asociaţia
celor doi politicieni nu este îndreptăţită, nu are calitate procesuală
activă să pretindă acest imobil cu titlu că a fost preluat abuziv de
Statul Român de la Asociaţia pe care au creat - o.
Imobilul a fost expropriat în puterea Legii
Reformei Agrare din anul 1921 (art. 6 din Legea din 1946), de
unde rezultă că este discutabil dacă ar fi putut face obiectul
proprietăţii chiar a persoanei juridice din 1934 şi 1946, el fiind
dintotdeauna „bun public”, inclusiv când s-a predat de Ungaria către
Statul Român, fiind edificat de stat.
În fine, este de observat că în demersurile
publice şi în instanţă, cei doi politicieni fac apel la consideraţiile
din Raportul lui Zăroni – ministrul agriculturii în Guvernul Petru
Groza. Foarte interesant dacă nu cinic, că se apelează tocmai la
opiniile comuniştilor atât de blamaţi în alte situaţii de către aceşti
reprezentanţi autentici ai democraţiei. Este criticat legiuitorul agrar
din anul 1921, care „încă nu înţelegea chemarea vremei…” de unde,
desprindem concluzia că o înţelegea Tov. Zăroni, Ana Pauker şi Luka
Lazlo, Walter Roman, Nikolski şi camarila regelui, iar acum reclamanţii.
De unde rezultă că nu s-a schimbat nimic în
doctrina iredentistă de slăbire a Statului Român indiferent sub ce
emblemă scopul exprimat al antiromânismului manifest rămâne acelaşi
rezultă fără echivoc şi din simulacrul „revendicatorilor”, care fiind şi
politicieni, împărtăşesc şi doctrina anului 1946.
Reproşul adus public de politicienii
promotori ai acestei revendicări frauduloase că se dă un tratament
diferenţiat faţă de zonele grănicereşti din Năsăud, unde s-a restituit
celor 42 comune grănicereşti din Judeţul Bistriţa şi 2 comune din
Judeţul Mureş, peste 160.000 ha. de pădure încă în anul 1999, nu se
justifică, pentru că nu există identitate între cele 2 situaţii, decât
că şi unii (secuii) şi alţii (năsăudenii) au făcut parte din regimente
grănicereşti ale imperiului habsburgic şi atât.
Năsăudenii au fost împroprietăriţi, aşezările
lor au fost împroprietărite ca obşte respectându-se tradiţiile obştei,
în feudalism românii aveau proprietatea devălmaşă a satelor ca o
reminiscenţă a vechiului jus valahicum. Din timpul împăraţilor
Maria Tereza şi Iosif al II-lea în zona grănicerilor năsăudeni a
existat continuitate în privinţa stăpânirii şi administrării pădurilor
care li s-au dat şi s-au organizat în composesorate, nu au avut loc
fluctuaţii nici după anul 1784 (Răscoala lui Horea) care se pare că nu a
avut ecou până la ei, nici la 1848, ei au apărat imperiul şi pe împărat,
au dat ostaşi în armata regulată austriacă (regimentul condus de
colonelul Urban, duşman de moarte al secuilor, care au pârjolit Reghinul
pentru că l-au încartiruit pe colonelul Urban). Ca atare faţă de ei nu
s-au luat măsuri punitive şi sunt indicii documentare că au fost sub
protecţia monarhiei habsburgice şi în perioada dualismului, unde
accentele represiunilor autorităţilor hungariste chiar dacă au existat
nu au fost atât de puternice.
Situaţia este cu totul alta în privinţa
Regimentului secuiesc, care au primit doar uzufructul, folosinţa ca o
compensaţie a serviciului grăniceresc. Era un teritoriu necunoscut la
început deşi râvnit de imperiali (a aparţinut Moldovei care nu a fost
consultată, decizia a luat –o Rusia ţaristă şi Turcia), nu aparţinuse în
proprietate înainte secuilor, cum a fost cazul năsăudenilor. S-a avut în
vedere probabil că teritoriul cedat în urma corecţiilor de graniţă era
locuit de români băştinaşi care ar fi fost cu totul pauperizaţi din
lipsă de orice sursă de supravieţuire. Şi nu era aceasta intenţia
imperialilor de a învrăjbi iremediabil pe supuşii „popoarelor sale”.
Locuitorii care au ales să rămână dincoace de graniţa trasată la 1775 au
devenit supuşi austrieci veneau la rândul lor cu tradiţii şi forme de
proprietate proprii românilor moldoveni, or nu puteau fi excluşi de a
beneficia de pădure şi de păşuni ce sunt preponderente în zonă şi
conform cu ocupaţiile băştinaşilor.
Astfel că nu se poate în zilele noastre să ne
întoarcem la rânduieli feudale de la 1466 sau 1517, după cum scrie
Raportul lui R. Zăroni, redescoperit ca progresist şi însuşit de
„democraticul” UDMR – iştii zilelor noastre, mai precis de cei doi
politicieni fondatori ai Asociaţiei Composesorale. Este de recunoscut
că au acţionat cu multă abilitate, au speculat în hăţişul nostru
legislativ, care mai poate genera în plus un caz de fals istoric, încă o
surpriză cu o gravitate de proporţii. Nu ar fi exclus ca şi în alte
cazuri să aibă complicitatea intenţionată sau inconştientă a
autorităţilor Statului Român pe care ştiu că le dispreţuiesc atât de
mult cei care se folosesc de ele având în faţă obedienţa unor înalţi
responsabili din rândul autorităţilor.
În fine, cum s-a semnalat de cei care sunt
preocupaţi de fenomen, persoanele care se revendică, ca fiind
îndreptăţiţi la ce numim „Bunurile Private din Ciuc”, nu este în
discuţie o persoană juridică privată a cărei activitate ar fi fost
interzisă de comunişti şi bunurile confiscate pe de o parte, nici
asemănarea cu grănicerii năsăudeni nu se potriveşte pe de altă parte.
Bunurile solicitate (pădurile, păşunile,
pământurile arabile)aparţin unor comune (unele împroprietărite în anul
1923) Corbu, Bilbor, Tulgheş şi din judeţele Neamţ, Bacău, unde
majoritatea populaţiei este de origine română, adică în termeni
tradiţionali aparţin locuitorilor şi obştilor de acolo. Or, două
persoane fac toate demersurile pentru a fi luate de la aceste
comunităţi, iarăşi ar fi o întoarcere la vechi rânduieli feudale
existente cu trei secole în urmă prin obturarea unor interese legitime
şi sărăcirea unor comunităţi ale căror îndeletniciri tradiţionale sunt
lucrul la pădure şi creşterea animalelor.
Rezumat:
Autorul, cunoscut exeget al problematicii proprietăţii analizată din
perspectivă istorică şi juridică, readuce în actualitatea cercetării
categoria de proprietate cunoscută sub denumirea „Bunurile Private
Ciuc”.
Studiul reprezintă o analiză în trei părţi a
evoluţiei acestei categorii de bunuri revendicate în prezent de la
Statul Român, de către pretinşii urmaşi ai „grănicerilor secui”.
Sunt aduse argumente documentate istoric şi
pe temeiul unor interpretări juridice logice şi raţionale privind
reminiscenţa desuetă a readucerii în actualitate a unor astfel de
pretenţii de revendicare.
Este prezentat pe temeiul unui aparat
analitic parcursul istoric al acestei categorii de proprietate, care
rămâne o chestiune pură de istorie, fără corespondent în realitatea
contemporană altul decât unul de documentare privind realităţile
economice din Transilvania secolelor 18 – 19.
Toate momentele legislative semnificative
sunt trecute în analiza studiului, efectele şi consecinţele acestora în
materia redistribuirii proprietăţii în Transilvania.
Mai mult chiar sunt scoase în relief efectele
benefice şi progresiste ale reformelor care au avut loc în România în
preajma şi după realizarea Marii Uniri.
Corelativ cu aceasta este supusă unui aparat
critic legislaţia vetustă şi organizarea socială retrogradă în Ungaria
secolelor trecute, care poartă urmele unei consecinţe demne de o cauză
mai bună până în zilele noastre.
În context este readusă în atenţia opiniei
publice consecinţa dăunătoare pentru România, pentru locuitorii zonei
acţiunea de revendicare a acestor categorii de bunuri pusă la cale pe
baza unor influenţe şi aranjamente politice profitând de legislaţia
confuză şi interpretativă adoptată după anul 1990, pe de o parte, pe
slăbiciunile dovedite ale Statului Român contemporan reprezentat de
autorităţi neavizate şi necompetente.
Autorul dezvăluie în cercetare tirul cu
repetiţie îndreptat împotriva României, astfel cum s-a întâmplat de-a
lungul istoriei, dar mai cu seamă după anul 1918, de către cercuri ale
iredentismului maghiar, care însă nu are decât scopuri proprii şi nimic
comun cu locuitorii din zona Ciucului, de altfel cu toţi maghiarii
obişnuiţi care convieţuiesc alături de români în Transilvania.
Cercetarea este cu caracter monografic,
priveşte doar dreptul de proprietate care în aparenţă este mai puţin
spectaculos şi emoţional, dar în realitate poate genera, prin greşelile
care se fac, ipotecarea viitorului poporului român.
Cuvinte cheie:
proprietate, lege, decret, restituire, bunuri, reformă agrară,
Transilvania, Ardeal, locuitori, România, Marea Unire, populaţie,
guvern.
prof. univ. emerit dr.
Ioan SABĂU–POP
Note:
1 Constituţiile
Aprobate ale Transilvaniei, ediţie îngrijită şi prefaţată de Liviu
Marcu, Ed. Dacia 1997, p. 18 – 19, (traduceri, studiu colectiv:
Alexandru Herlea, Val. Şotropea, Romul Pop, Iuliu Nasta, Ion N. Florea).
2 Idem,
Constituţiile Aprobate, p. 26 – 27, la fel Aprobatae Constitutiones, p.
14.
3 Prof.Dr. Aurel G.
Gociman : Industria şi Comerţul Lemnului în Basinul Mureşului Superior,
Cluj 1929, p. 32 – 33.
4 O abordare pe
larg a se vedea: Adrian Liviu Ivan, în Stat Român, minorităţi şi
Societatea Naţiunilor. Cazul „Bunurile private ale Ciucului”, în Revista
Bistriţei XVII, 2003, p. 267 – 269.
5 În acest sens a
se vedea: Octavian Căpăţână , Cultură, Confesiune, etnie şi rasă în
Transilvania, Câmpia Tisei şi Panoniei, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
Napoca, 2015.
6 Relatăm aici şi
ne mărginim doar la aspecte de proprietate tratate abuziv de
autorităţile Statului Hortyst. Nu înseamnă că nu avem în vedere abuziv
şi crime cu mult mai grave.
|
|