România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

O analiză istorică şi juridică privind evoluţia regimului juridic al proprietăţii cunoscute sub denumirea „Bunurile private ale Ciucului”

      

1. Unele aspecte terminologice privind noţiunea folosită pentru caracterizarea acestor „bunuri”.

Înainte de toate este important să ştim care au fost de-a lungul timpului denumirile care s-au dat în documentele vremii, în acte de cancelarii, de administraţii şi justiţie precum şi de alţi actori interesaţi în problematică, categorie de bunuri pentru care azi s-a consacrat termenul de „Bunuri private ale Ciucului”.

Din Raportul Ministrului Agriculturii şi Domeniilor nr. 26900 din 26 septembrie 1946, rezultă că Patrimoniul Persoanei Juridice „Bunuri Private din Ciuc”, a fost expropriat prin efectul Legii de reformă agrară pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, din anul 1921, pe consideraţiunea că au aparţinut Statului Ungar, şi s-au predat Statului Român.

În raport se face un scurt istoric, că aceste bunuri au aparţinut de la începuturi secuilor, locuitori din Ciuc, care din timpuri străvechi s-au aşezat în acele ţinuturi.

Din anul 1466, apar primele semne ale unei administraţii publice, prin înfiinţarea a 12 „scaune” care la rândul lor erau conduse de un organ superior de guvernare. Proprietatea tuturor terenurilor şi de orice natură din acele ţinuturi au aparţinut la acea epocă în comun populaţiei secuieşti. Raportul are multe inexactităţi, fiind elaborat, se pare, de comuniştii maghiari.

S-au format între timp şi proprietăţi distincte pe composesorate, comune şi biserici, însă terenurile ce au rămas după această atribuire continuă să rămână şi pe mai departe proprietatea întregii populaţii secuieşti, care cu începere din anul 1784, se constituie în regimente grănicereşti. Cităm în continuare din Raportul Ministerului Agriculturii.

Această stare de fapt durează până în anul 1849, când în urma înăbuşirii revoluţiei pentru libertate, secuii au fost aspru pedepsiţi. Pe de altă parte este de evidenţiat faptul că secuii, în aparenţă au luptat pentru libertate. În realitate au fost o masă de manevră criminală pusă la dispoziţia unor ordine odioase date de Kossuth şi acoliţii săi de reprimare a populaţiei româneşti. Populaţia care nu se regăseşte în Proclamaţia de la Pesta din 15 martie 1848 şi pentru care a fost supusă represaliilor puse în operă de către hoardele de secui. În anul 1851 împăratul Francisc Iosif I, a desfiinţat regimentele grănicereşti, confiscându-le până şi averile şi aceasta împotriva dispoziţiilor din „Corpus juris”, care statua că chiar pentru vine foarte grave şi încă nu se putea confisca în favoarea Statului averea imobilă a unui secui, doar trecând-o descendenţilor săi. Este importantă măsura, raţiunile ei şi perspectiva unei analize morale.

În anul 1869, intervine o înţelegere între Austria şi Ungaria, care duce la reconstituirea monarhiei Austro–Ungare, cu care ocazie împăratul Francisc Iosif I, revine asupra sancţiunilor aplicate şi redă bunurile confiscate, descendenţilor foştilor grăniceri cu condiţiunea indivizibilităţii, iar veniturile să fie folosite numai în scopuri culturale şi economice. De reţinut cadrul juridic - administrativ în care s-a făcut.

Actul este însă astfel redactat, încât nu se poate preciza dacă este o „restitutio in integrum” sau nu. Nici nu se putea pune problema în aceşti termeni. Este însă restrânsă exercitarea proprietăţii şi redactorul materialului se abate de la adevăruri istorice şi nu face o evoluţie corectă a acestei forme de proprietate, ţinând seama că era aplicabil codul civil austriac de la 1811.

În lupta pentru libertate şi împotriva unui regim feudal şi opresor, grava sancţiune a confiscării averii şi pedepsei capitale este mijlocul de intimidare dacă nu chiar de desfiinţare a curentelor populare, dar nu sunt cele legale. Asemenea sancţiuni nu mai operează şi sunt inexistente în efecte atunci când totuşi după frământări seculare, noroadele îşi cuceresc dreptul la viaţă liberă, doborându-şi agresorul.

Legiuitorul agrar din 1921, încă nu înţelegea chemarea vremii, căci fără a se preocupa de istoria aşezărilor secuieşti anterior anului 1869, primeşte de bun actul din acest an, hotărăşte exproprierea a 63.000 jugăre domeniile comune şi private secuieşti ca aparţinând Statului Ungar, revenind pe cale de succesiune Statului Român.

Se pretinde în Raportul adresat regelui Mihai că această eroare se încearcă a se repara  astăzi prin retrocedarea către populaţia secuiască din judeţul Ciuc, cunoscută sub denumirea „Bunurile Private din Ciuc” persoană juridică, a numai 26.000 de jugăre constituită în rezerva de Stat, restul fiind dat la împroprietărire plugarilor, rămânând astfel bine expropriat, făcând valabil şi eficient principiul înfrăţirii între toate noroadele conlocuitoare pe teritoriul naţional.

În acest scop, autorizat fiind de Consiliul de Miniştrii supun înaltei aprobări şi semnături M.V., decretul - lege pentru retrocedarea către Persoana juridică „Bunurile Private din Ciuc”, înfiinţarea Regiei Publice Comerciale „Bunurile Private din Ciuc” şi aprobarea Legii nr. 384 din 1946.

Am redat textul din Raportul care poartă semnătura lui Romulus Zăroni, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Se ştie că acel R. Zăroni, prieten personal a lui Gheorghe Gheorghiu Dej,omul şi administratorul de casă al lui Petru Groza, era un simplu ţăran, neştiutor de carte, un simplu executant stalinist, este fără nici o îndoială că nu avea cum să conceapă şi mai mult, să redacteze Raportul. A circulat în epocă un amuzament popular că şoferul lui Zăroni, neatent a închis portiera la „Pobeda” din dotare şi i-a prins degetul.  Ministrul a exclamat „Auleu, mi-ai rupt stiloul”. Adică cu sub - înţeles el se semna cu punerea degetului, procedeu folosit pentru plugarii neştiutori de carte, care apăsau cu „buricul degetului” înmuiat în cerneală sau tuş pe rubrica unde se făcea un semn în formă de cruce că este locul unde să apese cu degetul pentru a se imprima pe hârtie ca semn al amprentei semnatarului. Am dat acest amănunt pentru a argumenta că Zăroni nu era capabil să întocmească Raportul, care după toate probabilităţile a fost redactat de reprezentanţii maghiari, o adevărată coloană V din Guvernele României.

Documentul care a fost înaintat fostului rege spre „Înaltă Aprobare”, rezultă din conţinutul său că este puternic pătruns de spiritul „nepului popular” şi cominternist al epocii de instaurare a dictaturii comunist staliniste, folosind lozincile atunci la modă, cum ar fi expresiile de: „noroade” (populaţie, popor), „regim feudal, autoritar şi agresor”, sau „frământări seculare; cucerirea dreptului la viaţă liberă doborându-şi agresorul” adică concepţia marxist – leninistă privind lupta de clasă. Este posibil chiar să fi fost conceput şi redactat de fruntaşii comunişti unguri, prieteni convinşi ai stalinismului, de care aveau nevoie comuniştii români fiind în preajma alegerilor din noiembrie 1946. Ce este însă foarte grav, că fostul rege Mihai I a căzut în această capcană însuşind raportul.

„Regele” Mihai, cu voia sau fără voia lui, interesat doar pentru a-şi apăra propria piele şi camarila din jur, probabil sfătuit „popular” de acesta a însuşit Raportul  şi a semnat astfel „Înalta Aprobare”. Este un gest care îl descalifică şi o dovadă mai mult decât elocventă a complicităţilor pe care le avea cu regimul de ocupaţie stalinistă, probabil din frică şi laşitate că îşi va pierde puterea.

Fără intenţii polemice se impune o observaţie că: desigur există o diferenţă de instrucţie între Mihai I şi Zăroni  dar dacă acesta din urmă are o cât de mică justificare ca ministru în funcţia care a ajuns fără „graţie divină” , neştiinţa de carte şi copleşit de puterea ce o avea, ca militant al clasei muncitoare în lupta de clasă, alta este însă judecata ce trebuie să fie dată faptei regelui. Adică, de vreme ce a primit Raportul, a dat parcurs procedural, ca efecte care s-au produs, ca responsabilitate şi fără o analiză critică pentru istorie şi ca efecte juridice pe care le suportăm până în zilele noastre, nu mai este nicio diferenţă de instrucţie şi caracter, nici de implicare în destinul acestei ţări dintre cei doi.  Avem în vedere aici doar singurul aspect al tratamentului juridic preferenţial dat acestei categorii de bunuri şi presupuşii beneficiari.

O altă afirmaţie inexactă a Raportului este cea referitoare la „scaunele secuieşti” înfiinţate în anul 1466 ca formă de administrare, „organ superior de guvernare” a secuilor. Ele au fost desfiinţate începând cu reforma administrativă a imperiului iniţiată după 1784 de către împăratul Iosif al II-lea, finalizată după pactul dualist din 1867 şi desfiinţarea guvernului ardelean din 1869.

Drept urmare nu mai era de actualitate în anul 1946 şi recursul la istorie este fals.

Dacă regimentele grănicereşti ale secuilor au fost desfiinţate în anul 1851 de împăratul Francisc I înseamnă că nici privilegiile acordate cum este şi cazul „Bunurile Regimentului Secuiesc” nu au mai rămas în fiinţă. Nu mai era nicidecum datoria Statului Român şi încă în anul 1946 să mai stingă efectele desfiinţării regimentelor grănicereşti şi confiscarea averilor care s-a produs în anul 1851, cu aproape un secol mai înainte.

 

Momente legislative privind dreptul de proprietate în Transilvania.

 

Culegerea de legi cunoscute sub numele de CORPUS JURIS, preluată din concepţia Tripartitului lui Werboczi din 1517, interpretată în evoluţie legislativă nu se putea reconsidera în anul 1946, de vreme ce dispoziţia de desfiinţare a regimentelor grănicereşti a fost luată de împărat în anul 1851, când s-ar fi confiscat şi averile secuilor răsculaţi şi care s-au dedat la dezordini şi la crime împotriva populaţiei civile valahe de către secui după adunarea de la Lutiţa din octombrie 1848.

Nu era apanajul Statului Român de după 1918 şi cu atât mai mult în 1946 să readucă vechi rânduieli feudale şi privilegii pe care le aveau secuii înainte de 1848. „Corpus juris” a fost o culegere de legiuiri profund discriminatorii pentru populaţia valahă (românească) din Transilvania, o reinstaurare şi întărire a celor trei  naţiuni  - unio trium nationum şi celor patru religii, recepte, promulgate de nobilime după ce a fost înfrântă mişcarea populară de la Bobâlna din anul 1437. Formarea unei legislaţii separate aplicată în România de după război cu privilegii evidente pentru o categorie de populaţie dintr-o zonă a ţării era contrară chiar acelui Raport al ministrului, într-un moment în care ţara nu se confrunta doar cu instaurarea dictaturii staliniste, dar şi cu dezastrul de după război cu economia distrusă şi foametea produsă de seceta din anii 1946 – 1947.

Interesul ministrului şi al guvernului Groza era miza alegerilor din acel an 1946, în care comuniştii voiau să atragă şi au reuşit, populaţia maghiară inclusiv zona compactă a secuilor, care foarte repede s-a înregimentat prin MADOS la doctrina stalinistă, cu scopul de a ajunge la putere şi de a slăbi Statul Român, fiind atras în acest joc şi regele care a căzut facil inconştient în cursă.

Reperele istorice cuprinse în Raportul ce l-am prezentat în introducere sunt alese disparat şi fără respectarea adevărului istoric, pentru că scaunele secuieşti, de altfel toate formele administrative denumite „scaune” au fost desfiinţate de Iosif al II-lea prin preconizata reformă administrativă a imperiului. Cum „scaunele secuieşti”s-au desfiinţat, la fel la 1851 s-au desfiinţat regimentele grănicereşti, au avut ca efect normal şi desfiinţarea privilegiilor cum au fost cele de proprietate. Aceasta dacă nu ar trebui să ţinem seama de faptul că nu au fost date în proprietate, ci ca uzufruct. Iar dacă prin ipoteză s-ar fi dat în proprietate, fiind o lege din anul 1946, în timpul regimului comunist înseamnă că este abuzivă.  Afirmăm aceasta pentru că şi din această perspectivă nu se pot folosi de ea cei doi politicieni care revendică locurile caracterizate cu această denumire.

În anul 1869 se desfiinţează şi guvernul ardelean iar revenirea asupra sancţiunilor prin redarea proprietăţilor confiscate nu are nimic de a face cu proprietatea în comun  a populaţiei.

A se considera că proprietatea comună „sub condiţia indivizibilităţii”, iar veniturile să fie folosite numai în scopuri culturale şi economice, ca o reminiscenţă feudală a confuziei dintre proprietate şi uzufruct, nu putea să folosească exclusiv doar populaţiei de origine zis „secuiască”, pentru că multe sate cu populaţie românească, care nu făcea parte din regimentele secuieşti, dar care era băştinaşă a fost supusă deznaţionalizării, asimilării forţate îngroşând rândurile secuilor şi care ulterior identificată ca „secuiască” nu a avut niciodată în originea şi tradiţia sa de a fi fost în postura de a face parte din regimentele de graniţă ale secuilor.

Vechile cutume ungare adunate şi culese de Ştefan Werboczi, aşa cum le află el rânduit în trei părţi, dar şi cu grija de a menaja sensibilităţile nobiliare după Răscoala lui Gheorghe Doja de la 1514, precum şi „Constituţiile Aprobate” (Aprobatae constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae) de la 1653, nu mai erau de actualitate în Statul Modern român fiind abandonate chiar în ţara de origine Ungaria. Este relevant că „Aprobatele constitutiones” cuprinde normele şi în special hotărârile dietelor de la 1540 – 1653, aşadar se constată că nu a legiferat privilegiile care priveau exclusiv regimentele secuieşti, care nici nu existau atunci dar nici ale „scaunelor”, cum greşit împărtăşeşte conceptual Raportul care a premers Legii nr. 765/1946, sancţionată de un rege imatur.

Constituţiile – Aprobate de la 1653, este de fapt o colecţionare şi selectare a hotărârilor dietale, tendinţe de revizuire şi coordonare a materialului legislativ, au existat dinainte cum a fost colectarea regulilor procedurale ordonată de principele Gabriel Bethlen (1613 – 1629). Continuarea preocupării a avut –o principele Gheorghe Rakoczi I, care a ordonat colectarea hotărârilor dietei Transilvaniei şi a articolelor ce se află răspândite prin arhivele comitatelor şi oraşelor. 1

Stăruim asupra acestui moment care nu este unul neapărat de legiferare, mai degrabă de selecţie. Este important că accentuează rânduielile feudale şi stările privilegiate, întărirea „Unio trio natiorum” care a stat la temelia organizării Statului Transilvan, o tendinţă clară de conservare a privilegiilor din secolele anterioare, menţinerea în stare de inferioritate a populaţiei româneşti majoritare, conservarea stratificării sociale. Populaţia aservită a iobagilor predominant români (valahi), în ordine în comitatele nobiliare existau în număr cu mult mai mic iobagi în rândul populaţiei maghiare şi săseşti. Ca o reminiscenţă a perioadei voievodale, urmaşi ai vechilor cnezi au existat şi nobili (în special mica nobilime) şi români, care îşi vor pierde pe parcurs fie titlurile trecând în rândul populaţiilor aservite, fie vor trece în rândul nobilimii şi religiei maghiare ca urmare a asimilării lor pentru a nu îşi pierde statutul social ridicat. Este cel mai elocvent exemplu generaţia de nobili români Cândea de Haţeg, care a fost deznaţionalizaţi în sec. XVIII-lea, devenind Kendoffi.

Lucrările dietelor se reflectă în Constituţiile Aprobate şi le arătăm aici pentru a stabili care sunt consecinţele ce se produc ulterior în privinţa stratificării structurilor de proprietate.  Sunt multe dispoziţii în Constituţiile Aprobate care privesc populaţia împărţită încă din 1437 în Unio trio natiorum şi cele 4 religii recepte din care nu făcea parte populaţia românească majoritară a Transilvaniei. Statul ei social era format în cea mai mare parte din persoane aparţinând iobagilor sau aduşi în stare de dependenţă.

În părţile despre principe, fisc şi nobili, găsim legiferarea privilegiilor acordate nobilimii. În opoziţie cu aceasta acolo unde sunt articole referitoare la clasa iobagilor, implicit îi privesc pe români, care este rezultatul discriminării unei lungi perioade de ocupare şi schimbare a organizării Transilvaniei. Sunt şi referiri directe prin care „Naţiunea valahă nu este socotită între stările ţării şi nici religia ortodoxă între religiile recepte, între ordinele bisericeşti, sunt supuse unor restricţii cel ortodox…..”.2

Era tolerată populaţia de „naţiune Valahă”, atât cât era necesar pentru „interesul binelui public”, cu înţelesul că aservirea acestora prin munca lor asigurau creşterea bunăstării economice a stăpânilor feudali.

La Titlul al Nouălea „Despre Valahi”, la Articolul I „naţiunea valahă a fost admisă în această ţară pentru binele public ….. starea lor este inferioară…….”.  Pentru ei „nu se prescrie reguli pentru naţiunea maghiară”.

La Titlul al Şaptesprezecelea „Despre săcuime” la Articolul II „S-a hotărât ca cei din naţia săcuiască să fie menţinuţi în libertăţile şi scutirile lor observate până acuma……”.  În toate cele 22 de articole rezervate „Despre săcuime” rezultă preocuparea de a le conserva privilegii, inclusiv de proprietate, dar referinţele se fac şi în privinţa celor care locuiau atunci în aşa – zisul Partium şi în scaunul Arieş (azi judeţul Alba), ca un corespondent serviciilor militare de graniţă pe care le aduceau. Se observă uşor că nimic din toate acestea nu mai erau de actualitate încă din anul 1850, când le-au fost luate privilegiile, ei au încălcat chiar şi perceptele impuse de Constituţiile Aprobate.

Am analizat rezumativ din această perspectivă istorică mai veche, cât de anacronice au fost măsurile luate în urma cererilor de restituire ce privesc categoria bunurilor aşa – zise „Bunurile private ale Ciucului”.

Ca urmare a Reformei Agrare din 1921, Statul Român trece în proprietatea publică un domeniu forestier de 40.000 ha.

Această chestiune a fost analizată de autorităţile române şi de cercetători. „Statul Român”  pe baza drepturilor istorice stabilite de Comitetul Agrar, prin Hotărârea nr. 11 din 26 februarie 1923, a mai ajuns la Ciuc în proprietatea unui frumos domeniu forestier, de peste 40.000 ha.3

Autorul citat reţine că acest domeniu forestier a constituit aşa – numitele „Bunuri private ale judeţului Ciuc” (Magănjavak) luând naştere în urma unor împrejurări istorice anume, care sunt acum depăşite.

După ce la 1769, Austria a luat aceste averi din pământul Moldovei, prin rectificarea de graniţă atunci intervenită între Turcia şi Austria (este un moment în care bunăoară localitatea Tulgheş revine Austriei). Prin rectificările de graniţă, Împăratul Iosif al II-lea, prin Rescriptul nr. 3680/27 mai 1783, dă Regimentului I, pedestru, de grăniceri secui, folosinţa acestor munţi, pentru întreţinerea lui. Acest drept de folosinţă al Regimentului de grăniceri secui a fost retras la 1851 de împăratul Francisc Iosif, pentru „sperjur militar” (remarca autorului), pentru că acest regiment din secui, în revoluţia de la 1848, a trecut de partea armatelor ungureşti Kossuthiste, luptând contra armatelor împărăteşti inclusiv au săvârşit represalii împotriva populaţiei româneşti.  Folosinţa a fost retrocedată comunităţii din zonă la 1869, nu este clar dacă exclusiv populaţiei secuieşti,  reţine că în satele respective există un număr semnificativ de locuitori valahi, deznaţionalizaţi în următorii 50 de ani.

Proprietatea a aparţinut dublei monarhii, bicefale austro-ungare, iar posesiunea, într-adevăr populaţiei locuitoare a Ciucului, de remarcat însă că satele respective (Corbu, Tulgheş, Borsec şi chiar partea de est a Ditrăului) era locuită de populaţie majoritar românească. Preluarea de către Statul Român, ca urmare a succesiunii statelor stipulat prin Tratatul de la Trianon are temeiuri foarte puternice, juridice şi istorice. Ele se găsesc „strâns motivate de Comitetul Agrar”, astfel:

• Cu ocazia rectificării de graniţă din 1769, munţii din zona preluată de Austria, au trecut în proprietatea Statului Habsburgic Austriac (tezaurului);

• La 1873, ei s-au dat numai în folosinţă (uzufruct) regimentului secuiesc şi nicidecum în deplină proprietate. Proprietatea a rămas a Statului Austriac ca în toate situaţiile din imperiu „Folosinţa era o răsplată a serviciului, echivalent salariului din zilele noastre, a durat cât a durat şi serviciul de graniţă, cât a existat şi regimentul. După ce a fost desfiinţat chiar de autorităţile imperiale, cu atât mai puţin nu a fost recunoscut de România după Marea Unire, nici acel drept de folosinţă, logic nu se mai justifică juridic. El nu poate fi considerat un drept istoric perpetuu, precum ar fi embaticul categorie juridică de proprietate feudală inexistentă în legislaţiile moderne.

• Statul Român, fiind succesor al suveranităţii Statului Maghiar, „Bunurile Private din Ciuc” formează proprietatea absolută şi de drept a Statului Român. Aşadar Statul Român în virtutea dreptului său de putere suverană dobândeşte deplină proprietate a acestor bunuri, prin dreptul său de succesiune asupra defunctei monarhii austro-ungare. Este cazul şi celorlalte state succesoare, consfinţit de Tratatul de la Trianon, Cehoslovacia, Iugoslavia chiar şi Ungaria.

Privilegiul nu mai există, el era un  drept corelativ cu serviciile de graniţă pe care le efectua regimentul zis secuiesc.  O răsplată pentru un serviciu cât el a existat.

 

2.  Interpretări ce rezultă.

Legislaţia aplicată succesiv in Transilvania după Marea Unire înfăptuită la 1 Decembrie 1918, in materia proprietăţii.

După înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Statul Roman a fost pus în faţa multor dificultăţi politice, economice, sociale, aşteptări seculare ale populaţiei pe care grabnic trebuia să le rezolve. Erau la rândul lor angajamentele internaţionale ce au pus la bază alte principii ale relaţiilor dintre state, de tratamentul juridic şi economic aşteptat de populaţie. Destrămarea imperiilor din vecinătatea României au adus problematici inedite cu oportunităţi care nu puteau fi amânate.  Era şi un prilej oferit pentru a îndrepta nedreptăţi istorice care au întâlnit bărbaţi ai timpului.

În opoziţie cu aceasta ameninţările celor învinşi şi nemulţumiţi de noua configuraţie geografica a statelor rezultate de pe urma Tratatului de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920. Aici avem în vedere Ungaria care a declanşat presiuni la organismele internaţionale ale timpului şi contencioase cu vecinii săi nemulţumita de pierderea unor teritorii cu pretenţia ca fac parte din Ungaria istorica. A pus la cale multiple acţiuni, în prima perioada, militare împotriva României, unde a fost învinsa, împotriva tânărului Stat Cehoslovac al lui Masarik unde chiar a avut o victorie iluzorie şi pasagera. Deşi nu a dobândit victoria trebuie sa recunoască, ca a produs stagnări şi slăbirea statului Roman, virulenţă iredentistă dusă cu consecvenţă în diferite registre şi cu metode adoptate care nu s-a stins nici în zilele noastre.

În domeniul proprietăţii, ca efect al Tratatului de al Trianon bunurile publice, pe principiul succesiunii statelor  şi cel al suveranităţii foarte bine conturat în epocă, au trecut de la defuncta monarhie austro-ungară în proprietatea publică a Statului Roman, care erau pe teritoriul Transilvaniei. De menţionat că nu este o oportunitate singulară. Toate statele succesoare, au primit acelaşi drept pentru provinciile alipite statelor naţionale. Acesta urma să le inventarieze să le aducă o reglementare a regimului juridic specifică conformă cu interesul public lucru care s-a şi făcut prin legislaţie, în principal prin Constituţia din anul 1923 - consfinţită ca lege fundamentală a Regatului Roman, modernă, cu reglementări instituţionale vizionare, clădită solid pe fundamentele unei alcătuiri armonioase necesară tuturor provinciilor romaneşti din componenţa României. În art. 91 din Tratat s-a statuat că bunurile aparţinând Statului Maghiar pe teritoriul Transilvaniei  care a revenit României devin proprietatea României.

A doua chestiune privea proprietatea privată între legislaţiile celor două state erau diferenţieri  sensibile, în primul rând că în Ungaria proprietatea era organizată, avea o structură feudală generată de spiritul conservator al relaţiilor feudale ţinut de magnaţii, conţii, grofii unguri interesaţi şi ştiind că numai astfel îşi pot menţine privilegiile faţă de celelalte categorii ale populaţiei, în majoritatea lor români, dar şi maghiari, secui, saşi, şvabi, ruteni, etc. Covârşitor însă în Transilvania populaţia supusă constrângerilor, inclusiv economice erau românii.

Aici se punea problema redistribuirii proprietăţii, în mod deosebit în zona rurală, de altfel covârşitoare ca populaţie, unde inechităţile istorice erau flagrante. La lucrările conferinţei de pace reprezentanţii guvernului Ungariei au susţinut cu documente că maghiarimea este promotorul progresului în Transilvania, că peste 80% din proprietăţi aparţin maghiarilor şi Transilvania din considerente, spuneau ei, istorice şi economice trebuie să revină Ungariei. Însă decidenţii nu s-au lăsat atraşi cu aceste argumente ademenitoare, pentru că era în discuţie o nedreptate istorică milenară, un reziduu al închistatelor structuri feudale care nu puteau continua, la fel mulţi dintre marii latifundiari deşi maghiarizaţi nu aveau origini maghiare, o mare parte dintre ei nu locuiau în Transilvania, purtători de mentalităţi care stagnau relaţiile de producţie în special în agricultură, se afişau cu snobism pe la casele apusului, îşi neglijau şi tocau averile pe care le vedeau foarte rar, mulţi au scăpătat şi au devenit datornici, titlurile le aveau doar în virtutea tradiţiei.

În confuzia generalizată în timpul şi după evenimentele primului război mondial când s-au distrus documente, arhive, instituţii de credit şi de autoritate au utilizat în dublu sens mijloace de a-şi albi pretenţiile şi de a le face incontestabile, după cum este proiecţia iredentismului unguresc şi tradiţiilor pe care le are în falsificarea istoriei.

 

Prin Legea Reformei Agrare din 28 iulie 1921, din aceste suprafeţe s-a dispus împroprietărirea unor familii care intrau sub incidenţa legii a comunelor româneşti din zonă, a aşezămintelor religioase româneşti, persecutate o îndelungată istorie.

Foştii grăniceri secui au contestat reclamând dreptul lor conform actelor imperiale de la 1783 au cerut exceptarea de la expropriere, privilegiile pe care le invocau contraveneau Constituţiei de la 1923 şi Tratatului de pace de la 4 iunie 1920. Ei au invocat un aşa – zis principiu cu semnificaţie feudal – istorică „Alpes Terenna Moldavis et valachis Transalpinus recuperata, militarea duntaxet Limitae usuiac emolumento relinquantur”, se face o evidentă confuzie de formulare, care trebuie pusă ca diferenţiere de anul 1869, când după desfiinţarea guvernământului ardelean, guvernul maghiar ca parte a guvernului dualist cere restituirea pur şi simplu a averilor secuieşti.4

Comitetul Agrar instituit pentru realizarea faptică a exproprierilor şi împlinirea dezideratelor Reformei Agrare a judecat acest diferend şi a considerat diferenţierea de tratament faţă de grănicerii din Năsăud, aceştia fiind proprietari cum au fost găsiţi acolo de istorie, că în privinţa Regimentului de graniţă Ciuc li s-a acordat grănicerilor secui de însuşi împăratul Iosif al II – lea, mult invocat doar un drept de folosinţă prin beneficiul asupra uzufructului lăsând neatinsă nuda proprietate.

Cum am arătat deja prin corecţiile de graniţă în dauna Moldovei din 1769, imperiul habsburgic succedat de Austro–Ungaria pactului dualist de la 1867, continuă ca succesor România în virtutea Tratatului de pace de la Trianon.

Asupra României s-au exercitat presiuni de către Comitetul creat de Liga Naţiunilor, la petiţia urmaşilor grănicerilor secui adresată la 25 iunie 1929. Statul Român a manifestat disponibilitate pentru a stinge acest conflict care era unul de proprietate între cetăţenii săi, şi nu unul de discriminare a unei minorităţi cum tendenţios s-a susţinut. Statul Român după Marea Unire, a beneficiat de un sistem democratic chiar dacă nu perfect şi cu tarele lui dar  cu mult mai avansat decât toate statele din zonă, la fel de un model economic relaxat şi aflat în progres beneficiind de punerea în valoare a resurselor naturale de care dispune doar România. În aceste condiţii a manifestat o exagerată înţelegere şi disponibilitate de a stinge orice contencios istoric fiind foarte generos atât cu „optanţii unguri” cât şi cu urmaşii grănicerilor secui. Aplicând Reforma Agrară care era un act de putere politică, a fost nevoie de exproprieri pentru a o putea pune în aplicare şi a beneficia toate categoriile sociale vizate: văduve de război, orfani de război, familii sărace, invalizi, veterani indiferent de naţionalitate, mai mult în zonă au avut prioritate ţăranii secui din Ciuc.

În evoluţia istorică specifică a regimului juridic al dreptului de proprietate trebuie pusă în legătură cu evenimentele care au avut loc în Transilvania.

Astfel, în timpul ocupaţiei ungare din Ardeal ca urmare a Diktatului de la Viena a existat în teritoriul anexat al Ardealului de Nord, atât administraţie militară cât şi administraţie civilă ungară. Şi în domeniul juridic administraţia hortystă s-a comportat dictatorial şi discreţionar, ignorând toate principiile dreptului şi tratatele internaţionale.

O dovadă a brutalităţii regimului hortyst o constituie desemnarea competenţei Batalionului 7 honvezi din Cluj pentru afaceri civile, de proprietate şi de carte funciară, care a dispus operaţiuni în evidenţele de carte funciară absolut aberante. Este un caz singular, când o autoritate militară se substituie grosolan unei competenţe civile cum este publicitatea imobiliară şi cărţile funciare.

Dovada este emiterea de către regimul hortyst a unor Ordonanţe ca acte normative total discriminatorii. Prin Ordonanţa nr. 1440 P.M. /23 februarie 1941, s-a suprimat întreaga reformă agrară din 1921, înfăptuită în 1923, toate actele juridice, evenimentele producătoare de efecte juridice cum sunt moştenirile erau atacate şi desfiinţate de justiţia abuzivă ungurească. S-au făcut exproprieri abuzive pe seama românilor, păşunile şi pădurile transferate comunităţilor de maghiari.  Au fost dărâmate biserici, profanate cimitire şi altare, au întrecut orice oroare.5

Chiar denumirea ordonanţei este edificatoare la scopul ei „Ministerul Regal Maghiar – după extinderea efectelor actelor normative de drept civil referitoare la imobilele aflate în zonele ţării din est şi din Ardeal eliberate de sub dominaţia românească”.6

Amintim această ordonanţă pentru că se aplică şi la aşa – numitele „bunuri private din Ciuc”, pentru care dreptul de proprietate a fost trecut în favoarea Statului Român, dispune ca în cartea funciară se va restabili acea stare a dreptului de proprietate care exista pentru aceste imobile la data de 28 octombrie 1918.

Prin ordonanţă au fost interzise (se abrogă) achiziţia dreptului de proprietate, dreptului de ipotecă încheiate după data de 15 martie 1939 (art. 2); în cartea funciară se va înscrie în favoarea Trezoreriei Maghiare de Stat dreptul de proprietate sau ipotecă înscris în favoarea Statului Român sau alt organism al acestuia (art. 3); restricţii privind dobândirea de imobile de persoane care nu erau cetăţeni maghiari (art. 4); orice înstrăinare de imobile aflate pe teritoriul integrat, dacă actul juridic este între 28 octombrie 1918 – 15 septembrie 1940, poate să fie atacat. Important, prin art. 12 sunt declarate nule înstrăinările sau grevările a imobilelor dobândite în temeiul actelor normative ale politicii funciare (reforma agrară) din România, sunt declarate nule fără aprobarea subcomisiei economice a comisiei administrative. Dreptul înscris pe baza acestor acte trebuie şters din oficiu, în consecinţă totală ignorare a dreptului de proprietate pentru români.

Însă într-adevăr o lege discriminatorie, cu aplicare retroactivă şi care a zdruncinat în totalitate circuitul juridic civil în siguranţa acestuia, în cei patru ani de ocupaţie unele abuzuri nu s-au îndreptat nici până în zilele noastre, cazul „Bunurile private Ciuc” este un exemplu de confuzie şi încercare de a forţa vigilenţa autorităţilor Statului Român..

După război Statul Român, la iniţiativa Ministrului Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu promulgă Legea nr. 260/4 aprilie 1945, privind legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupaţiei ungare.

În mod normal se extinde din nou legislaţia României pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub ocupaţia ungară impusă prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940.

În art. 3 sunt declarate „fără fiinţă legală” toate actele şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare discriminatorii, în enumerare este cuprinsă şi cea sub nr. 1440/1941 M.E., care au fost aplicate numai în Transilvania de Nord. Reţinând că Legea nr. 260/1945, restabileşte situaţia anterioară în ce priveşte regimul proprietăţii este important de clarificat cum a reglementat Statul Român problema acestei categorii de bunuri. De remarcat că toate acele ordonanţe nu s-au aplicat în Ungaria, ori, o lege se aplică şi este în vigoare pe întreg teritoriul unui stat.

• Relevant este că prin legea privitoare la lichidarea litigiului purtat asupra bunurilor din judeţul Ciuc din 17 iulie 1934 (s-a promulgat prin Decretul nr. 2058/1934, publicată în M.O. I, nr. 162/17 iulie 1934), lege care în art. 1 „reconstituie fosta administraţie a bunurilor din Ciuc”, care va funcţiona în baza vechilor statute. Actualizat, revine după cum arată chiar textul „vor fi exercitate în aceleaşi condiţiuni de Ministerul Instituţiilor Publice şi al Cultelor, Industriei şi Comerţului de către prefectul judeţului Ciuc şi de Consiliul Judeţean din Ciuc. Rezultă de aici că s-a dat o administrare publică. Ministrul de Domenii a fost însărcinat să predea, în schimbul unei „declaraţiuni că toate pretenţiile de orice fel sunt şi rămân stinse”, acele bunuri care sunt enumerate la pct. 2.1. – 2.3. Din enumerare reţinem că se predă 6.704 ha. de pădure şi păşune, după o delimitare făcută de Casa Autonomă a Pădurilor Statului. Va fi menţinut Gimnaziul din Miercurea Ciuc, ca instituţie de Stat cu limbă de predare română şi ungară pentru toate materiile.

• Un alt moment legislativ, este cel cu care de fapt am început prezentul studiu, este Legea nr. 765/6 octombrie 1946, prin care Satul Român retrocedează persoanei juridice  „Bunurile private din Ciuc”patrimoniul acesteia constituit din păduri, păşuni terenuri productive, terenuri de arătură şi fânaţe, grădini şi lacuri ca i-a fost expropriat în puterea legii de reformă agrară, dar numai în măsura în care acest patrimoniu a fost în rezerva de stat. Deci nu fac parte din această lege acele suprafeţe sau bunuri care au făcut obiectul împroprietăririi prin reforma agrară din anul 1921.

Foarte generos regele Mihai şi camarazii lui, posibil la presiunile făcute de comuniştii neocominternişti şi guvernul lui Groza , în ce priveşte în mod deosebit, sub forma aproape a unei naţionalizări a pădurilor, terenurilor agricole, păşunilor care au fost dobândite de comune şi biserici. S-a făcut o enormă nedreptate bisericilor româneşti care au fost spoliate de proprietăţile primite prin reforma agrară din anul 1921 sau cumpărate între timp. În această privinţă guvernul român  a acceptat efectele Ordonanţei M.E. nr.1440/1941, cu toate că pe altă cale au fost desfiinţate efectele sale prin Legea nr. 260/1945.

Iată încă o mostră revoltătoare de persecutare a bisericii româneşti în ZONA Ciucului şi pentru  care se propune un paleativ jignitor. Adică se va avea grijă să primească lemne pentru foc din pădurile care i s-au luat prin Legea nr. 765/1946, sancţionată chiar şi de fostul suveran Mihai.

În privinţa parohiilor, bisericilor ortodoxe, greco-catolice, a comunelor intrate sub incidenţa acestei legi, am putea să susţinem că suntem în prezenţa unui act normativ abuziv, legea a fost promulgată după 6 martie 1945. Acceptând acest raţionament se poate constata că „urmaşii grănicerilor secui” au beneficiat în mod discriminatoriu de un act normativ abuziv al regimului instaurat în România după 6 martie 1945.

Ce este lăsat sub tăcere este însă altceva. Anume că prin art. 7 al acestei legi, pentru administrarea patrimoniului persoanei juridice „Bunurile Private din Ciuc” s-a înfiinţat Regia publică comercială cu sediul în Miercurea Ciuc, având calitate de persoană juridică de drept public. Regimul bunurilor este cel specific proprietăţii publice în sensul că este inalienabilă şi imprescriptibilă (art. 14).

De altfel înfiinţată prin lege care reglementează totodată modul de organizare şi  organele de conducere şi cel de funcţionare, dă din capul locului explicaţia şi fără vreo îndoială că este persoană juridică de drept public, la fel şi patrimoniul său declarat inalienabil şi imprescriptibil (art. 14) ce întăreşte regimul juridic de drept public ce-i devine aplicabil. Legea mai prevede că „administrarea se va face în interesul întregii populaţiuni din judeţul Ciuc aşa cum s-a hotărât ……….. făcându-se potrivit unui statut după legea de faţă şi a legii comerciale a întreprinderilor şi autorităţilor publice care se va aproba prin jurnal al Consiliului de Miniştrii”. Curios că nu a mai apărut acel jurnal, care fie nu a mai fost emis, fie nu s-a publicat în M.O. Ulterior lucrurile au evoluat la fel ca pentru toată ţara, economic s-a etatizat şi bunurile respective au fost luate în proprietatea Statului Român, pădurile în anul 1948. Legea  nr. 765/1946, comentată aici, a fost o lege de circumstanţă, pentru capitolul de simpatie politică al Frontului popular la care se aliniase şi Mados-ul unguresc, de altfel majoritatea covârşitoare a membrilor partidului comunist numit din România erau unguri, evrei şi ţigani. Legea a fost o manipulare parţial reuşită a fruntaşilor comunişti din Transilvania, cum am arătat, majoritatea decidenţilor erau maghiari proveniţi şi transformaţi în socialişti promoscoviţi peste noapte din foşti acoliţi şi criminali ai ocupaţiei hortyste.

 

3. Perspectiva actuală în care trebuie să acţioneze în prezent autorităţile Statului Român.

După anul 1990 au fost promulgate şi intrate în vigoare un set important de acte normative cu scopul vădit de a îndrepta, de a repara abuzurile Statului Român în perioada comunismului de sorginte stalinistă generat de ocupaţia sovietică a României, abandonată  de occident în sfera de influenţă bolşevică. A urmat după anul 1964 forma de stat a comunismului naţional  cu îndepărtare de influenţa sovietică, dar în final doctrina de comunizarea proprietăţii a fost aceeaşi. Intenţia mai degrabă propagandistică, de la teoretizarea constituţională a principiului de apărare a proprietăţii (Constituţia din anul 1991) la cel de garantare  (Constituţia din 2003) cu accent pe nuanţare de terminologii şi mai puţin pe abordări de fond au făcut ca toate aceste nereuşite să ducă România în impas.

Nu este menirea acestui studiu de a clarifica starea în care a ajuns societatea românească după evenimentele din decembrie 1989, însă în contextul general se încadrează şi problematica proprietăţii, unde se ştie, este de notorietate, că eşecul este total. Prin modul cum s-a înţeles şi s-a realizat distribuirea avuţiei naţionale, a măsurilor reparatorii luate pentru a îndrepta abuzurile la care a fost supusă populaţia ţării între 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a ajuns la nedreptăţi nesfârşite, în timp ce autorităţile statului în afară de a da vina unele pe altele, nu îndreaptă lucrurile şi lasă loc sentimentului unor trocuri şi complicităţi, mare parte dovedite cu întârziere.

Rămânând în cadrul temei constatăm că s-a înfiinţat aşa-zisa  „Asociaţie Composesorală Bunurile Private din Ciuc”, ca multe altele, în contextul derutei generale de legislaţie şi de autoritate, prin Sentinţa civilă nr. 1321/2002 a Judecătoriei Miercurea Ciuc. Aceasta se revendică ca fiind  continuatoarea Persoanei Juridice „Bunurile private din Ciuc”, ceea ce este un fals grosolan. Argumente:

În primul rând, persoana juridică necunoscută în anul 1934, înfiinţată prin lege în anul 1946, este o persoană juridică de drept public. În regimul juridic de atunci persoanele juridice de drept privat  - asociaţii, fundaţii, sindicate – se înfiinţau în baza Legii nr. 21/1924 de către instanţele judecătoreşti, la fel şi persoanele juridice private cu activitate economică potrivit normelor dreptului comercial.

Continuatoarea unei persoane juridice de drept public poate să fie tot o persoană juridică de drept public, înfiinţată în aceleaşi condiţii: prin lege sau prin act administrativ al unei autorităţi publice competente.

În al doilea rând, Asociaţia Composesorală Bunuri Private Ciuc, nu reprezintă decât o asociere de denumire, nicidecum continuarea celei din 1946. Nu este clarificat cum a fost desfiinţată persoana juridică „Bunurile Private din Ciuc”, dacă a fost desfiinţată prin lege sau prin act administrativ al unei autorităţi delegate să o facă, totul este legal, pentru că cine fondează o persoană juridică poate să şi dispună încetarea, desfiinţarea acesteia, regimul juridic este unitar şi simetric.

Dacă o persoană juridică de drept public, deci aparţinând statului, dacă a fost desfiinţată de autoritatea care a înfiinţat –o, nu se poate ca ulterior două persoane fizice particulare să dispună reînfiinţarea acesteia în regim de drept privat.  Este adevărat că cei care au speculat această aşa – zisă „reînfiinţare” sunt persoane cu implicare politică şi chiar decidenţi politic, este de recunoscut că au recurs la o ilegalitate şi au exploatat inconştienţa justiţiei, în acest caz. Dar cu toate acestea se poate considera ca valabilă din punct de vedere legal exclusiv faptul că Asociaţia este o persoană juridică de drept privat şi că nu are nici o legătură cu persoana juridică de drept public anterioară, că nu poate astfel să revendice bunurile pe care le-a avut aceasta în proprietate şi în folosinţă.

Ea poate să aibă un obiect de activitate pe care să îl realizeze însă trebuie să fie altul decât cel al persoanei juridice de drept public anterioară cu care nu poate avea nici o legătură.

De reţinut că în urma Constituţiilor din anul 1948 şi 1952, patrimoniul său a devenit din public în proprietate de stat caracterizat ca atare în toate situaţiile.

În ce priveşte restituirea bunurilor care au devenit proprietate de stat sau cooperatistă, pot să fie restituite exclusiv cele preluate abuziv de la particulari.

Or, presupunând că patrimoniul persoanei juridice publice „Bunurile Private din Ciuc”, au fost trecute în proprietatea statului, trecerea s-a făcut din proprietate publică şi nu privată.

În al treilea rând, prin Legea nr. 765/1946, când la solicitarea insistentă a MADOSZ (azi UDMR) s-a înfiinţat persoana juridică de drept public, referinţa legii este că „s-a înfiinţat pentru promovarea intereselor colective de ordin economic, social şi cultural al acelei populaţii”, adică a locuitorilor din judeţul Ciuc, inclusiv a populaţiei româneşti sau de altă etnie, chiar dacă nu au fost toţi maghiarizaţi. Nu mai este cazul de a face trimitere la sintagma „grăniceri secui” pentru că nu mai există de peste un secol. Nu se leagă destinaţia pe care o aveau acele bunuri în vechime, mai precis sec. XVIII-lea.

În al patrulea rând, refuzul autorităţilor locale, în speţă Comisiile Locale şi Direcţiile Silvice din judeţele Harghita, Bacău şi Neamţ, unde cei doi politicieni au solicitat peste 22.000 de ha. de pădure, este cu totul justificat. La fel, instanţa, în primul parcurs procesual, a reţinut corect că simpla denumire nu înseamnă şi identitatea acelei persoane juridice, demersul este nefondat.

În al cincilea rând, s-a realizat însă o breşă, pentru că Consiliul Judeţean Harghita  a retrocedat un orfelinat, o clădire imensă către asociaţia celor doi politicieni. Este vorba de imobilul de peste 30 mii mp. (cu tot cu teren) la ieşirea din municipiu, botezat GIMNASIUM – Şumuleu, considerăm că ar putea fi cel mai imens gimnaziu din România. Este o restituire suspectă, pentru că asociaţia celor doi politicieni nu este îndreptăţită, nu are calitate procesuală activă să pretindă acest imobil cu titlu că a fost preluat abuziv de Statul Român de la Asociaţia pe care au creat - o.

Imobilul a fost expropriat în puterea Legii Reformei Agrare din anul 1921 (art. 6 din Legea din 1946), de unde rezultă că este discutabil dacă ar fi putut face obiectul proprietăţii chiar a persoanei juridice din 1934 şi 1946, el fiind dintotdeauna „bun public”, inclusiv când s-a predat de Ungaria către Statul Român, fiind edificat de stat.

În fine, este de observat că în demersurile publice şi în instanţă, cei doi politicieni fac apel la consideraţiile din Raportul lui Zăroni – ministrul agriculturii în Guvernul Petru Groza. Foarte interesant dacă nu cinic, că se apelează tocmai la opiniile comuniştilor atât de blamaţi în alte situaţii de către aceşti reprezentanţi autentici ai democraţiei. Este criticat legiuitorul agrar din anul 1921, care „încă nu înţelegea chemarea vremei…” de unde, desprindem concluzia că o înţelegea Tov. Zăroni, Ana Pauker şi Luka Lazlo, Walter Roman, Nikolski şi camarila regelui, iar acum reclamanţii.

De unde rezultă că nu s-a schimbat nimic în doctrina iredentistă de slăbire a Statului Român indiferent sub ce emblemă scopul exprimat al antiromânismului manifest rămâne acelaşi rezultă fără echivoc şi din simulacrul „revendicatorilor”, care fiind şi politicieni, împărtăşesc şi doctrina anului 1946.

Reproşul adus public de politicienii promotori ai acestei revendicări frauduloase că se dă un tratament diferenţiat faţă de zonele grănicereşti din Năsăud, unde s-a restituit celor 42 comune grănicereşti din Judeţul Bistriţa şi 2 comune din Judeţul Mureş, peste 160.000 ha. de pădure încă în anul 1999, nu se justifică, pentru că nu există identitate între cele 2 situaţii, decât că şi unii (secuii) şi alţii (năsăudenii) au făcut parte din  regimente grănicereşti ale imperiului habsburgic şi atât.

Năsăudenii au fost împroprietăriţi, aşezările lor au fost împroprietărite ca obşte respectându-se tradiţiile obştei, în feudalism românii aveau proprietatea devălmaşă a satelor ca o reminiscenţă a vechiului jus valahicum. Din timpul împăraţilor Maria Tereza şi Iosif  al II-lea în zona grănicerilor năsăudeni a existat continuitate în privinţa stăpânirii şi administrării pădurilor care li s-au dat şi s-au organizat în composesorate, nu au avut loc fluctuaţii nici după anul 1784 (Răscoala lui Horea) care se pare că nu a avut ecou până la ei, nici la 1848, ei au apărat imperiul şi pe împărat, au dat ostaşi în armata regulată austriacă (regimentul condus de colonelul Urban, duşman de moarte al secuilor, care au pârjolit Reghinul pentru că l-au încartiruit pe colonelul Urban). Ca atare faţă de ei nu s-au luat măsuri punitive şi sunt indicii documentare că au fost sub protecţia monarhiei habsburgice şi în perioada dualismului, unde accentele represiunilor autorităţilor hungariste chiar dacă au existat nu au fost atât de puternice.

Situaţia este cu totul alta în privinţa Regimentului secuiesc, care au primit doar uzufructul, folosinţa ca o compensaţie a serviciului grăniceresc. Era un teritoriu necunoscut la început deşi râvnit de imperiali (a aparţinut Moldovei care nu a fost consultată, decizia a luat –o Rusia ţaristă şi Turcia), nu aparţinuse în proprietate înainte secuilor, cum a fost cazul năsăudenilor. S-a avut în vedere probabil că teritoriul cedat în urma corecţiilor de graniţă era locuit de români băştinaşi care ar fi fost cu totul pauperizaţi din lipsă de orice sursă de supravieţuire. Şi nu era aceasta intenţia imperialilor de a învrăjbi iremediabil pe supuşii „popoarelor sale”. Locuitorii care au ales să rămână dincoace de graniţa trasată la 1775 au devenit supuşi austrieci veneau la rândul lor cu tradiţii şi forme de proprietate proprii românilor moldoveni, or nu puteau fi excluşi de a beneficia de pădure şi de păşuni ce sunt preponderente în zonă şi conform cu ocupaţiile băştinaşilor.

Astfel că nu se poate în zilele noastre să ne întoarcem la rânduieli feudale de la 1466 sau 1517, după cum scrie Raportul lui R. Zăroni, redescoperit ca progresist şi însuşit de „democraticul”  UDMR – iştii zilelor noastre, mai precis de cei doi politicieni fondatori ai Asociaţiei Composesorale.  Este de recunoscut că au acţionat cu multă abilitate, au speculat în hăţişul nostru legislativ, care mai poate genera în plus un caz de fals istoric, încă o surpriză cu o gravitate de proporţii. Nu ar fi exclus ca şi în alte cazuri să aibă complicitatea intenţionată sau inconştientă a autorităţilor Statului Român pe care ştiu că le dispreţuiesc atât de mult cei care se folosesc de ele având în faţă obedienţa unor înalţi responsabili din rândul autorităţilor.

În fine, cum s-a semnalat de cei care sunt preocupaţi de fenomen, persoanele care se revendică, ca fiind îndreptăţiţi la ce numim „Bunurile Private din Ciuc”, nu este în discuţie o persoană juridică privată a cărei activitate ar fi fost interzisă de comunişti şi bunurile confiscate pe de o parte, nici asemănarea cu grănicerii năsăudeni nu se potriveşte pe de altă parte.

Bunurile solicitate (pădurile, păşunile, pământurile arabile)aparţin unor comune (unele împroprietărite în anul 1923) Corbu, Bilbor, Tulgheş şi din judeţele Neamţ, Bacău, unde majoritatea populaţiei este de origine română, adică în termeni tradiţionali aparţin locuitorilor şi obştilor de acolo. Or, două persoane fac toate demersurile pentru a fi luate de la aceste comunităţi, iarăşi ar fi o întoarcere la vechi rânduieli feudale existente cu trei secole în urmă prin obturarea unor interese legitime şi sărăcirea unor comunităţi ale căror îndeletniciri tradiţionale sunt lucrul la pădure şi creşterea animalelor.

 

Rezumat: Autorul, cunoscut exeget al problematicii proprietăţii analizată din perspectivă istorică şi juridică, readuce în actualitatea cercetării categoria de proprietate cunoscută sub denumirea „Bunurile Private Ciuc”.

Studiul reprezintă o analiză în trei părţi a evoluţiei acestei categorii de bunuri revendicate în prezent de la Statul Român, de către pretinşii urmaşi ai „grănicerilor secui”.

Sunt aduse argumente documentate istoric şi pe temeiul unor interpretări juridice logice şi raţionale privind reminiscenţa desuetă a readucerii în actualitate a unor astfel de pretenţii de revendicare.

Este prezentat pe temeiul unui aparat analitic parcursul istoric al acestei categorii de proprietate, care rămâne o chestiune pură de istorie, fără corespondent în realitatea contemporană  altul decât unul de documentare privind realităţile economice din Transilvania secolelor 18 – 19.

Toate momentele legislative semnificative sunt trecute în analiza studiului, efectele şi consecinţele acestora în materia redistribuirii proprietăţii în Transilvania.

Mai mult chiar sunt scoase în relief efectele benefice şi progresiste ale reformelor care au avut loc în România în preajma şi după realizarea Marii Uniri.

Corelativ cu aceasta este supusă unui aparat critic legislaţia vetustă şi organizarea socială retrogradă în Ungaria secolelor trecute, care poartă urmele unei consecinţe demne de o cauză mai bună până în zilele noastre.

În context este readusă în atenţia opiniei publice consecinţa dăunătoare pentru România, pentru locuitorii zonei acţiunea de revendicare a acestor categorii de bunuri pusă la cale pe baza unor influenţe şi aranjamente politice profitând de legislaţia confuză şi interpretativă adoptată după anul 1990, pe de o parte, pe slăbiciunile dovedite ale Statului Român contemporan reprezentat de autorităţi neavizate şi necompetente.

Autorul dezvăluie în cercetare tirul cu repetiţie îndreptat împotriva României, astfel cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei, dar mai cu seamă după anul 1918, de către cercuri ale iredentismului maghiar, care însă nu are decât scopuri proprii şi nimic comun cu locuitorii din zona Ciucului, de altfel cu toţi maghiarii obişnuiţi care convieţuiesc alături de români în Transilvania.

Cercetarea este cu caracter monografic, priveşte doar dreptul de proprietate care în aparenţă este mai puţin spectaculos şi emoţional, dar în realitate poate genera, prin greşelile care se fac, ipotecarea viitorului poporului român.

Cuvinte cheie: proprietate, lege, decret, restituire, bunuri, reformă agrară, Transilvania, Ardeal, locuitori, România, Marea Unire, populaţie, guvern.

prof. univ. emerit dr.

Ioan SABĂU–POP

 

Note:

1 Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei, ediţie îngrijită şi prefaţată de Liviu Marcu, Ed. Dacia 1997, p. 18 – 19, (traduceri, studiu colectiv: Alexandru Herlea, Val. Şotropea, Romul Pop, Iuliu Nasta, Ion N. Florea).

2 Idem, Constituţiile Aprobate, p. 26 – 27, la fel Aprobatae Constitutiones, p. 14.

3 Prof.Dr. Aurel G. Gociman : Industria şi Comerţul Lemnului în Basinul Mureşului Superior, Cluj 1929, p. 32 – 33.

4 O abordare pe larg a se vedea: Adrian Liviu Ivan, în Stat Român, minorităţi şi Societatea Naţiunilor. Cazul „Bunurile private ale Ciucului”, în Revista Bistriţei XVII, 2003, p. 267 – 269.

5 În acest sens a se vedea: Octavian Căpăţână , Cultură, Confesiune, etnie şi rasă în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panoniei, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2015.

6 Relatăm aici şi ne mărginim doar la aspecte de proprietate tratate abuziv de autorităţile Statului Hortyst. Nu înseamnă că nu avem în vedere abuziv şi crime cu mult mai grave.