Răspândirea unor
toponime dacice şi româneşti în Eurasia şi Nordul Africii
Some Dacian and
Romanian toponyms spreading in Eurasia and Northern Africa.
First great swarming of
populations coming from Carpathian–Danubian–Pontic territories occurred
during archaic times after last Würm Ice Age. Another migrations
succeeded during historical times, certified by Greek and Roma authors.
The last great populations spreading from our actual country was during
XIV-XVI centuries with acceptance of Polish, Hungarian and Austrian
royality. Nowadays these people displacements together with their idioms
continue, as well as toponym modifications. This study presents some
characteristic toponyms for local identities, which evocatory power
penetrated from the olden times in spite of modifications imposed by
authorityes. On this way between the oldest toponyms reflecting these
phenomena there are:: Măgură/ Meguro/ Megara -
an isolated hill, sometimes connected with caves; Bihor/
Behaira/ Bigăr/ Gigor/ Bigorre/ Picher/ Biharev/ Ba(e)har/ Bheri –
an area with great hydrographic density, flood plain, spring;
Vah/ Bah/ Bach/ Bahr/ Vahan – navigable river, channel, lake,
swamp; Bâc/ Byk/ Bicaz – meaning something suddenly
plunged in water, collision signal, stony area; local and migratiory
etnonyms - Dacia, Valah/ Volos/ Wlochy/ Olah/ Blah/ Morlac,
Moldova, Romania; religious etnonym - Sf. Vlah/
Vlas/ Blaise/ Biaggio/ Bagiu; odonyms connected with streets,
districts. There are a plurality of names given to the same people,
relief, rivers etc according to different idioms
Cuvinte cheie/ Key
words:
toponimie/ toponymy; Dacian and Romanian origin: Măgura; Bihor/
Behaira/ Gigor/ Bigorre; Vah/ Bah; Bâk/ Byk, Dacia;/ Daksha/ Daksue/
Daqin; Valah/ Vlah/ Vlacherna/ Vlaşca/ Vlăsia/ Volos/ Wlochy/ Olah/
Blah/ Blaise/ Morlac; Moldova; Romania, aspecte
geografice, mărturii istorice.
Abrevieri:
alt.=altitudine, ins.=insulă, C.=câmpie; Depr.=depresiune,
Dl.=deal, Cl.=culme, Pod.=podiş; M-ţi=munţi,
Vf.=vârf, Piem.=piemont, Cul.=culoar; com.=comună;
prov.= provincie, jud.=judeţ, reg.= regiune;
loc.=localitate, l.=lângă; p.=pârâu, r.=râu, fl.=fluviu,
afl.=afluent; confl.=confluenţă.
Reputatul lingvist
Iorgu Iordan afirma că: Toponimia este istoria nescrisă a unui
popor, o arhivă a faptelor petrecute în timp.
Studiul abordează 8
apelative de bază şi variantele lor larg răspândite - Măgură,
Bihor, Vah/ Bah; Bâc/ Byk; Dacia; Valah; Moldova; Romania.
Sensul acestora este relevat din punct de vedere descriptiv, comparativ,
istoric, geografic şi prin argumentaţia lingvistică a utilizatorilor de
alte etnii.
Toponimele analizate sunt:
oiconime – nume de locuri referitoare la
forma şi particularităţile reliefului, la apele curgătoare şi stătătoare,
la mărturiile istorice ce evocă
deplasări de populaţii; hidronime ce indică forma
şi unele caracteristici ale apelor; etnonime privitoare la
originea dacică şi românească, inclusiv cele religioase
corespunzătoare unui sfânt patron zonal; odonime –
nume de străzi, cartiere şi drumuri. Adesea oiconimele sunt
complementare oronimelor şi hidronimelor. Deoarece în articolul -
Toponimie românească în Carpaţii din afara României (Revista
Geografică, T. X, 2003) s-au prezentat unele dintre aceste apelative, ne
vom rezuma mai ales la noutăţile în domeniu. La alcătuirea
lucrării s-au folosit: hărţi geografice şi istorice, cercetări de
specialitate, jurnale de călătorie, observaţii de teren, fotografii şi
opiniile specialiştilor.
Diferiţi cercetători
istorici, lingvişti, etnologi ş.a. plasează declanşarea migraţiei
arirene/ indo-europene/ predacice, desfăşurată în mai multe etape, odată
cu sfârşitul glaciaţiunii cuaternare Wűrm (finele mileniului al IV-lea
şi începutul celui de al III-lea î.Ch.) în perioada de tranziţie de la
Epoca Neolitică la cea a Bronzului. Schimbările climatice au generat
topirea gheţarilor şi creşterea nivelului oceanului planetar cu până la
110 m cauzând vaste inundaţii, care au detereminat valuri migratorii în
varii direcţii. Atunci din trunchiul uman comun localizat în spaţiul
carpato-danubiano-pontic scăpat de calota glaciară, dar totodată bogat
în ape, păduri, minerale printre care şi sarea indispensabilă vieţii,
s-au desprins populaţii în căutare de spaţiu vital. Marele flux
dacian/ arian, a cuprins întreaga Lume Veche, iar epopeea vedică
Mahabharata menţionează vastul imperiu arian de limbă sanskrită
considerată sfântă. Mareea daciană, care a purtat diverse denumiri în
timp şi spaţiu, şi-a pus amprenta prin manifestări etno-folclorice
precum: modele arhetipale de ceramică, ţesături şi ornamente, muzică,
dansuri, mitologie, toponimie, construcţii civile şi sacre megalitice –
cromlechuri şi aliniamente, asemănătoare ca factură şi mărime pe toate
traseele străbătute sau ocupate de migratori până în Japonia. Importantă
în context este toponimia comparată, când nume asemănătoare de
locuri, forme de relief, râuri, grupuri umane ş.a. apar la distanţe de
mii de kilometri desemnând acelaşi element, ce jalonează traseul urmat.
Totodată, toponimia istorică poate revela legătura între
mitologie şi realitate.
De-a lungul timpului multe
toponime s-au pierdut din uz în mod natural, au fost modificate datorită
evenimentelor istorice, politice şi administrative - contopiri sau
desfiinţări de aşezări, retranscrieri eronate, noi denominări ş.a..
Astfel, localitatea Dachi Irpen de lângă Kiev a rămas
cunoscută doar ca Irpen; istoricul Eusebius din Cezarea
(260-340 d.Ch.) cita ţara Dahistan din estul Mării
Caspice, posibil în Turkmenistan; în India exista regiunea
Dacistan etc. Datele furnizate de arheologia sec. XX indică
marea varietate a traseelor urmate de arieni în Neolitic. Una din
etapele avansării lor a constituit-o Cetatea Soarelui – Arkaim
din sudul M-ţilor Urali (Rusia, reg. Celeabinsk), construită de geţi
acum peste 4 000 de ani, unde s-au descoperit (1987): un templu solar
şi un observator astronomic având dimensiunile celor de la
Sarmisegetuza din M-ţii Orăştiei (România), case, conducte subterane
pentreu aducţia apei, canale de scurgere a apei de ploaie, săbii scurte
cu lama curbată, ceramică decorată cu spirale, zig-zaguri, cruci etc.
Cetăţi asemănătoare s-au decopertat la Staraia Reazan
(Rusia, bazinul fl. Volga)), Şanii Daria (Kazahstan, fl.
Sâr-Daria) (Melania Papadache, p. 30-31). Tolstov S. P. şi
colab. (p. 196) menţionează că în jurul anului 140 î.Ch. popoarele Asiei
Centrale aliate cu triburile dace/ dahe, sace (scite) şi masagete, au
zdrobit statul greco-bactrian. La începutul erei creştine existau acolo
state mari precum Kanghiui, Parkan/ Davan şi Dahia
al dahilor tocarieni care includea sudul Tadjikistanului şi
regiunea Surhan-Daria din Uzbekistan. În SV ins. Hokkaido (Japonia),
ocupată de populaţia ainu, F. Ţuiu (p. 220) a văzut la
Osho(ro) un sanctuar circular din lespezi de piatră cu aspect de
calendar astronomic având diametrul de circa 30 m, asemănător Marelui
Sanctuar Circular de la Sarmisegetuza (diametru de 29,478 m). Acesta
menţionează că astfel de construcţii au fost numeroase în trecut. Urme
ale extinderii dacilor existau în Capadocia (Turcia) ţinutul
natal al lui Strabon, care citează oraşul Dacusa Euphratis
situat lângă Armenia; în jumătatea de nord a Africii sunt localităţile
Dakhla (Maroc, Egipt) şi Dakar
(Senegal). Între sec. XIV-XVI datorită factorilor
socio-economici şi administrativi tot mai restrictivi în principatele
române medievale s-au înregistrat deplasări de populaţie românească, mai
ales ciobani cu turmele lor, cu acceptul regalităţilor poloneze, ungare
şi austriece interesate în ocuparea şi dezvoltarea regională în arealul
carpatic. Noilor veniţi li s-au oferit propietăţi şi respectarea
libertăţilor juridice în schimbul plătirii taxelor, participării
corpurilor de oaste la războaie etc.
1. Oiconime referitoare
la forma şi particularităţile reliefului.
1.1. Măgura
şi variantele sale - Magura/ Măgurele/ Măguricea/ Măgulicea/
Meguro/ Megara/ Magula/ Moghila/ Mahora etc, redau o
formă pozitivă de relief, naturală sau antropică, a cărei înfăţişare o
individualizează faţă de regiunea înconjurătoare mai joasă. Uneori
etimonul se referă şi la forme de relief endocarstic precum
Peştera Măgura din M-ţii Bihorului (România).
România
– oiconimul de origine dacică, nesemnalat ca atare în
Ungaria, este întâlnit “nu numai pe teritoriul locuit azi de români, ci
şi dincolo de graniţele lui” (I. Iordan). Astfel, apare citat în
regiunile carpatice din Slovacia - 60 de cazuri unde M-ţii
Tatra au cea mai mare suprafaţă, Polonia - 40;
Ucraina – 70, România – 25 (Kollar şi colab.,
1998). În România pe diferite trepte de relief apar toponime provenite
din radicalul Măgura. Rezervaţia naturală Calcarele din Dl.
Măgura (120 ha), Jud. Hunedoara, S. M-ţii Metaliferi. Rep.
Moldova – Raion Ungheni - Dl. Măgura,
alt. 388,8 m, sat Ţâghira; Măgurele, sat;
Slobozia Măgurei, com. Bursuceni. Raion Făleşti -
Măgura, sat şi Movila Măgurei, alt. 14 m.
Peninsula Balcanică
- Kosovo – masivul Magura, alt. 573 m; SV
Prishtina; Bulgaria – reg. Vidin - Dl. Magura
şi Peştera Magurata cu artă parietală neolitică, NV.
Toponimul poate desemna un deal artificial, pe care se ridica în
străvechime o aşezare fortificată, sau un tumul funerar (tell).
Avansăm ipoteza că ultima situaţie se referă la Grecia – Reg.
Attica – Megara, alt. 4 m, aflată în zona de câmpie vecină
istmului Corint, unde există tumuli funerari. N. Densuşanu în “Dacia
preistorică” la cap. “Pelasgii în Egipt şi Lybia” (vol. IV, p. 93,
Edit. Obiectiv, Craiova, 1995), citează de asemenea toponimul
Magura din perioada imperiului roman.
Bangladesh
– Dl. Magura, alt. 24 m, E Calcutta, Delta Gangelui;
M District, reg. Khulna. Japonia, ins. Honshu –
Meguro, alt. 19 m, dealul şi râul omonim înglobate într-un
cartier din Tokio.
1.2.
Bâc(k)/ Byk/ Bic/ Bicaz este o onomatopee semnal
pentru zonele stâncoase de chei şi canion periculoase navigaţiei
datorită riscului de lovire şi scufundare, unde apa are un curs rapid.
În România şi pe traseul
eurasiatic urmat de spătarul Nicolae Milescu (1675-78), care
însoţea o delegaţie a ţarului Rusiei Alexei Mihailovici la Pekin/
Beijing, apare apelativul Bâk/ Byk în diverse variante. La
origine această onomatopee/ cuvânt imitativ, ce redă un zgomot
precum poc, boc, utilizat singur sau ca o parte a unei
propoziţii, este o exprimare străveche/ protocronism de avertizare
legat de lovire încă folosită - “vezi să nu faci bâc!”
(Câmpia Română, informator Dr. Octavia Bogdan) iar compusul lui “bâldâbâc”
este echivalentul unei scufundări/ căderi bruşte în apă. Acestea
s-au răspândit pe un areal imens. Treptat sensul de atenţionare a
devenit un semnal corelat cu locul pericolului de lovire a
unei ambarcaţiuni de stâncile şi cataractele din vadul apei. Spătarul N.
Milescu navigând prin defileele cu numeroase cataracte în bazinul
superior al fl. Enisei, nota în jurnal toponimul Bâk/ Byk
(p. 63, 65, Bâk/ Byk 66, 73, 76, 77 etc; 1974) al cărui înţeles sublinia
că “în locul acela cu munţi înalţi şi bolovani în albie, apa este
foarte repede,.. este un vârtej mare” (sinteză, n.a.). Apelativul
desemna 12 stânci înalte numite ca atare sau
Bâk Tatarskoi, B. Vâmdomski şi un lac. Stâncile cu
aspect de megaliţi naturali sau antropici, plasate în locuri
strategice, aveau adesea gravate coduri mesaje imagistice/
paleosimboluri – cruci, săbii scurte, oameni înarmaţi, scrieri
necunoscute. Probabil. că astfel de repere existau şi în alte zone din
afara traseului urmat. Autorii antici greci precum Apolodorus din
Atena (180 î.Ch.) credeau că aceste coloane ajung până în India. N.
Milescu arată că marcajele megalitice existau în Asia Centrală la cel
mult una-două zile de parcurs. Prin modificări de relief, utilizări de
teren şi contopiri toponimice a dispărut motivaţia onomatopeică primară.
Uneori apelativul s-a substituit atât numelui râului, ce şi-a săpat
cheile, cât şi zonei învecinate.
România
– Jud. Maramureş - Bicaz, sat, reşed. com., alt.
225 m, Piem. Codrului. Jud. Harghita – Bicazului - Hăşmaş, Cheile,
parc naţ., M-ţii Curmăturii, alt. 300 m, 6 933 ha. Jud. Neamţ –
Bicaz, râu, afl. dr. r. Bistriţa, lung 39 km,
confl. alt. 420 m, V Bicaz. Bicaz Chei, sat, reşed.
com., alt. 680 m, M-ţii Tarcăului şi M-ţii Curmăturii. Bicazu
Ardelean, sat, reşed. com., alt. 680 m, Depr. Bicazului.
Bicazului, M-ţii, subunit. Carpaţii Moldo-Transilvani
între Depr. Gheorghieni şi v. Bistriţei, alt. mx. 1 907 m, Vf. Ocolaşu
Mare. Bicaz, oraş, alt. 370 m, v. Bistriţei.
Bicăjel, pârâu, afl. dr. p. Bicaz, lung. 26 km, confl.
alt. 750 m, N Lacul Roşu. Jud. Vrancea – Bicheşti, sat,
com.. Bogheşti, alt. 260 m, Col. Tutovei. Biceştii de Jos,
sat, com. Dumitreşti, alt. 280 m, Subcarpaţii Vrancei.
Biceştii de Sus, idem,
alt. 320 m. N. Drăganu
(1933, p. 543) şi I. Iordan consideră etimonul un radical al
cuvântului derivat bicaz cu sensul de cremene, cuarţ, cuarţit,
gresie, piatră, întâlnit în arealele stâncoase periculoase
navigaţiei. Toponimul considerat protoslav s-a răspândit mai ales
în Transilvania şi Banat. Omonimul cuvântului bâk se referă la
taur, bou (străromână); byk (polonă), 1Kk
(rusă), bika (magh) apare în: Jud. Arad – Bike,
sat 1472; Bikács, 1607, azi dispărut; pusta Bicaci a
oraşului Arad. Această semnificaţie a apelativului poate fi şi
religioasă simbolizând la păstorii nomazi forţa şi
fertilitatea asociate cu uterul, oul şi apa (Marjia
Gimbutas, 1989, p. 97). Deşi consideră filiaţia greu de stabilit,
M. Vinereanu (2008, p. 135) indică prezenţa în limbile sârbo-croată,
slovenă, rusă, poloneză şi maghiară a formelor provenite din radicalul
comun buk – a mugi, a suna având corespondenţe şi în
letonă, lituaniană, cimrică, velşa, galeză. Jud. Bihor – Bicaciu/
Bikacs magh.;1291-1294 – Bykach; 1333 – Sacerdos de
villa Bychach; 1334 – Bycha; 1851 –Bikács, l. Salonta.
Bicaciu/ Bicăcel, pârâu, afl. dr. p. Holod lung 17
km, confl. alt.159 m, SE Lăzăreni. Bicăcel, sat,
com. Lăzăreni, alt. 240 m, D-le Pădurii Craiului, Bicaci/
Mezöbikács magh., sat, com. Gepiu, C.
Joasă a Crişurilor. Jud. Cluj, Pod. Huedinului - Bicaş/
Bekas magh, cătun al satului Ploscoş, l. Turda;
Bicălatu/ Magyarbakatal magh.; – Bica, Bica
Română/ Oláhbikal magh. – 1359 poss. Bykol;
1461 – villa Bykal; 1733 - Bika, sat, com.
Mănăstireni, alt. 920 m, loct. comp. oraş Huedin, alt. 440 m;
Bicoreţ, deal, alt. 632 m, E Huedin. Jud. Covasna –
Bicafalău/ Tăureni/ magh. Bikfalva, 1334
Sacerdos de Luce (Taurul este simbolul Evanghelistului Luca);
Bykafalw(v)a, 1477-1854; sat, com. Ozun, alt. 540 m, Depr.
Braşovului. Jud.
Gorj – Bica,
văiugă, afl. stg. al p. Pociovalişte, lung.2 km, confl. alt. 320
m, N Licurici. Bâc a intrat de
mult în eposul românesc
legat de povestea boului înecat în lacrimile (râu) unei urieşe
mitologice necăjite că stirpea ei piere, precum şi în balada
haiducului Bâc. O grafie şi o pronunţie apropiată posibil de
confundat o reprezintă al treilea sens al apelativului pentru fag/
1yk (rusă), buc (română)/ bűkk (magh.);
argumentaţia lingvistică a utilizatorilor de altă etnie este importantă.
Republica Moldova
- râul Bâc/ Byk, afl. dr. r. Nistru, l. satul
Vatra; şi-a săpat prin Pod. Codrilor (alt. 350-400 m), de unde
izvorăşte, Cheile Bâcului; lacul Bâc. Cheile
întretăiau un aliniament megalitic hiperboreean de menhiri înalţi
de aproape 30 m, numit Drumul Bâcului datorită asemănării
cu îngustimea formaţiunii naturale. Ansamblul monumental, care traversa
neîntrerupt păduri, mlaştini şi râpe, pornea din Carpaţii Orientali
(M-ţii Ceahlău) intersecta r. Prut şi Bâc, trecea prin pădurile de la
Căpriana (NV), pe lângă Chişinău, continua spre E la N de Marea Neagră
către fl.
Don şi Crimeea prin
ţinuturile sciţilor. Acesta mai era cunoscut ca: Drumul Zeilor/
Termini Liberi Patris/ Exampaeos/ Căile sacre/ Columnele lui
Sesostris/ Osiris (Herodot)/ Sfânta Cale/ Sânbie
după denumirea dacică şi Santa Via după cea romană
(Cr. Cerchez, p. 139). Respectiva întocmire
antropică este semnalată de: Kaushi-Taki în Upanishada
(1000-500 î.Ch.; texte speculative ale Vedelor; N. Săvescu, p.
181-182), Homer (sec. XII-VIII î.Ch.), Hesiod (sec. VIII
î.Ch.), Eschil (sec. VI-V î.Ch.), Pausanias (sec. V.î.Ch),
Pindar (518-438 î.Ch.), Herodot (484-430 î.Ch.), Ovidiu
(43 î.Ch.-17 d.Ch.), Dimitrie Cantemir – “Descriptio
Moldaviae” (sec. XVIII). B. P. Haşdeu în “Etymologicum Magnum
Romaniae (sec. XIX, t. III, fasc. 3 menţionează Drumul Bâcului anterior
apariţiei slavilor, precum şi distrugerea megaliţilor de către
localnici.
Ucraina
– hidronimul Byk,
tributarul r. Samara, afl. stg. fl. Nipru,); oiconimele Byk
Volânska (reg. Volhynia/ Volânia ocupată de volohi/ valahi),
Kleban Bâk (reg. Doneţk).Rusia europeană are
apelativul Bâk Verkniy; Bâk Tatarskoi, B. Vâmdomski în
Siberia.
Dispunerea menhirilor
pe Drumul Bâcului coincizând cu răsăritul soarelui
reprezintă relaţia lumii tangibile cu forţele cosmice. Asemănător altor
construcţii din Franţa, Anglia etc, aceasta desemna locuri de
îndeplinire a ritualurilor, a marilor praznice pentru evocarea
strămoşilor regilor daci şi osuare (Cr. Cerchez, p. 77).
Aliniamentul avea totodată un rol orientativ, un loc de întâlnire şi
de apărare al hiperboreienilor în imensitatea câmpiilor estului
european, numite de Strabon ”deşertul getic”, pe care îl străbăteau cu
turmele de vite şi oi. Din timpuri imemoriale oamenii considerau fl. Don
limita estică a Europei, şi, astfel aliniamentul era un reper util
călătorilor şi negustorilor pe rutele intercontinentale. Calea
Bâcului străbătea teritoriile sciţilor întinse şi în partea
central nordică a Asiei. Frontierele lumii noi cucerite de
migratorii arieni, mereu fluctuannte şi fără o certă continuitate
necesitau marcaje vizibile de stânci numite generic Bâk,
care aminteau drumul de întoarcere la matcă în cazul unor nereuşite.
Asimilarea toponimului cu menhirul plasat în locuri periculoase
navigaţiei reprezenta un cod simbolic de avertizare a condiţiilor
potrivnice. Dan Brăneanu menţionează in verbis
încărcătura energetică a menhirilor, ce protejau şi revitalizau
eforturile călătorilor ca să-şi continue drumul. Budismul a
folosit în aceleaşi situaţii ambientale semne similare, precum cea
mai mare statuie din lume a lui Buddha (h. 70 m) săpată în stâncă la
confluenţa râurilor – Minjiang, Dadu şi Qingyi (China, Prov. Sichuan).
2.
Oiconime referitoare la apele curgătoare ori stătătoare în
apropierea cărora s-au format
Toponimul Bihor
şi variantele sale - Biharia/ Bi(e)har/ Biga(o)r/
Gigor/ Bychory/ Bigorre/ Bihorel/ Behaira/ Picher, întâlnite
predilect în Eurasia şi Egipt, fac parte din fondul lingvistic arian/
indo-european. Suprapus în linii mari minunatelor lunci, ce ofereau apă,
adăpost şi hrană din belşug, acesta poate zugrăvi sugestiv roirea
arienilor plecaţi din zona carpato-danubiană. Marele geograf român
Simion Mehedinţi (Dobrogea cincizeci de ani de
viaţă românească, Bucureşti, 1928) arăta că în Străvechime elementul
geografic cel mai însemnat în viaţa omului era lunca râurilor.
Înmulţindu-se populaţia în
teritoriile respective, oamenii s-au îndreptat către Carpaţii scăpaţi de
gheţuri şi spre alte zări. Dacii şi strămoşii lor considerau apele
dătătoare de viaţă, iar munţii înalţi de unde ele izvorau drept “munţi
sfinţi”. După aceste principii ei s-au ghidat de-alungul migraţiei, iar
când au întâlnit zone asemănătoare cu cele de origine le-au botezat cu
acelaşi etimon. Apelativul străvechi, cu semnificaţie sacră, poate fi
interpretat din skr. (DSF, pg.752) drept ţinut de două ori fermecător
(bi – sens de dublare; hâri – fermecător, minunat).
Gruparea consoanelor bhr (harat; skr.) se traduce prin
verbul a purta, a duce, a lua.(rom.). În limba ainu, popor
de origine indo-europeană, provenit din Asia Centrală şi Siberia, ce
trăieşte acum mai ales pe ins. Hokkaido, există cuvântul piporo
– loc cu multă apă (rom.). Un sens apropiat există şi în arabă
informează doamna Nabila Cuza, siriană. Menţionăm că toponimul,
ce prezintă consoane permutabile B/ P, G/ H, este răspândit mai
ales în regiunile cu mare densitate hidrografică, şesuri inundabile,
unde au apărut areale toponimice, al căror sens etimologic este
insuficient cercetat de geografia istorică. J. Udolph (1979, p.
430-432), enumerând variantele şi schimbările dialectale survenite în
radicalul acestui etimon în Europa, conchide că apelativul este preslav.
Acest rezultat, confirmat de lingviştii români Sufleţel Rodica
şi Ioniţă V., citaţi de Frăţilă V. (2007, p.134), îi
indică origina traco-dacă transmisă limbii române având şi sensul
de izbuc/ izvor din zona calcaroasă. Hidronimul generând
etnonimul Bi-ha-ri echivalează cu nativ din Bihar
(NV India şi Bangladesh) la fel ca şi bihorean (România).
România
– M-ţii Bihor, cel mai înalt masiv din Munţii Apuseni,
Vf. Bihor/ Cucurbăta Mare, alt. 1849 m,
reprezintă un castel de ape, ce se scurg şi către Câmpia Tisei.
Biharia, aşezare dacă din epoca romană. Biharia,
cetatea medievală (sec. X) a Voievodului Menumorut (N Oradea).
Biharia, com. şi Peştera Porţile Bihorului alt.
674 m, din Jud. Bihor. Jud. Caraş-Severin - Bigăr,
sat, com. Berzasca; B. izbuc, com. Bozovici;
.B. cascadă (h. 9 m) pe v. Minişului, M-ţii Aninei.
Ungaria
– Bihar,
reşedinţa judeţului înfiinţat de regele Sf. Ştefan (sec. XI). Provincia
Hajdú–Bihar din C. Tisei, la graniţa cu jud. Bihor din
România, include localităţile Biharkerestesztes, Biharnagybojom,
Bihardancsháza, Bihartorda, Biharugra, Biharom l. Karcsa(g).
Peninsula Balcanică
N. Drăganu
(1933, p. 305-306) şi J. Udolph citează oiconimul şi variantele
sale din: Bulgaria – Gigor l. Arnissa, Bigar
l. Siga. Bosnia-Herţegovina – Bihač pe r. Una;
Bigrenica l. Cuprija. Croaţia - Biharinocz
l. Požega între râurile Drava şi Sava; Dalmaţia – Bihorinie/
Biorine, distr. Spalato. Muntenegru – Bigor
pe r. Moracka, l. Podgorica; Bihor – castel medieval
şi oraş acum în ruine; Reg. Bihor – NE.
Albania – Bigor(i).
Cehia
– Bychory,
loc. l. Kolin pe fl. Elba, E Praga. Slovacia –
Bigor, M-ţii Cerna Hora.
Elveţia
– Bigorio
l. Lugano. Pictorul italian Domenico Bigordi alias
Ghirlandaio.
Franţa
– Bihorel
com.
NE. Rouen, reg. Haute Normandie; Bagnčres-de-Bigorre,
M-ţii Pirinei.
Germania
– Dl.
Picher-Berg (alt. 51 m); lacul Picher-See, l.
Parkim, N Mecklenburg.
Rusia
- Biharev,
afl. r. Angara/ Tunguska Superioară, tributarul fl. Enisei (Siberia).
India
– în
Statul Bihar dominat de Câmpia Gangelui, unde se vorbeşte
limba Bihri, cu trei dialecte, apar loc. Bihar (l.
Patna), Bihar Shariff, Koch Bihar/ Behar, Bijar, Bijapur,
Bijnor, Bijawar. În anul 1500 î.Ch. triburile ariene au invadat
câmpia din regiunea actualului Stat Haryna din NV Indiei. Arealul a
devenit casa dinastiei legendare Bharata, care a dat ţării numele
hindus Bharat; lupta pentru tron dintre două ramuri ale familiei
reprezintă subiectul epopeei sanscrite Mahabharata (Marea Indie).
Bharata Natyam este un stil de dans antic. Cooch
Behar –oraş şi distr. al Statului Bengalul de Vest,
situat pe r. Torsa într-o zonă umedă la poalele M-ţilor Himalaya;
localitatea este traversată de un drum comercial, ce face legătura cu
Tibetul.
Nepal
– r. Bheri,
afl. Gangelui, izvorăşte din M-ţii Himalaya şi udă C. Terai.
Japonia
– NE ins. Hokkaido,
Subprefectura Ohotsk, oraşul Bihoro din arealul
Bihoro-cho ocupat de populaţia ainu; Bihoro Pass/
trecătoare.
Uzbekistan
– numele oraşului Buhara cu numeroase locuri de cult
provine de la temenul sanskrit Vihara/ Mănăstire.
Egipt
– diviziunea administrativă Behaira/ Al-Buhayreh bogată în
lacuri în delta fl. Nil.
3. Hidronime ce indică
forma şi unele particularităţi ale apelor
Vah/
şi
variantele sale - Vág/ Wágh (Ungaria)/ Wag
(Polonia)/ Wahn; Waes/ Waas (Belgia; germana
veche), Bah/ Bahlui/ Bahna/ Bach (Germania)/
Bahr (arabă) etc, sunt hidronime specifice
zonelor umede – râu, lac, mlaştină şi canal. Acestea s-au transferat
adesea asupra denumirii populaţiilor, ce trăiesc în zonele resprective
din cele mai vechi timpuri. În studiile de etimologie comparată Maria
Crişan (2001, p.31), care găsise pe bază de lexic 400 de cuvinte
comune limbilor hitită şi getă (mileniul III î.Ch.), remarca unul din
radicalii legaţi de apă – va/ wa
prezent în watar (hitită), wasser (germană),
water (engleză), vatn (suedeză, norvegiană),
armeană (lacurile Van, Sevan) etc. Sanskrita oferă mai multe
semnificaţii cuvântului vah – râu ce poartă/ transportă/
navigabil. Aceiaşi rădăcină apare la Vaha/ Zeul
Vântului etc (Th. Simenschy, 1959).
Germania
- arii toponimice legate de apelativele Wahn – râu
şi castel l. Köln, bazinul Rinului; Wahabiten, Wahlen, Wahlstatt,
Wahren, Munţii Wahsatch. În limba germană coexistă şi radicalul
Bach/ pârâu, gârlă – loc. Bacharach
pe valea Rinului, V Meinz.
Slovenia
– la S de Austria, pe r.
Drava, o ramură a Alpilor se numea Bacher Gebirge/ Pohorje
actualmente în Obcia Ruse, alt. 388 m.
Slovacia
– r. Vah,
lung 433 km, afl. stg. fl. Dunărea, cel mai lung râu navigabil al
ţării; izvorăşte din M-ţii Tatra prin Biely/ Alb şi
Cerny/ Negru Vah.
Rusia
– r. siberian
Vah, lung 964 km, afl. dr. fl. Obi, are în apropiere
Balta Vahului; menţionat de Spătarul N. Milescu drept o “cale
timpurie de transport”.
Armenia
- Vah/ teamă, frică; Vahn/ scut, nume
propriu; Vahan, oraş (Prov. Gegharkunik), E lacul Sevan;
Vaic – lanţ muntos din V. În ţară la 24 iunie,
corespunzător sărbătorii creştine Schimbarea
la Faţă/ Drăgaica
la români
există Sărbătoarea Apelor/ Stropitul cu Apă/ Vartavar. Var/
apă apare în dialectul galic şi macedonean (Cerchez
Cr. p. 134). Turcia - Lacul Van (Armenia
istorică).
Afganistan
– Wakhan/ Vahan, regiune istorică muntoasă din NE între
m-ţii Pamir şi Hindukush, învecinată cu Tadjikistan, China, Pakistan şi
India. Bazinul superior al fl. Amu-daria din Hindukush se numeşte
la izvoare Vahandaria, apoi Vahdjir, iar
după confluenţa cu Oxus, Piandj. Valea Piandj (alt. 3 500 m)
reprezintă un coridor strategic traversat în 16 zile şi de armata lui
Alexandru Macedon (329 î.Ch.).Tadjikistan, unde continuă lanţul
muntos Vahan, râul Piandj capătă afl. Vahş
lung 524 km. Acolo grupul etnic vahan, ce vorbeşte o limbă
de sorginte iraniană, diferită de cea tadjikă, se ocupă cu agricultura,
creşterea animalelor, prelucrarea lemnului şi metalelor. Apare astfel o
arie toponimică a Asiei Centrale, posibil suprapusă uneia din
căile migratorii ariene spre India şi China – unde pe fl. Yangtze
Kiang sunt porturile Wuhu şi Wuhan datând
din 770 î.C.
La Roma pe vremea
împăratului Maximian (296 d.Ch.) trăiseră sfinţii mucenici Serghie şi
Vah. Se observă transferul între apelativele date apelor,
munţilor şi populaţiile ce trăiesc în vecinătate.
În limbile romanice şi nu
numai există betacismul, cănd se pierde distincţia între două
sunete, în cazul de faţă B şi V, care au aceiaşi bază de
articulare (ex. berbex/ vervex; automovil/ automobil –
Spania). Astfel se explică prezenţa şi difuzarea în România a
etimonului Bah şi nu Vah, ambele desemnând
existenţa unor zone umede – râu, lac, baltă, mlaştină, canal,
care prin extindere au dat numele unor sate, dealuri şi munţi,
creind arii toponimice. Jud. Suceava – Bahna Arin
sat, com. Preuteşti, alt. 400 m, Pod. Fălticeni. Jud. Iaşi
- Bahlui, râu, afl. dr. r. Jijia, lung 119 km,
confl. alt. 30 m, E Tomeşti; vale mlăştinoasă plină de stuf şi păpuriş.
Bahluieţ, pârâu, afl. dr. p. Bahlui, lung. 41 km,
confl. alt. 51 m, E Podu Iloaiei; vale mlăştinoasă. Bahluiu,
sat, com. Cotnari, C. Jijiei Inferioare, alt. 140 m.
Bahluiului, Col., partea S a C. Jijiei Infer. între Coasta
Repedei şi V. Jijioarei. Jud. Neamţ – Bahna Vf., alt. 507
m, Subcarpaţii Neamţului, N Racova. Bahna Mare, vâlcea,
afl. stg. p. Valea Neagră, lung. 5 km, confl. alt. 235 m, E Bălineşti.
Bahna Mare, sat, com. Bârgăuani, alt. 370 m,
Subcarpaţii Neamţului. Băhniţa, pârâu, afl. stg. p.
Câlneş, lung. 12 km, confl. alt. 254 m, NV Podoleni. Băhnişoara.
Jud. Bacău – Bahna, sat, com. Pârgăreşti, alt. 400
m, Subcarp. Trotuşului; Băhnăşeni com.. Jud. Vaslui
– Bahna, Cl., alt. 103 m, Col.
Rutovei, NE Tecuci. Băhnari, loc. comp. mun.
Vaslui, alt. 210 m, Pod. Central Moldovenesc. Jud. Vrancea -
Bahnele, sat, com. Vintileasca, alt. 840 m, Subcarpaţii
Vrancei. Jud. Tulcea – Bahrova, canal lung 2 km
între Canalul şi Gârla lui Iacob, confl. alt. 0 m, S Chilia Veche. Jud.
Argeş – Bahnei, V., văiugă, afl. stg. r. Brătia,
lung 3 km, confl. alt. 430 m, E Vlădeşti. Bahna Vf., alt.
1122 m, M-ţii Ghiţu, NE Nucşoara. Jud. Mehedinţi – Bahna Depr.,
drenată de r. Bahna, alt. 75-100 m, Pod. Mehedinţi.
Bahna, Locul fosilifer, rezervaţie
paleontologică, M-ţii Mehedinţi, alt. 279 m, 20 ha, com. Iloviţa. Jud.
Mureş – Bahnea/ magh. Bonhya,
sat,
reşed. com. alt. 300 m, D-le Târnavei Mici. Alte derivate ale
apelativului sunt: Băhneni, Siliştea Bahnei. Rep.
Moldova - Jud. Lăpuşna - Bahmut, com.; Jud.
Tighina - Bahmuţea, lacul Bahna.
Ucraina
– Reg. Storojineţ Bahna com.; Bahna,
depr. Subcarpatică prin care curg afl. Siretului – r. Mihodra şi
Mihoderca, alt. mx. 460 m. Reg. Doneţk – Bahmut, oraş.
În Caucaz şi Asia
Centrală s-a răspândit toponimul Bahar/ izvor,
găsit totodată şi în limbile persană, kurdă, urdu şi turcă.
Armenia
– Reg. Gegharkunik - Bahar, sat/ act. Arpunik;
B. oraş/ act. Kakhakn.
Azerbaidjan
- Raionul Beylagan - Bahar, sat şi oraş.
Iran
– Prov. Hamadan, Bahar, oraş şi reg. B.;
Prov. Khuzestan – B., sat; Prov. Markazi – B.
Markazi, sat; Prov. Khorasan – B., 4
sate; Prov. Sistan şi Baluchestan, reg. Chah B.;
Teheran – B. cartier central, odonim.
Afganistan
– Prov. Zabul, districtul Naw Bahar; Prov. Badakhshan
– Sabzi Bahar, sat din NE.
Africa
– radicalul etimonului Bahr cu sensul de apă
curgătoare, zonă umedă are o largă răspândire, el desemnând
Nilulul şi afluenţii săi din: Sudan –Bahr-el-Abyad/
Nilul Alb cu afluenţii Bahr-el-Ghazal/ F.
Gazelelor, B.-el-Arab, B.-el-Jebel; Ciad -
Bahr-el-Ghazal; Etiopia –
Bahr-el-Asrak/ Nilul Albastru; Egipt –
Bahr-el-Arrak/ Nilul Albastru, oaza Bahariya
(300 km V de Cairo) locuită de populaţia wahati;
Insula Bahrain, Golful Persic etc. Aceste toponime
contrazic opiniile anterioare ale unor cercetători (I. Iordan,
Al. Graur) legate de origina lor cumană şi pledează mai ales pentru
un trunchi istoric comun mult mai îndepărtat în timp.
4.. Oiconime ce evocă
mărturii istorice – deplasări migratorii de populaţii, arealul locuirii.
Multe dintre etnonimele
analizate provin de la întemeietorii unor aşezări precum dacii
şi urmaşii lor românii/ valahii/ vlahii/ moldovenii vechi
locuitori ai Europei şi a unei părţi din Asia. Filologa Maria Crişan
(2011, p.33) observa că pelasgii sunt totuna cu valahii, cel mai
vechi etnonim atestat de 4 000 ani (G. Gheorghe, 2012), ce a trecut
prin formele olooson, elason şi volos, care apare pe hărţile
vechi greceşti indicând hotarele Daciei. I. Iordan considera
valah/ vlah (ă) un apelativ slav desemnând pe români.
4.1. Dacia
România
- Jud. Bihor - Vf. Pietrele Dacii, M-ţii Pădurea Craiului,
S Bratca, alt. 974 m. Toponimele satelor com. Dacia din
jud. Braşov, Satu Mare şi Botoşani au fost date de administraţia
românească (C. Suciu, 1968). Jud. Alba – Decea, loc.
Peninsula Balcanică
- Croaţia - Învecinat graniţei cu Bosnia şi fl. Sava este loc.
Dakovo. Insula Dakşa (Arhip. muntos
al Elafitelor) apropiată porturilor Dubrovnik şi Gruze, aminteşte “Ţara
sfântă/ zeilor” dacilor şi de zeul genezei lumii, ai cărui urmaşi se
considerau aceştia. (Miulescu N.,
1975, Săvescu N., 2002).
În sanskrită Kşa/ ţară (rom.) – Ţara Da posibil a
strămoşilor zeificaţi.
Dakşa
(skr.) este tradus ca un alt apelativ al pământului,
corespunzător Gaeei. Mitologia hindusă consideră pe Dakşa
fiul lui Brahma creatorul lumii materiale. Kosovo – loc.
Dakovica.
Cehia
-loc. Dačice,
E de
Ceske Budejovice.
M. Bocioacă
(2007, 2008) citează localităţi, râuri şi munţi din bazinul
Dunării al căror nume atestă origina dacică: Germania -
Dachau, Dachau Ost, Dachauer Moss, Dachsbach, Dachsenhausen, Dachsbach,
Dachvig, Dachelhofen, Oberdachsstein, Dachstad, m-ţii
Dachsberg, Dachstein, Dachtel, Dachtmissen, Dachwig, Dachenheim,
Dackmar, Dacheim. Elveţia – Dachsen
(cantonul Zürich), muntele Hoher Dachstein (2 995 m).
Austria – Dachstein, Oberdachsberg, Waidach etc.
Ungaria – loc. Daka (nr. 48, p. 8). Franţa –
Dachstein, com. în Alsacia.
Spania,
Catalonia – oraşele antice - Deciana la poalele
m-ţilor Pirinei şi Decium, menţionate de Cătălina Lupu
din Barcelona şi P. L. Tonciulescu.
Senegal
– capitala port Dakar; Maroc – Dakhla
port; Egipt –oaza Dakhla/ Dachia/ Dahae în
Deşertul de Vest.
Turcia
- Orhan Bayrak
(Panorama de Turquie, p. 184, Istanbul, 1989) menţionează loc.
Dacianos (Anatolia Centrală, districtul Diyarbakir, SV de
Lidje) devenită oraş după sec. IV î.Ch.. Situl întemeiat de seleucizii
urmaşi ai lui Alexandru Macedon, păstrează ruine de fortificaţii,
fundaţiile caselor, coloane, capiteluri, un templu, recipiente pentru
must şi construcţii turceşti. Opiniem că etnotoponimul cu o vechime
anterioară cuceririi persane, ilustrează permanenta locuire de către o
comunitate etnică şi lingvistică aparte. Considerăm că acesta s-a
cristalizat odată cu migraţia milenară spre est a dacilor, antrenaţi în
Epoca Bronzului probabil de că.tre frigieni. La începutul erei creştine
existau acolo statele Kanghiui, Parkan/ Davan, ce ocupau
Tadjikistanul de Sud şi reg. Surhan-Daria.
Afganistan,
Tadjikistan, Uzbekistan
– statul Dahia al dahilor tocarieni, iar ţinutul
Bactriana/ Bactria era numit de chinezi Daxia (anii
600-500 î.Ch.; informaţie Michaela Orăscu; G. Cadar, 2012).
China
– în Tibet, la
E de M-ţii Kunlun între râurile Dadu şi Yalong tributarii fl. Yangze,
este lanţul muntos Daksue/ Daxue Shan semnalat
de tibetologul polonez Kalmus Marek (Tibet,
Edit. Wydawnictwo Baran/ Suszczynski, Krakow, 1999). Istoricul
N. Nicolae în lucrarea “Un sol chinez în Dacia anului
97” (rev. Dacia Magazin, nr. 45, 2007, p. 12) citează numele
Daqin sub care era cunoscută Dacia în China, cum apare în
jurnalul lui Gan Ying “Călătoriile din timpul Dinastiei Han”.
Bangladesh
– oraşul Dacca/
Dhaka toponimul reflectă unul din valurile migraţiei daciene.
După retragerea romană
(sec. III) din Dacia s-au succedat vremelnic diferiţi ocupanţi, printre
ultimii fiind slavii (sec. VII-VIII), ungurii (sec. X-XI), cumanii (sec.
XIII) ş.a. Coroana ungaă (sec. XII) a colonizat în Transilvania germani
şi secui. Apelativele distinctive ale nou veniţilor, care au
tradus în limba lor pe cele ale autohtonilor, adesea deformându-le
sensul, s-au înscris în toponimia arealelor, fiind vizibile şi adesea
paralele, unde conlocuiesc mai multe comunităţi etnice. Simultan şi
românii au preluat o serie de cuvinte ale popoarelor cu care au venit în
contact.
4.2.
Valah
etnonim
echivalent cu ro(u)mân are numeroase variante: :Vlah/
Vlăhiţa/ Vlaşca/ Vlăsia/ Vlasi/ Vlaşin/ (W)Volos(ch)
(slav, grec); Voloseni/ Voloch/ Voloşcani/ Vlhost/
Vlachy/ Valaska/ Vlaca/ Vlahovica/ Vlasatice Vlachovo; Woloska(i)/
Woloszyn (polonă); Voloh/ Voloşin/ Vlas (rus);
Walache, Bloch (german săsesc), Blach/
Blachowka/ Blahui/ Blasc/ Bolohov; Oláh/ Olászi/Ol(l)áşag/
Olásig/ Oláhok (magh.); Morlac;
Felah (Egipt). Se remarcă pluralitatea de nume date
aceluiaşi popor de către vecinii săi. Italienii sunt numiţi de
polonezi – wloch(i), iar de maghiari – olasz(ok). Prezenţa
românilor.în Europa Centrală şi de Est, Munţii Carpaţi şi
Peninsula Balcanică se datorează străvechimii lor în zonă, iar în
ultimele cinci secole transhumanţei ori colonizărilor de către
regalităţile maghiară, poloneză, habsburgică. Dr. Aurel V. David
(Bătălia toponimică între Dacia şi România de-a lungul istoriei.
rev. Dacia Magazin, nr. 101, 2014, p. 8) arată că “valahii
consideraţi de vechii greci drept dioi/ divini/ pelasgi au
creat un imperiu vast cu centrul politico-administrativ şi religios în
zona Carpaţilor, care s-a întins peste Europa, nordul Africii şi o parte
din Asia”.
România
- Jud. Cluj - Vlaha, sat com. Săvădisla, Dl.
Feleahului, alt. 480 m. Vlaha-Jara, Depr.
subunitate între Dl. Feleahului şi M-ţii Gilău – Muntele Mare. Jud.
Harghita – Vlăhiţa, oraş, M-ţii Harghitei, alt. 840
m. Jud. Constanţa – Vlahii/ Vlah Chioi, sat
com. Aliman, Pod. Oltinei, alt. 20 m. Jud. Olt – Vlaşca,
pârâu, afl. dr. r. Teslui, lung. 15 m, confl. alt. 128 m, NV
Bobeanu. Jud. Dolj – sat desfiinţat, înglobat în satul
Golfin, com. Robăneşti. Jud. Ialomiţa – Vlaşca,, loc.
comp. mun. Feteşti, C. Mostiştei, alt. 50 m. Jud. Bacău – sat
desfiinţat, înglobat în satul şi com. Caşin. Jud. Teleorman -
a înglobat Jud. Vlaşca desfiinţat. Jud. Galaţi – Vlăşcuţa,
lacul, Cul. Prutului, alt. 6 m, 41,8 ha, com. Măstăcani. Jud.
Argeş – Vlăşcuţa, sat com. Stolnici, C.
Găvanu-Burdea, alt. 200 m; movilă, alt.237 m, C. Găvanu-Burdea,
SV Costeşti. Cl. Vlaşcului, cl. principală a
M-ţilor Cernei, Carpaţii Meridionali, Vf. Dobrii, alt. 1 928 m. Jud.
Giurgiu – Vlaşin, C. Burnazului, sat, com. Schitu,
alt. 80 m. Jud. Giurgiu - Jud. Ilfov
- Vlaşinu, pădure, alt. 85 m. Jud. Sălaj –
Dealul Vlaşinului, M-ţii Meseşului, NE Ciucea, alt. 840 m.
Jud. Dâmboviţa – Vlăsceni, sat, com. Potlogi.
Jud. Ilfov - Câmpia Vlăsiei, subunitate a C.
Române, E. Gumăneşti, alt. 50-100 m; Vlăsia, movilă,
alt. 89 m, C. Vlăsiei; pădurea Vlăsiei, alt. 100 m, C.
Vlăsiei, NV Săftica; Vlăsia, pârâu, afl. al Lacului
Căldăruşani, lung. 35 km, vărs. alt. 77 m, SV Fierbinţi. Jud. Botoşani
- Vlăsineşti, sat, com., C. Jijiei
Superioare, alt. 100 m. Jud. Vaslui - Voloseni,
cl., alt. 140 m, Col. Fălciului, SE Huşi; pădure, alt. 200
m, idem, N Pădureni. Jud. Vrancea - Voloşcani,
Subcarpaţii Vrancei, sat com. Vidra, alt. 260 m; culme,
alt. 260 m. Jud. Suceava – Volovăţ.
4.2.1. Blah
– Jud. Gorj
– Blahniţa, râu, afl. dr. r. Gilort, lung 53 km,
alt. 194 m, SV Tg. Carbuneşti. Jud. Mehedinţi – Blahniţa,
râu, afl. stg. fl. Dunărea, lung 56 km, confl. alt. 30 m, S.
Gogoşu. Subcarpaţii Gorjului – Blahniţa de Sus, sat,
com. Săcelu, alt. 480 m şi Blahniţa de Jos, sat
ce aparţine oraşului Tg. Cărbuneşti, alt. 250 m. Jud. Dolj –
Câmpia Blahniţei, subunitate în partea de V. a C. Olteniei,
între fl. Dunărea şi r. Drincea, alt. 180 m. Jud. Vrancea – Blahui,
cl., alt. 140 m, Subcarpaţii Vrancei, SE Păuneşti. Bolohan,
pârâu, afl. dr. r. Siret, lung 10 km, confl. alt. 110 m,
N Adjud.
4.2.2. Olah
– Jud.
Giurgiu - Grindul Olahilor, alt. 17 m, Lunca Dunării, NV
Gostinu. Jud. Timiş – Ohaba Română/ sat fost
O. Olah, atestat 1427. C. Suciu (1968) citează 225 de
toponime din Transilvania cu radicalul Olah.
Peninsula Balcanică
– în Evul Mediu timpuriu au existat 15 vlahii, state ocupate de
populaţie prepondeent românească. Bulgaria - satul Vlahi
la S de Sofia; alte localităţi din preajma capitalei se numesc
Vlaşca, Vlaşca Mala, Voloşic, Vlasca, Vlasi,
Vlascobârdo, Vlahina, Vlaskidel. Satele Vlaskidol,
S Tojavevac şi Vlahar, l. Varna. Balcic – mahalaua
Vlahmalesi. În zona Timocului la graniţa cu Serbia este com.
Vlaşca şi loc. Vlasotince atestată
documentar (sec. XVI) l. râul Vlasina/ Vlasna afl.
Moravei. Un sistem muntos se numeşte Vlasitsch Planina.
Vlahi/ Olahi/ Ilahi reg. Blagoevgrad, SV
ţării. Bela Vlaska, S. Serbia - regiunea
Cazanelor/ Gherdap, populată predilect de români are etnonimul
Vlasac. Jud. Pomoravlje plasa Cuprija – loc. Vlaska.
Bosnia-Herţegovina - numită în vechime de către sârbi
Starâi Vlah/ Românii Vechi are ţinutul Romanija l.
oraşul Pale, unde se află Muntele Românilor/ Romanija,
alt. 1 627 m, M-ţii Vlašic şi Cer; oraşele
Vlaseniča, Vlahović, Stari-Vlah, Donji, Gornji Vakuf, Vesela,
Pepelari, Stupari, Potocari. Croaţia – ins. Rab,
Vlasche Njine (Câmpul Vlahilor)/ Kampor act.;
Vlaka, sat l. Şenj; Muntele Morlacilor/ Velebit
act., NV Dalmaţia. Zagreb, odonimul bulevardului Vlaska uliţa.
Muntenegru – Muntele Rumia. Grecia
– oraşul Volos, Golful Pagastic la Marea Egee.
Austria
– satele Olah Cziklin/ Spitzzicken act., Vlahija/
Weiden act. Germania – oraşul Düsseldorf
numit până în sec. XIX Walachei, situat pe un afl. dr. fl.
Rin, (informator Maria Crişan). Elveţia – Vallatscha
(M. Bocioacă, 2008); reg. Walachei. Italia –
reg. Bolzano, M-ţii Alpi Dolomitici - Mt. şi Vf.
Valacia, alt. 2 637 m; Vf. Omu/ Cima del Uomo, alt. 3 010 m.
Cehia
– Praga, odonimul
Vlasska uliţa l. Podul Carol şi Palatul Vlah. În
oraşul Kutna Hora/
Kuttemberg (65 km SV
Praga), cunoscut datotrită exploatării zăcămintelor de argint, există
Palatul Vlasski (sec. XV) zidit pe locul unei construcţii
anterioare (Patrimoniul Universal UNESCO, Europa Centrală şi de Nord,
1997, p.251, Edit. Schei Braşov). La SE de Praga în bazinul superior al
Elbei întâlnim oiconimul Vlašim. În Parcul Naţional
transfrontalier Krkonosze/ Munţii Uriaşului din Sudeţi dintre
Polonia şi Cehia pe lângă alte toponime de origină românâ (ex.
Peticeşti, Javor/ Izvor) sunt etnotoponimele Vlasške most/
Podul Valahilor, cătun; Vlasšky vrch/ Vf.
Valahului, alt. 1 035 m; Vlhky dul/
Valea Valahului, alt. 1 300 m; Vlhost – deal,
alt. 613,5 m, şi pădure (loc. Litice); Wlsovy vrch/
Vf. Valahulu). Moravia de Nord – loc. Sneznic Vlaske
u Hanusovic, Valasške Mezirici, Valasška Polanka, Valasške
Klobouky, Vlahovice, Valasške Krlovstvy/ Crăia Valahă (Cehia E),
Woloszczyna Moravska/ Moravia Valahă dintre
m-ţii Sudeţi şi Carpaţi la Brama Moravska/ Poarta Moravă,
Vlasatice (Brno), Vlachovo Brezi. Atlasele
austriece şi germane menţionează ţinutul Valahia, al cărui
oraş principal era Meziriciuk Valahi/ Walahisch Mezeritsch/
Valaska Mezirici/
Valasske Mezirio.
Slovacia
– loc.
Vlachy, alt.
528 m, l. Liptovski Mikulas, Spisskie Vlachy,
Vlachovo, alt. 1 000 m, Valaska, V. Bela, V. Dubova,
alt. 649 m, V. Podbrezova, V. Bystrice, Valasske Klobouky, Vlarsky
Prusmyk – Vrsatec (M-ţii Tatra), Vlaca
l. Giraltovice (M-ţii Beskizi), Vlašim, Vlahovo,
Blahova, Rumanova. Ungaria – loc. Daka (M.
Bocioacă, nr. 48, 2008). Polonia –M-ţii Tatra -
Blascacka Dolina, Polanie Wolosienica, Wolosienica,, Woloszyn,
alt. 2 036-2 155 m, Skrajny Woloszyn, alt. 2 090 m,
Nyz. Woloszynska, alt. 2 036 m, loc. Blachowka; Wolosate
(m-ţii Beskizi), Tirawa Woloska, Krolik Wolowski,
Cobalnica Woloska; Lodinia fost Villa Walachica, Woloski
selo, Bolohov woloski, Valaska Dubova. Wlochy loc. S M-ţii Lysa
Gora. Ucraina – hidronimele Wolosatka, Wolodsatczyk;
loc. Voloscisna, Kamianka Voloska, Voloca, Volohi,
Bolechov; Vila Valahorum - Galiţia. Rusia
- Reg. Kurgan în tundra siberiană apropiat deltei r. Iana, ce
se varsă în Marea Laptev (Oceanul Îngheţat de Nord) este loc.
Vlasovo, alt. 10 m.
Turcia
– loc. Blakia
lângă Mt. Olimp, prov. istorică Bithynia (Cr. Cerchez, p. 63).
4.2.3. Hagionime/
Etnonime religioase
– Sfântul Vlah/ Blaise
(lb. franceză, engleză)/
Biaggio (italiană)/ Badju (aromână)/
Bagiu (română, vlahă)/ Vlasie (română)/
Vlaho (croată). Sf. Vlah nativ aromân, considerat protectorul
Peninsulei Balcanice, a fost episcop de Sevasta/ Sivas (Armenia)
şi învăţătorul celor 40 de mucenici cu care a împărţit martirajul, fiind
comemoraţi laolaltă.
Italia,
regiunea Messina, satul San Biaggio, Biserica Sf. Lucia şi
Biaggio la Castelul di Lucio.
România,
Jud. Cluj - com. Moldoveneşti, satului Bagiu i s-a
schimbat denumirea în Bădeni.
Peninsula Balcanică
- Bulgaria, pe rama nordică a Golfului Burgas este loc. şi
mănăstirea Sveti Vlas/ Vlah (sec. XIV), aparţine de
mun. Nesebar, prov. Burgas-Balcani, numită de greci Larissa.
Croaţia, loc. Dubrovnik, Biserica Sf.
Vlah (sec. XIV; XVIII), considerat protectorul cetăţii şi
navigatorilor, venerat din 1190. Albania, loc. Duress,
seminarul teologic ortodox Shen Vlash. Grecia -
Ins. Pontikonissi, l. Ins. Corfu, s-a construit
Mănăstirea Vlacherna/ Blakeriana (sec. XII) metoc al
Bisericii Vlaherne din Istanbul, unde se încoronau şi cununau
bazileii bizantini. Turcia, Istanbul, odonimele cartierul
şi Poarta Vlachernilor (T. Burada, 1877;
A. Deac, 2004), ridicate pe o aşezare valahă, incluse în Antichitate
de colonia greacă Byzantion/ Constantinopole/ Istanbul
(Cornul de Aur).
4.3. Moldova
Cr. Cerchez
(p. 75-76) consideră dacii
misionari drept moldoveni, deoarece în hindusă etimonul înseamnă
popor cu rădăcină divină – mula/ rădăcină şi
Dava/ Dumnezeu.
România
- Jud. Cluj - com. şi cetatea vămii de sare
Moldoveneşti, atestată documentar în 1075. Jud.
Caraş-Severin – loc. Moldova Veche fostă
Mudava (substrat arhaic), M. Nouă. Jud. Suceava
– sate, com. Moldoviţa, Moldova
Suliţa. Jud. Teleorman, Ilfov –
sate, com. Moldoveni. Rep. Moldova – sat
Moldoveanca, raion Făleşti.
Ucraina
– Reg. Kirov, Moldovca – sat ce aparţine loc.
Golovaneţ, E r. Bug. Odessa – odonimul cartierul
Moldovanca. Moldova/ Krutoiarovka act., sat,
reg. Odessa (fostă. Cetatea Albă). Kiev – în zona centrală apar
odonimele cartierul şi Piaţa/ Rynok Bessarabsky/
Moldovanca. Antroponimul Basarabi al
dinastiei valahe, ce stăpânea SE Moldovei din stânga r. Prut,
extins apoi la întreaga provincie din E.
Rusia
– Reg. Krasnodar, Caucazul de Nord,. satele Moldovanscoe,
Moldovanovca şi Moldovca, ultimul
situat pe ţărmul Mării Negre lângă localitatea Adler-Soci. În
Adler, aflat la S de sat, Victor Cirimpei, citat de
Venera Dumitrescu (Congresul Internaţional de dacologie “N. Densuşeanu”,
2002, Bucureşti), a cules cântecul românesc cu refrenul “Ler,
Ler, oi Doamni”. Autoarea consideră vechiul toponim Ad-Ler/
Adler o dovadă a situării sale pe Drumul lui Ler Împărat
populat de români.
Slovacia
- loc.
Moldava nad Bodvou. Cehia – Praga, r.
Moldau vechiul nume al r. Vltava, numit astfel de
germani şi francezi până în sec. XX; odonimele străzilor Moldavska
şi Rumunska. Cehia – loc. Moldau,
reg. Ustecky kraj, Boemia N; loc. Moldauthein,
N oraşul Ceské Budejovice/ Budweis/ Budvar. Polonia – Silezia
– Moldovăţ, sat
Norvegia
– Molda, oraş (comună, sec. XV). Mold/
teren fertil în limba nordică veche.
Mareele umane
caracterizate prin flux şi reflux, continuate până în prezent cu diverse
motivaţii şi intensităţi, au contribuit la răspândirea pe suprafeţe
imense a unor toponime specifice utilizatorilor primari, multe preluate
cu acelaşi sens şi de nativii localnici cu care au venit în contact.
Totodată, observarea atentă a repartiţiei etnonimelor ne poate ilustra
dimensiunile uriaşe ale valurilor migratorii la care şi-au adus
contribuţia şi strămoşii noştri.
Dr. Simona
CONDURĂŢEANU, Bucureşti
Bibliografie
Alecu-Căluşiţă, Mioara,
(2003),
Cercetări aheologice în limba română, rev. Rădăcini, nr.6,
anul III, Bucureşti.
Bocioacă,
M., (2007; 2008), Dunărea – apa dacilor (rev. Dacia Magazin,
nr.44; 48), Bucureşti.
Bournouf, E., Leupol,
L., (1865),
Dictionnaire Sanskrit- Français (DSF). Edit. Maison Neuve, Paris.
Buza, M.,
(2010), Consideraţii
asupra toponimiei de origine română, Revista Geografică, T. XVII,
2010, Acad. Română, Institutul de Geografie, p. 93-98, Bucureşti.
Buza, M., Badea, L.,
Dragomirescu, Ş.,
(vol.I – 2008; vol. II –
2009), Dicţionarul geografic al României, Acad. Română –
Institutul de Geografie, Edit. Acad. Române, Bucureşti.
Cadar, G.,
(2012), Valahii părinţii Europei. Edit. Proemia, Baia Mare.
Cerchez, Cr.,
(2002), Dacia preistorică şi istorică. Edit. Ararat,
Bucureşti.
Condurăţeanu, Simona,
(2004), Toponimie românească în Carpaţii din afara României,
Revista Geografică, T. X - 2003, Acad. Română, Institutul de
Geografie, p. 149-154, Bucureşti.
Crişan, Maria,
(2011), Probleme de etimologie, Edit. Impact, Bucureşti.
Coteanu, I., Seche,
Luiza, Seche, M.,
(1998), DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române. Academia
Română, Inst. de Lingvistică, Ediţia a II-a, Edit. Univers Enciclopedic,
Bucureşti.
Deac, A.,
(2001), Din istoria Ucrainei. Edit. Europa Nouă, Bucureşti.
Deac, A.,
(2004), Pagini din istoria adevărată a Bulgariei. Edit. Europa
Nouă, Bucureşti.
Drăganu, N.,
(1933), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii.
Edit. Acad. Române, Bucureşti.
Frăţilă, V.,
(2007), Din oiconimia Banatului. Analele Univ. Timişoara, p.
134-167.
Gheorghe, G., (2012),
Valah.Edit. Fundaţiei Gândirea, Bucureşti.
Gimbutas, Marjia,
(1989), Civilizaţie şi cultură. Edit. Meridiane, Bucureşti.
Graur, Al.,
(1972), Nume de locuri.
Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Iordan, Iorgu,
(1963), Toponimie românească. Edit. Acad. R. S. Române,
Bucureşti.
Iordan, Ion, Gâştescu,
P., Oancea, D. I.,
(1974), Indicatorul localităţilor din România. Edit. Acad. R. S.
Române, Bucureşti.
Lupescu, B.,
(2009), Urme româneşti în Bosnia. Ziarul Formula As, an XIX,
nr.888, Bucureşti.
Milescu, N., Spăta rul,
(1974), Jurnal de călătorie în China. Edit. M. Eminescu,
Bucureşti.
Papadache, Melania,
(2009),
Arkaim – Cetatea Soarelui construită de geţi, ziarul Formula As, an
XIX, nr. 859, Bucureşti.
Rus, Ciprian,
(2014), Vlahii de pe ţărmul Mării Adriatice. Formula As, an XXIV,
nr.1138, Bucureşti.
Săvescu, N.,
(2002), Noi nu suntem urmaşii Romei. Edit. Intact,
Bucureşti.
Simenschy, Th.,
(1959), Gramatica limbii sanscrite. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
Suciu, C.,
(1968),
Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Edit. Acad. R.
S. Române, Bucureşti.
Şoimaru, V.
(2008), Românii din
jurul Românieiîn imagini. Edit. Prometeu, Chişinău,
Tolstov, P., Levin, M.,
Cebokrasov, G.,
(1961), Etnografia continentelor, Asia I., Partea asiatică a U.R.S.S.
II., Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Ţuiu, F.,
(1975), Japonia, un miracol? Edit. Politică, Bucureşti.
Udolph, J.,
(1979), Studien zu slavischen Gewäserbezeichnungen. “Beträge zur
Namen forschung Neue Folge”, Beiheft 17, Heidelberg, “Carl Winter”
Univ.
Vinereanu, M.,
(2008), Dicţionar etimologic al limbii române. Edit. Alcor,
Bucureşti.
|
|