România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (II)

 

Continuare din DACOROMANIA nr. 79

Paralel cu reorganizarea armatei, se desfăşura o muncă uriaşă pentru instrucţia ofiţerilor şi soldaţilor, pentru familiarizarea lor cu noile metode şi procedee de luptă, fruct al experienţei războiului mondial. Un rol important l-a avut în această privinţă misiunea militară franceză, care a fost şi ea completată. În vârtejul cumplit al războiului, Regele Ferdinand era la locul de frunte, cel mai în vază şi cel mai primejduit, iar Regina Maria cel mai adesea la căpătâiul răniţilor pentru a le alina durerea.

Brătianu a constituit guvernul naţional. Guvernul Brătianu-Take Ionescu a fost guvernul refacerii armatei şi a rezistenţei victorioase din anul 1917. Întâmplările din afară erau de o importanţă cel puţin egală, cu cele din interiorul ţării. Două mari evenimente domină pe toate celelalte, revoluţia rusească şi intrarea Americii în război. Ele vor avea o înrâurire covârşitoare asupra mersului războiului. Guvernul german lasă liberă trecerea, prin teritoriul său, a revoluţionarului Lenin, însoţit de 30 de tovarăşi. Împreună cu Trotzki, sosit pe altă cale, cei doi protagonişti ai mişcării bolşevice vor împinge Rusia revoluţionară spre dictatura proletariatului. În aprilie 1917, Brătianu se deplasează din nou la Petrograd, unde constată că revoluţia rusă a adus alţi oameni la cârma ţării. Şi de această dată, primul ministru a constatat cu amărăciune progresele de pacifism şi de renunţare la luptă, fără a obţine ceva concret pentru soarta României.

Odată cu intrarea Americii în război au şi început diferite variante de încheiere a păcii, dar din nefericire pentru noi, toate variantele prevedeau sacrificarea României. Singura Franţa e de partea noastră şi nu acceptă aşa ceva, dimpotrivă se ridică în favoarea noastră şi arată care sunt obligaţiile aliaţilor faţă de România. Merită să arătăm propunerea Vienei pentru pace, care dorea să obţină din România, Muntenia şi toată Moldova până la Siret; Moldova până la Prut va fi a Rusiei; Dobrogea a Bulgariei; iar ceea ce mai rămânea să fie Noua Românie. În concluzie, România să fie împărţită între Austria, Rusia şi Bulgaria, iar ce mai rămânea să fie cât Monaco. Czernin,  artizanul acestei împărţiri, declara peste tot în Europa, „România preţuieşte miliarde”. Pentru a reuşi acest plan austriecii au început să-i corupă pe ruşi, după modelul Bucovina din 1775.

Dar la orizont au început să apară şi zile senine. La 15 mai 1917 a venit în ţară Albert Thomas, ministrul muniţiilor din Franţa. Însoţit de Regele Ferdinand şi de generalul Berthelot în toate întâlnirile avute la guvern, parlament, unităţi militare ne-a încurajat, îmbărbătat şi ne-a asigurat de sprijinul Franţei, aducându-ne şi o garanţie de victorie. Peste câteva zile a sosit un alt oaspete ilustru, Vanderwelde, solul Belgiei mucenice. Ca şi oaspetele francez şi solul Belgiei în toate întâlnirile avute a arătat că belgienii au avut de ales între aurul ce i se oferea şi plumbii germanilor, dar Belgia a ales plumbii. La începutul lunii iunie a sosit la Iaşi o misiune americană în frunte cu generalul Hugo Scott. În şedinţa solemnă a Parlamentului, Scott a ţinut un discurs prin care ne-a asigurat de fraternitatea şi sprijinul Americii.

Cu moralul ridicat, trupele defilează cu însufleţire şi cu bărbăţie. Lumea privea, admira şi plângea, erau lacrimi de bucurie, după atâta tristeţe şi jale. Erau zile de reîmprospătare a durerilor, de reînviere a mândriei şi a speranţelor. O lună mai târziu, o altă sărbătoare măreaţă la Iaşi, soseau cei dintâi voluntari bucovineni şi ardeleni. La 8 iunie 1917 două batalioane de voluntari perfect echipate şi instruite au sosit la Iaşi, fiind primiţi cu entuziasm de generalul Prezan. În Piaţa Unirii, în jurul statuii lui A.I.Cuza au ţinut cuvântări înflărcărate Bratianu, Iorga, Goga, Nistor şi s-a încins în jurul statuii Hora Unirii.

La sfârşitul lunii iunie, armata română renăscută ca pasărea Pheonix din propria ei cenuşă, era nerăbdătoare să reînceapă lupta. Poporul întreg aştepta plin de încredere, ceasul cel mare. Din păcate nu toate sufletele erau deopotrivă de oţelite. Neîncrederea în reuşită şi credinţa că am apucat pe un drum greşit şi primejdios pentru viitorul ţării se încuibase în sufletul colonelului Alex. Sturza, fiul lui Dimitrie Sturza şi ginerele lui Petre Carp. Crescut într-un mediu familial cu adânci sentimente germanofile, educat în armata germană, având funcţii mari de conducere în armata română, în ziua de 6 februarie 1917 a dezertat şi a trecut de partea inamicului. Actul de trădare l-a făcut împreună cu locotenentul Wachmann, fiul fostului director al Conservatorului de Muzică din Bucureşti. Complice le-a fost locotenent colonelul Crăiniceanu, fiul generalului Crăiniceanu, fost ministru de război. Acesta a fost prins şi executat. Intenţia acestor trădători a fost ca şi trupele comandate de ei să treacă de partea inamicului, ceea ce nu le-a reuşit.

Cu toate vicisitudinile politicii ruseşti, armata rusă de pe frontul român se întărea din ce în ce mai mult cu unităţi noi, iar armata română îşi realiza în mod lent, dar sigur, operaţiile ei de metamorfoză şi regenerare. În luna iunie 1917 a început pregătirea ofensivei româno-ruse de la Nămoloasa. În dimineaţa zilei de 20 iulie a început un puternic bombardament de artilerie, până în 25 iulie, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 220 de vagoane de proiectile. A fost cea mai mare pregătire de artilerie de pe frontul nostru. Când mai era un singur pas de făcut şi anume asaltul, trupele române au primit copiile telegramelor adresate de generalul Scerbacew, de oprire a luptei, soldatul revoluţionar rus nu mai voia să se bată. Astfel a fost înăbuşită mai înainte de a se naşte ofensiva Armatei I-a de la Nămoloasa. Reacţia comandamentului suprem român a fost promtă. Cu tot succesul obţinut de Armata a II-a în ofensiva de la Mărăşti continuarea operaţiilor militare pe frontul de la Nămoloasa nu mai este posibilă din cauza situaţiei generale de pe frontul rus.

Executată de o armată puternică, dispunând de avantajele iniţiativei şi lovind duşmanul prin surprindere, bătălia de la  Mărăşti se anunţa sub cele mai frumoase auspicii şi făgăduia cele mai bune rezultate. Pregătirea de artilerie a început pe 22 iulie şi a ţinut până pe 24 iulie. La ora patru dimineaţa s-a declanşat un asalt furibund asupra liniilor germane. Satul Mărăşti formidabil fortificat şi transformat în întregime într-o redută inexpugnabilă a trecut rapid în mâinile românilor apoi au căzut Dealul Poiana Încărcătoarea şi Dealul Momâia. Ziua de 24 iulie se încheia cu un bilanţ foarte mulţumitor. Frontul duşman fusese rupt şi străpuns pe o lărgime de 10 km, germanii fiind obligaţi să se retragă în dezordine. În plină înaintare victorioasă, Armata a II-a primeşte fatalul ordin de suspendare a operaţiilor din cauza situaţiei generale de pe frontul rus. Rareori, o armată victorioasă a primit o lovitură morală mai puternică decât cea primită de Armata a II-a. După şase luni de viaţă chinuită, susţinuţi numai de nădejdea zilei celei mari, care a şi sosit pentru a gusta bucuria izbândirii şi să fii deodată oprit de dezerţiunea aliatului rus, era cea mai grozavă amărăciuine pe care ne-o sortise desfăşurarea războiului nostru, atât de darnic în decepţii de tot felul. Totuşi, s-a  revenit asupra ordinului, dându-i posibilitatea lui Averescu să poată executa urmărirea. În scurt timp românii au eliberat Soveja, Rucăreni, Dragoslavele, Negrileşti, centre străvechi ale Vrancei, iar după câteva zile ocupă dealul Baba Maria, satul Ţopeşti, valea Putnei, şi Bârseşti. Armata a II-a română repurtase o biruinţă strălucită. Frontul duşman fusese sfărâmat pe o lungime de 30 de km şi împins pe o adâncime de 20 km, iar 30 de localităţi fuseseră recucerite de români.

Între timp înfrângerea ruşilor se transformase în dezastru, la 19 iulie 1917, frontul rus din Galiţia era rupt la Zloczow, iar peste cinci zile, la 24 iulie, ziua izbânzii de la Mărăşti, Tarnopolul cădea în condiţii care aruncau, pentru întâia oară, un văl de ruşine peste armata revoluţionară rusească. Armata rusă era în plină descompunere, puterea militară rusă se prăbuşea, unităţi militare întregi dezertau.

În această situaţie, germanii plănuiesc cucerirea Moldovei. Marea ofensivă proiectată de germani avea să se desfăşoare în două bătălii: bătălia de la Mărăşeşti şi bătălia de la Oituz. În seara zilei de 5 august, Mackensen părăsea Bucureştiul ca să ia, personal conducerea bătăliei ce spera să-i dea Moldova şi Basarabia.

În noaptea de 5-6 august 1917 artileria germană începu un puternic bombardament asupra poziţiilor româneşti, după care asaltul germanilor a fost furibund. Forţele ruseşti erau spulberate, asistam la cel dintâi act de laşitate săvârşit de trupele ruseşti pe frontul român. Victoria germanilor părea iminentă. Alarmaţi de dezastrul de pe front, chiar în timpul luptelor unităţile româneşti au umplut golul lăsat de ruşi. Mareşalul Mackensen cuprindea cu privirea câmpul bătăliei şi-şi făcea iluzii că victoria nu-i putea scăpa, chiar în ziua de 6 august, dar când i-a văzut pe români cum luptă, în amurgul însângerat, gloriosul mareşal şi-a citit limpede apusul propriei sale faime de militar care nu cunoscuse până atunci înfrângerea. Bătălia de la Mărăşeşti a continuat până în ziua  de 21 august şi s-a terminat cu victoria categorică a forţelor româneşti. De multe ori duşmanul a reuşit să străpungă liniile româneşti, dar de fiecare dată s-au lovit de eroismul soldaţilor români, au fost 61 de contraatacuri care au produs germanilor pierderi considerabile. În aceste zile crâncene de lupte, Mackensen şi-a găsit formula tactică, ce spera să-i aducă victoria, evitarea românilor şi atacarea ruşilor, dar de fiecare dată românii apăreau ca din pământ şi băgau groaza în germani. În multe situaţii soldaţii români atacaţi cu gaze, îşi leapădă bluzele, îşi azvârle căştile de metal, rămaşi în cămăşi cu mânecele suflecate, înegriţi de gaze şi cu capetele goale, ei de reped asupra duşmanului. Germanii surprinşi de neaşteptata apariţie fug îngroziţi crezând că sunt soldaţi africani.

Bătălia de la Mărăşeşti a fost, prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial. Singura bătălie de pe Neajlov şi Argeş ar putea să-i fie comparată ca întindere de front şi ca număr de unităţi participante. Pentru noi, Românii, care am făurit victoria cu priceperea comandanţilor, cu vitejia şi sângele îmbelşugat vărsat al trupelor, Mărăşeştii vor rămâne pagina cea mai strălucită a marelui nostru război naţional. Biruinţa de la Mărăşeşti a stârnit admiraţia în rândul aliaţilor şi a avut un puternic ecou peste hotarele ţării. Numeroase personalităţi politice şi militare, ziare, posturi de radio, corespondenţi de război au subliniat eroismul ostaşilor români. Cu Mărăştii şi Mărăşeştii luam iarăşi loc, cu fruntea sus, în rândul prietenilor şi aliaţilor noştri.

Ultima mare bătălie pentru cucerirea Moldovei de către germani, a fost cea de la Oituz. Ofensiva austro-germană a început în ziua de 8 august cu un bombardament violent asupra liniilor ocupate de ruşi. La începutul bătăliei s-a observat că aceasta lua un curs din ce în ce mai primejdios pentru noi, deoarece inamicul dispunea, aici de forţe covârşitoare, care întreceau cu mult puterea de rezistenţă a armatei noastre. De aceea Marele Cartier Român a hotărât regruparea forţelor noastre. Rând pe rând în atacurile de la Cireşoaia şi Coşna trupele române au ieşit victorioase, iar la 22 august 1917 s-a confirmat izbânda puterii de rezistenţă a soldaţilor români. Marele plan strategic al germanilor s-a prăbuşit în august 1917 în cel mai complet eşec. Cleştele celor două armate austro-germane, care trebuia să opereze în Moldova, zăcea la pământ cu braţele sfărâmate. La Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, soldatul român a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inamice şi a adus o nouă consacrare gloriei armatei române, cu preţul sângelui vărsat pe câmpul de luptă.

O încetare definitivă a ofensivei pe frontul român a început să intre în socotelile comandamentului german. Această eventualitate era supărătoare şi jignitoare, ofensiva pentru curerirea Moldovei prea tare trâmbiţată, pentru ca renunţarea, venită după sângeroasele bătălii date, să nu echivaleze pentru toată lumea cu mărturisirea umilitoare a înfrângerii. De aceea comandamentul german se decise să facă o nouă şi ultimă încercare. În bătăliile de la Ireşti, Varniţa, Dealul Porcului, Muncelu, Cireşoaia, armata germană a făcut ultimele sforţări de care mai era capabilă pentru ocuparea Moldovei. Învinsă şi epuizată ea trebuia să încheie operaţiunile războinice pe frontul Moldovei şi să renunţe la orice ofensivă. În ziua de 3 septembrie a murit eroina Ecaterina Teodoroiu, când trei gloanţe pe fruntea fecioarei de la Jiu au aşezat cununa nemuririi. Panteonul eroilor războiului nostru ar fi fost sumbru fără această floare gingaşă, răsărită în vâltoarea bătăliilor, spre a fi smulsă de suflarea vijelioasă a celei din urmă încăierări.

Campania română din 1917 a ţinut 50 de zile, începuse la 22 iulie în bombardamentul năpraznic de la Nămoloasa şi Mărăşti şi s-a sfârşit la Cireşoaia. Din punct de vedere strategic, campania din 1917 a fost o dublă victorie a românilor. Ea a avut două etape, una ofensivă la început, când iniţiativa a fost de partea noastră şi una defensivă la urmă, când a trebuit să parăm lovitura inamicului. Cu aceasta s-a încheiat definitiv campania română din 1917. De partea noastră, ruşii nu voiau să mai lupte, iar românii singuri nu erau aşa de puternici, încât să poată întreprinde acţiuni ofensive cu perspective mari.

La începutul lunii septembrie 1917, împăratul Wilhelm II a venit  în teritoriul ocupat pentru a vizita frontul român. El a trecut pe la Curtea de Argeş, pentru a depune o coroană pe mormântul Regelui Carol, a vizitat terenurile peroliere de la Câmpina şi a fost primit la Cernavodă de ţarul Ferdinand al Bulgariei, pe un pământ pe care Ţarul l-a numit bulgăresc . Apoi a vizitat frontul din Moldova. De pe înălţimea Măgurii Odobeştilor, Kaizerul a ascultat explicaţiile înfrângerilor suferite, făcute de comandanţii săi. Mareşalul Mackensen era stânjenit când privirile împăratului au fost pironite pe zidul de netrecut de către maşina de război germană şi simţea cum cariera sa glorioasă se încheie aici. El va rămâne în postul lipsit de primejdie şi glorie, de comandant al armatei de ocupaţie din România.

Poziţia geografică a României şi combinaţiile politico-strategice ale războiului legaseră soarta ţării de Rusia. Ochii conducătorilor politici şi militari ai României, urmăreau cu o nelinişte din ce în ce mai crescândă procesul de descompunere ce se petrecea în armata rusească, ce se precipita tot mai neindoios spre desnodământul fatal. Germanii, conştienţi de avantajul pe care-l puteau trage de pe urma celor ce se petreceau la adversarii lor, au organizat în modul cel mai dibaci şi mai activ un serviciu de propagandă, menit să distrugă şi umbra de disciplină ce mai rămăsese în trupele ruse, spre a le împinge la părăsirea frontului şi la trădare. Deja marile unităţi ruse au început să încheie cu germanii înţelegeri scrise, în care şi-au luat angajamentul să nu mai lupte.

La 7 noiembrie 1917 a izbucnit în Petrograd revoluţia bolşevică iar în mai puţin de o săptămână, Kerenski se recunoaşte înfrânt şi fuge. La 3 decembrie, Şcerbacew comunică mareşalului Mackensen propunerea de a intra în tratative pentru încheierea unui armistiţiu. Această hotărâre o împărtăşi şi comandanţilor de armate ruse şi Marelui Cartier Român. Brătianu arată personal, lui Clemenceau, într-un memoriu situaţia dramatică în care se găseşte ţara şi-i cere ca să aibă toată încrederea în România şi intenţiile ei. Prim ministrul francez mărturiseşte că „Soarta României îi smulge lacrimi”.

La 4 decembrie 1917 s-a ţinut la Iaşi un consiliu de miniştri, prezidat de Regele Ferdinand, la care au asistat: Principele Carol, şeful Marelui Stat Major, cei doi comandanţi de armate şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare. Consiliul a hotărât că armata română, constrânsă de necesitate, trebuie să ia parte şi ea la tratative, spre a încheia un armistiţiu cu caracter pur militar, excluzând orice consideraţiuni politice pe durata cât va ţine armistiţiul cu ruşii. La 7 decembrie au început la Focşani tratativele. Delegaţia română era condusă de generalul Lupescu subşeful Marelui Cartier General Român, însoţit de 11 ofiţeri, şi era independentă de delegaţia ruşilor. Armistiţiul s-a încheiat la 9 decembrie. Armistiţiul de la Focşani era o crudă lovitură pe care o primea naţiunea şi armata română, deoarece am fost trădaţi de aliatul nostru. Revoluţia rusă admisese împărţirea Rusiei vechi în state naţionale federalizate, ceea ce a dat naştere la ucrainizarea frontului român. Statul şi armata română erau un pericol care trebuia înlăturat din calea revoluţiei  ruseşti. Agenţii bolşevici au început o propagandă aprinsă pentru schimbarea regimului politic din România.

Încă din luna septembrie 1916 sub ameninţarea invaziei teritoriului român, guvernul ţării, la îndemnul aliaţilor, a mutat la Iaşi sediul si avutul Băncii Naţionale. În luna decembrie, situaţia militară fiind gravă, România a fost sfătuită să-şi mute Tezaurul Băncii Naţionale la Moscova. Tezaurul consta din suma de 314.580.456 lei în aur şi giuvaerurile Reginei României evaluate la 7.000.000 lei aur. În iulie 1917, gravitatea situaţiei militare în timpul primei etape a bătăliilor de la Mărăşeşti, a silit guvernul român să trimită în Rusia şi restul valorilor din Moldova care aparţineau statului, unor instituţii şi particularilor în valoare de un 1.600.000.000 lei, aparţinând Băncii Naţionale.

Dezagregarea armatei ruse şi transformarea ei în cete prădalnice au umplut paharul amărăciunilor ce înduram de la ruşi, astfel că încet, încet din aliat ne vor deveni duşman. În incidentul de la Socola, când ruşii au instalat baterii de tunuri îndreptate asupra Iaşilor, l-au obligat pe Brătianu să intervină şi să-i dezarmeze pe ruşi. Take Ionescu şi-a dat demisia din guvern. Situaţii grave de dezertare a unităţilor militare ruseşti au fost consemnate la Galaţi, Paşcani, Spătăreşti, Mihăileni, încât am ajuns în stare de război cu Rusia bolşevică. La sfârşitul lunii ianuarie 1918 nu mai exista armată rusească în Moldova.

La 13 ianuarie 1918, bolşevicii l-au arestat  pe Diamandi, ministrul ţării la Petrograd, chiar în localul legaţiei române, şi-l închid împreună cu întreg personalul legaţiei în fortăreaţa Petropavlowsk, Bastilia rusească. La 26 ianuarie 1918, în urma intervenţiei trupelor române în Basarabia, guvernul soviectic rus rupe relaţiile cu România. Iar Trotzki declară că: Tezaurul în aur al României care se găseşte la Moscova, nu va mai putea fi obţinut de „oligarhia română”. Consiliul comisarilor şi-a asigurat răspunderea pentru conservarea acestui fond, care va trebui să fie remis în mâinile poporului român. Generalul Şcerbacew este declarat duşmanul poporului şi pus în afara legii.

Declaraţia de război a Rusiei către România era incontestabil un eveniment de o excepţională gravitate. Aveam în sudul Rusiei parlamentari, înalţi magistraţi, funcţionari, ofiţeri superiori, gărzi militare, refugiaţi ardeleni şi un mare număr de familii şi persoane particulare. În unele oraşe funcţionau şcoli româneşti cu profesori din ţară. Pentru salvarea românilor din Rusia, încep tratativele între guvernul român şi autorităţile ruse. În martie 1917 s-a încheiat cu bine odiseea românilor din Rusia, victime ale răzbunării lui Racowski.

Războiul mondial şi marea revoluţie rusă au pus problema Basarabiei, în mod brusc, printre cele ce trebuiau să capete o grabnică dezlegare. Armata rusă din Galiţia până la Marea Neagră cuprindea o însemnată proporţie de moldoveni basarabeni, 200.000 de militari, care au fost puternic influenţaţi de fraţii lor din dreapta Prutului de-a lungul luptelor. Aici soldaţii moldoveni basarabeni căpătaseră conştiinţa importanţei Neamului Românesc.

În Kiev, studenţimea moldovenească basarabeană a venit în contact cu prizonierii ardeleni şi bucovineni, adunaţi aici pentru a se constitui în legiuni române. Această întâlnire a fost hotărâtoare pentru viaţa românească din Basarabia. Astfel războiul a pregătit sufleteşte Unirea  Basarabiei cu România. În afara mişcării de pe fronturile militare şi de la Kiev, o mişcare mult mai importantă a început la Chişinău. Pentru a smulge de fapt Basarabia din statul rus, trebuia creat un organ independent de administraţie a Basarabiei autonome. Aşa s-a născut ideea convocării Marelui Congres Ostăşesc. Acest congres, ce a avut loc în perioada 2-9 noiembrie 1917, a fost evenimentul cel mai mare şi mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. Într-o atmosferă înălţătoare în prezenţa comisarului gubernial, Vladimir Christi, congresul a proclamat Autonomia politică şi teritorială a Basarabiei. Congresul s-a transformat într-o sărbătoare a unităţii Neamului Românesc de pretutindeni. Ardelenii au desfăşurat în sala congresului steagurile lor tricolore, pe care era scris: „Trăiască România Mare”, „Trăiască Neamul Românesc” şi au cântat în entuziasmul lor la congres, „Trăiască Regele”, „La arme” şi alte imnuri patriotice. Congresul a hotărât convocarea Sfatului Ţării, adunarea naţională aleasă a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale. La 4 decembrie 1917, s-a săvârşit evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării. În catedrală s-a oficiat pentru prima dată serviciul divin în Limba Română. A fost sfinţit cel dintâi Steag Naţional sub faldurile căruia a defilat primul regiment moldovenesc. În localul Liceului Nr. 3 s-au deschis lucrările „Sfatului Ţării” salutat cu accentele imnului „Deşteaptă-te române”. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Ion Inculeţ. În cuvântarea sa  Onisifor Ghibu a avut prima viziune a marii sărbători a Unirii întregului Neam Românesc, la Alba Iulia.

Zece zile după constituirea Sfatului Ţării, Adunarea proclamă în memorabila zi de 15 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească. Preşedinte al republicii a fost ales Ion Inculeţ. Proclamarea autonomiei şi republicii era în acelaşi timp cu încheierea armistiţiului pe frontul român. Moldova şi Basarabia erau înecate de valurile cetelor de soldaţi desmăţaţi, care au părăsit frontul şi porniseră acasă, jefuind şi devastând tot ce întâlneau în cale. Bandele înarmate străbăteau ţara, dând foc la proprietăţi, asasinând şi răspândind teroarea. Tânăra republică moldovenească nu putea face faţă singură unor asemenea mari greutăţi. În ianuarie 1918 guvernul basarabian solicită guvernului român să-i pună la îndemână ajutorul militar de care avea nevoie. Cererea a fost îndreptată prin intermediarul Şcerbacew, iar ministrul de război al României a dat ordin ca detaşamentele de ardeleni din Kiev să fie puse la dispoziţia Sfatului Ţării. În acest timp însă anarhia luase proporţii foarte grave. În această situaţie Marele Cartier Român, la 20 ianuarie trimite două divizii de infanterie şi două de cavalerie care trec Prutul şi reinstaurează ordinea în Basarabia.

La 2 martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării compusă din Inculeţ, Halippa şi Ciugurean, vine la Iaşi ca să ia contact cu noul guvern Marghiloman. În discuţiile avute cu primul ministru român, delegaţii basarabeni se declară pentru înfăptuirea imediată a unirii. Au fost consultaţi şi reprezentanţii puterilor aliate, iar pentru înfăptuirea imediată a unirii s-au pronunţat Franţa, Anglia, America, iar Italia a dat un răspuns evaziv.

Ziua de 27 martie / 9 aprilie 1918 a fost pentru Basarabia ziua dreptăţii celei mari. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 a fost reparată. Moldova, frântă în două, s-a reîntregit. Pământul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, rupt de la sânul Ţării Mamă şi robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup.

Sfârşitul anului 1916 înregistrase înfrângerea României şi cotropirea teritoriului ei, rezultând două Românii, petecul de pământ din Moldova şi România ocupată. Cel dintâi efect pentru România ocupată a fost ruperea completă a legăturilor de orice fel cu lumea. Nu a mai fost poştă, telegraf, cale ferată, presă, în schimb invazia germanilor, austroungurilor, bulgarilor au adus teroarea, crime, foametea, hoţii, nelegiuiri, nedreptăţi de orice natură. Populaţiei i se cereau alimente, bunuri, bani, iar dacă nu le dădeau invadatorilor erau executaţi. Pentru pretext de spionaj au fost executaţi copii şi oameni nevinovaţi. Intelectualii au fost arestaţi şi ţinuţi ostatici, propaganda germană a apărut în şcoli pentru a arăta care sunt beneficiile ţării sub robia germană. Ţara a fost exploatată crunt din punct de vedere economic, a fost un jaf total, duşmanii au procedat la stoarcerea bogăţiilor până la secarea izvoarelor. Românii au ajuns robi şi nu mai dispuneau de nimic din avutul lor. În politica dusă în România ocupată au excelat Petre Carp şi Alexandru Marghiloman, care au dus o politică de urzeli; apropiat de germani a fost şi Constantin Stere; iar Titu Maiorescu a fost mai moderat, de altfel el a murit în vara anului 1917.

România nu fusese înfrântă de duşman. Ea-i ţinuse piept cu bărbăţie şi-l făcuse să muşte  ţărâna neputincios, în faţa barierei de piepturi şi baionete ce păzea Moldova. Revoluţia şi defecţiunea rusească o aruncase însă cu mâinile legate la picioarele adversarului. Neînfrântă, dar fără nicio şansă, România trebuia să înceapă din nou suişul calvarului său. Armistiţiul a fost cea dintâi etapă, iar noi ne găseam singuri, izolaţi în faţa Puterilor Centrale. Un mare ziar francez scria: „România a rămas ca o insulă de onoare în acest ocean de noroi”.

Puterile Centrale au început tratativele păcii separate de la Brest-Litowsk. Pentru aceste tratative au inventat Ukraina, cu care Austro-Ungaria încheie pacea la 9 februarie 1918. Rusia, lipsită de putinţa oricărei rezistenţe semnează pacea impusă de germani, cea mai ruşinoasă pe care a acceptat-o vreodată o ţară mare şi puternică. Imediat după semnarea păcii, Puterile Centrale au socotit că e momentul cel mai farovabil de a încolţi România şi îi trimit o somaţie de a încheia pacea.

În această situaţie gravă, la 8 februarie 1918 Brătianu şi-a depus mandatul, iar şeful noului guvern a devenit generalul Averescu, fostul comandant al Armatei a II-a. Brătianu a ţinut să îi dea sfatul „să nu-şi lase sabia în anticameră pentru asemenea negocieri”. La 18 februarie 1918 a avut loc în castelul Ştirbei, de la Buftea întrevederea dintre Averescu şi Mackensen. La 27 februarie în gara Răcăciuni, are loc loc întâlnirea Regelui Ferdinand cu Czernin. România trădată şi părăsită, trebuia să cedeze Dobrogea bulgarilor, să accepte rectificări de frontieră în munţi în favoarea Austro-Ungariei şi să accepte concesiuni economice.

Pe 2 martie 1918 are loc Consiliul de Coroană, Averescu demisionează, iar din cauza discuţiilor lungi, apoi aceleaşi discuţii şi în consiliul de miniştri, s-a depăşit ora 12, când expira termenul utimatului. Puterile Centrale denunţă armistiţiul şi mai cer trei condiţii noi: demobilizarea imediată a opt divizii, transportul trupelor austro-germane prin Moldova şi Basarabia spre Ukraina, repatrierea ofiţerilor din misiunile aliate. Termenul fixat de duşmani pentru ultimatum era 5 martie, ora 12 noaptea.

În ziua de 3 martie a avut loc al doilea Consiliu de Coroană. Noile condiţii au mărit deprimarea sufletească a participanţilor, care au propus ca a doua zi să se ţină al treilea Consiliu de Coroană, la care să participe si generalii Prezan, Grigorescu şi Văitoianu. În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că altă cale de salvare a fiinţei României nu există. Demisia guvernului Averescu a fost respinsă, iar pasul cel greu fusese definitiv hotărât. La 5 martie, la Focşani a fost semnat protocolul de prelungire a armistiţiului. În cele din urmă guvernul Averescu a demisionat.

Cu sprijinul contelui Czernin, la 19 martie 1918, Marghiloman, cunoscut ca germanofil, a devenit prim-ministrul României dezastrului. El trebuia să încheie pacea umilitoare care consfinţea scoaterea României din rândurile ţărilor independente. Era o misiune de sacrificiu pe care şi-o lua Marghiloman, legată de o grea răspundere în faţa istoriei.

La 22 martie 1918 tratativele au reînceput la Palatul Cotroceni, în sala devenită istorică, în care se ţinuse Consiliul de Coroană de la 27 august 1916. Delegaţiile însărcinate cu tratativele păcii erau prezidate: pentru România de primul ministru Marghiloman; pentru Germania de ministrul de externe von Kühlmann; pentru Austro-Ungaria de ministrul de externe von Czernin; pentru Bulgaria de primul ministru Radoslavoff şi pentru Turcia de marele vizir Talaat Paşa. Discuţiile au avut loc în patru secţiuni: politică, militară, juridică şi economică. Pe tot timpul discuţiilor duşmanii au dat dovadă de brutalitate şi agresivitate. În timp ce se purtau discuţiile pentru semnarea acestui tratat de pace, la Chişinău, în ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării declara Unirea Basarabiei pe vecie cu Mama sa România.

La 7 mai 1918 la Palatul Cotroceni s-a semnat odioasa pace împusă României de Puterile Centrale, sub numele de „Pacea de la Bucureşti 1918”. Pacea criminală ne-a adus robia politică şi economică, pierderea munţilor, răpirea Dobrogei şi trebuia să plătim pagube de război care întreceau de câteva ori posibilităţile noastre. Regimul de cenzură impus în ţară impunea tăcerea românilor, dar străinătatea a arătat dezastrul nostru naţional, fiind profund mişcată de sacrificarea României. Pacea de la Bucureşti a arătat în chipul cel mai luminos şi limpede ţărilor Antantei la ce se puteau aştepta în cazul unei victorii a Germaniei şi în felul acesta a devenit cea mai puternică propagandă în favoarea continuării luptei până la cea din urmă resursă de putere, pentru câştigarea războiului.

Ţara rănită avea să atingă cele mai adânci prăpăstii ale dezastrului său naţional. Deprimarea sufletească ce a cuprins naţiunea română a făcut şi victime, care n-au avut posibilitatea să vadă cu ochii denodământul războiului. Printre cei care au pierit atunci îi putem aminti pe Delavrancea, Coşbuc, Xenopol, Diamandi, Nicolae Filipescu, doctorul Istrati şi mulţi alţii care n-au văzut împlinit idealul românilor. Naţiunea română era în doliu.

În străinătate se desfăşura o puternică propagandă de sprijinire a României şi împotriva tratatului de pace cu Puterile Centrale. La Paris în iunie 1918 sub preşedinţia lui Take Ionescu a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, ce avea ca vicepreşedinţi pe Vasile Lucaci, Octavian Goga, Dr. C. Angelescu, Ion The. Florescu, care a avut un rol important şi prin care s-a văzut solidaritatea aliaţilor, în mod deosebit a Franţei. Aceeaşi propagandă de simpatie faţă de România a avut loc şi în Italia, Anglia şi în America.

România urmărea cu răsuflarea tăiată de emoţie, desfăşurarea evenimentelor de pe teatrul francez al războiului. În primăvara şi vara anului 1918 toate operaţiile militare au consemnat superioritatea ţărilor Antantei. Austria, Bulgaria şi Turcia erau sleite de puteri, fiind la caputul sforţărilor. Singura Germania mai făcea faţă. Războiul ajunsese la cotitura lui cea mare. Aliaţii obţin victorie după victorie pe toate fronturile. Cancelariile din Berlin şi Viena pândesc o ocazie favorabilă pentru a oferi pacea, mai înainte ca desfăşurarea războiului să le pună în faţa dezastrului inevitabil. Deodată catastrofa se produce în Balcani. Armata de la Salonic îi zdrobeşte pe germani, bulgari, austrieci şi turci. Soarta războiului se hotăra în Balcani. Victoria generalului Franchet era decisivă pentru soarta Bulgariei şi Turciei. Peste câteva zile ţarul Ferdinand de Coburg abdica în favoarea fiului său Boris şi fugea peste graniţă însoţit de Radoslavoff şi alţi complici cu care urzise politica lui criminală. Turcia era condamnată să iasă la rândul ei din război şi din alianţă şi să capituleze, ceea ce s-a întâmplat în octombrie 1918.

Înfrângerea Bulgariei şi scoaterea ei din luptă descoperea complet flancul imperiilor centrale dinspre sud şi deschidea poartă largă invaziei aliaţilor. Îngrijorate, guvernele şi marile cartiere ale Puterilor Centrale caută să-şi acopere flancul sudic descoperit. Comandantul trupelor germane din România începe să fie chinuit de mari îngrijorări. Reintrarea în luptă a armatei române, odată cu apariţia armatelor aliate la Dunăre, era o eventualitate care avea multe posibilităţi de realizare. În Bucureşti au loc manifestaţii în care mulţimea înaintează în aclamaţii pentru aliaţi şi strigăte de ură împotriva germanilor. La 6 noiembrie 1918 Regele a cerut demisia guvernului Marghiloman. Noul guvern se formează sub preşedinţia generalului Coandă.

La 10 noiembrie Regele ordona mobilizarea armatei, decretul era contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. În aceeaşi zi guvernul trimite un ultimatum care conţinea şi declaraţia de război a României împotriva Germaniei, iar în aceeaşi seară a început retragerea germanilor. Armata lui Berthelot începe să se concentreze pe Dunăre, intre Rusciuc şi Şistov. Pe urmele germanilor care se retrag înaintează francezii. În ziua de 12 noiembrie, Berthelot primeşte şi transmite ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile şi a încetării oricărei operaţii de luptă. La 1 decembrie cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii. Teritoriul României era eliberat. Marşul armatelor germane e întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Soldaţii unguri încep să se enerveze şi să se bolşevizeze.

La 1 Decembrie 1918, Regele reintra în capitala ţării în fruntea armatei sale eroice. În fruntea cortegiului era Regele, având lângă el pe Regina Maria şi pe generalul Berthelot toţi călări. După cei trei făuritori ai victoriei, venea oastea, regimentele de la Mărăşti, de la Mărăşeşti, de la Oituz şi de la Cireşoaia. Apoi, unităţi din armatele aliate ale Franţei, Angliei, Americii, reprezentanţi ai ilustrelor armate care se acoperiseră de glorie în marele război. A fost o zi de mari şi covârşitoare emoţii, aşa cum nu le este dat să trăiască decât popoarelor care-şi cuceresc fericirea trecând prin cele mai crude suferinţe. Visul rău trecuse, el ţinuse doi ani. Deşteptarea venise, era aşa cum nu îndrăzneam s-o dorim în cele mai cutezătoare plăsmuiri ale minţilor noastre. Pe timpul trecerii cortegiului triumfal, lumea cu flori şi steaguri tricolore, aplauda şi plângea, dar gândul, mergând mai iute, ţintea mai departe...

În aceeaşi zi, de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia în vechea capitală a lui Mihai Viteazul, se încheia în aceleaşi momente, în aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare, prin voinţa naţiunii române, adunată din toate colţurile Ardealului, cel mai măreţ act al istoriei Neamului Românesc.

Odată cu încheierea războiului mondial, s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar. Desnădăjduită Austria se reîntorce la încercările de compromisuri lăuntrice în problema naţionalităţilor. La 17 octombrie 1918 Viena anunţă că doreşte un stat federativ şi lansează manifestul „Către popoarele mele credincioase”, dar toate popoarele monarhiei resping această din urmă zvâcnire. În schema acestui manifest, românii din Ardeal aveau aceeaşi soartă ca şi mai înainte, adică sub robia ungurilor, nefiind recunoscuţi ca o naţiune liberă şi independentă. Bulgaria şi Turcia erau la pământ, Austria se prăbuşea iar Germania era îngenunchiată şi cuprinsă de spasmele ultimelor zvârcoliri. Singură, Ungaria, cuprinsă de o frenezie naţională fără margini, se legăna în nişte iluzii ce atingeau inconştienţa. La 18 octombrie 1918, răsuna glasul deputatului român A.Voida Voievod la Budapesta, că naţiunea română reclamă pentru ea dreptul să hotărască singură despre soarta ei şi aşezarea ei printre celelalte naţiuni libere. Şi pe când de la Baltica până la Adriatica, revoluţia se întindea topind armatele uiriaşe, prăbuşind aşezări politice ce păreau eterne şi acoperind sub sfărâmăturile lor dinastii milenare, la Budapesta se petreceau două fapte simbolice. Tisza, incarnaţia politicii şoviniste maghiare, omul care contribuise mai mult decat oricare altul la prăbuşirea  ţării sale prin patriotismul pătimaş, orb şi intolerant pe care-l profesa, cădea asasinat de soldaţi, plătind cu viaţa vina de a fi fost unul din autorii marelui război şi ai nenorocirii patriei sale. Mitropolitul român Vasile Mangra, omul care-şi vânduse neamul pentru cârja mitropolitană, aşa cum Iuda îşi vânduse Domnul pentru un pumn de arginţi, îşi punea singur capăt vieţii.

Pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii se grăbeau să se organizeze în state naţionale. În timpul războiului Bucovina a trecut rând pe rând sub dominaţia ruşilor şi a austriecilor. La 8 noiembrie 1918 armata română a trecut vechea graniţă şi a călcat pe pământul frăţesc al Bucovinei. Bucovina, colţul cel mai vechi de ţară moldovenească, se lipea iar de trupul ţării mamă. La Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei sub preşedenţia lui Iancu Flondor a hotărât cu o majoritate zdrobitoare „unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României”.

Cu inima din ce în ce mai plină de bucurie urmăreau românii din Ardeal desfăşurarea evenimentelor. Vaida Voievod a expus în parlamentul maghiar dorinţa românilor. La Arad ia fiinţă Consiliul Naţional Român, este recunoscut de guvernul de la Budapesta ca singurul îndreptăţit să vorbească în numele tuturor românilor. La Budapesta în noaptea de 31 octombrie – 1 noiembrie a fost dezlănţuită revoluţia maghiară, care s-a răspândint  ca fulgerul pe tot cuprinsul ţării. Nebunia distrugerii s-a întins ca o molimă ucigătoare.

Ca o reacţie împotriva tulburărilor, românii, sub impulsul Consiliului Naţional, au început să constituie consilii şi gărzi naţionale, care să susţină ordinea şi siguranţa publică şi să apere averea şi locuitorii. În centrele mai mari s-au organizat „sfaturi naţionale comitatense”, în legătură directă cu Consiliul Naţional din Arad. După mai multe tentative ale Budapestei de a-şi menţine puterea şi asupra Ardealului, poporul maghiar începe să-şi dea seama cât de imens şi de ireparabil este dezastrul şi e cuprins de o furie fără margini. Ungurii se întrec în atrocităţi înspăimântătoare împotriva românilor. La Budapesta este chemat Racowski, duşmanul de moarte al românilor, pentru a le da o mână de ajutor. Dar peste crestele Carpaţilor, soldaţii României se avântă din nou în scumpul Ardeal, pentru ca să sigileze de astădată pentru totdeauna, unirea tuturor românilor într-o singură Ţară.

Multimilenara cetate a Albei Iulia fusese aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc al Ardealului, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, 1 Decembrie 1918. Aici la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Şelimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, iar la 28 februarie 1785 pe acelaşi platou al cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia, Cloşca şi Crişan, au fost închişi, judecaţi şi au suferit supliciul frângerii cu roata, pentru că au avut curajul să ceară o viaţă mai bună pentru Neamul Românesc. Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Peste 100.000 de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti. Adunarea Naţională a decretat unirea românilor şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Potrivit cu textul proclamaţiei de la Alba Iulia, s-a constituit ca reprezentanţă a Marii Adunări, Sfatul Naţiunii Române, compus din 150 de membri, aleşi de adunare, care va fi parlamentul provizoriu al Ardealului, până la unirea definitivă. Ca organ executiv a fost ales un Consiliu Dirigent, al cărui preşedinte e ales Iuliu Maniu şi avea sediul la Sibiu.

În primele zile ale lunii decembrie guvernul prezidat de generalul Coandă, demisionează spre a face loc primului guvern al României Mari, condus de Ion I.C. Brătianu, în care iau parte şi şapte miniştri din Ardeal, Basarabia şi Bucovina.

Războiul României încă nu se încheiase. Va urma încă un an de lupte grele, pentru doborârea definitivă a vechilor duşmani şi pentru consilidarea Marii Uniri de la Alba Iulia. Niciun popor nu a simţit mai crud lovitura soartei ca ungurii. Din înălţimea trufiei şi a încrederii celei mai oarbe, poporul maghiar a fost azvârlit în adâncul celei mai mari catastrofe naţionale. Măcelurile în masă, la care începuseră să se dedea gărzile ungureşti asupra românilor din Ardeal, erau semnele prevestitoare ale unor vremuri furtunoase. În adâncul conştiinţei tuturora era convingerea că procesul milenar dintre români şi unguri va trebui să fie rezolvat definitiv cu sabia. Ardealul şi-a întors ochii spre Ţara Mamă şi a solicitat ajutorul. La 25 noiembrie 1918, trupele unei divizii române au ocupat Târgu Mureş. Ajunşi la linia râului Mureş, românii au trebuit să se oprească. În cursul unor tratative cu generalul Franchet şi cu sprijinul generalului Berthelot, am obţinut permisiunea să trecem Mureşul, spre a ocupa regiunea Cluj – Gherla – Dej. Între timp Marele Cartier Român putea să trimită şi alte divizii, care au ocupat regiunea Sibiu-Orăştie-Deva-Petroşani. Alte unităţi militare au rămas în zona Braşov. Unităţile române erau primite peste tot cu nespusă dragoste. Ungurii disperaţi de pierderea Transilvaniei, deveneau tot mai agresivi, producându-se numeroase conflicte armate. În această situaţie generalul Berthelot a permis românilor să ocupe regiunea Sighet – Baia Mare – Zalău. La 22 ianuarie 1919, trupele române au ocupat tot teritoriul până la linia de demarcaţie fixată de aliaţi. Furia ungurilor împotriva românilor creşte din zi în zi. Recâştigarea Ardealului este acum obiectivul principal al sforţărilor lor. Atrocităţile săvârşite de unguri în Bihor, Arad şi în alte localităţi, crimele, jafurile, bătăile, execuţii în masă au devenit insuportabile, iar la 28 februarie 1919 Consiliul Militar aliat a fost de acord cu cererile românilor şi a admis mutarea liniei de demarcaţie spre vest, în zona Satu Mare – Oradea – Arad. Budapesta nu acceptă hotărârea aliaţilor, iar la 21 martie 1919 începe revoluţia comunistă în Ungaria. În fruntea guvernului bolşevic erau Bela Kun şi Garbai, care anunţă o alianţă cu guvernul sovietic din Moscova, precum şi intenţia de a duce ostilităţi militare împotriva României, pentru a-i smulge Ardealul. Ungaria a căzut pradă anarhiei bolşevice. Tratativele purtate de aliaţi cu Bela Kun n-au ajuns la niciun rezultat. Situaţia Ardeaulului devenea tot mai gravă, iar guvernul român s-a văzut nevoit să ia el însuşi măsurile necesare.

Războiul româno-maghiar începuse. Ofensiva trupelor romane a început pe 16 aprilie 1919 cu bătălia din Munţii Apuseni. La 18 aprilie, prima parte a ofensivei noastre era terminată. Frontul unguresc era spart. Pentru prima dată armata română a avut ocazia să se lupte şi să învingă duşmanul şi opresorul secular al Neamului Românesc. Pentru sufletul românesc, chinuit şi apăsat, era cea mai strălucită satisfacţie. Trupele române comandate de generalii Moşoiu şi Mărdărescu au intrat victorioşi în Oradea, Satu Mare, Carei şi Salonta, iar soldaţii strigau „Mergem la Budapesta”. Cea mai puternică unitate a inamicului era divizia de secui, dar în ziua de 29 aprilie a fost învinsă definitiv şi a capitulat. În ziua de 1 mai 1919 tot malul stâng al Tisei era în mâinile armatei române, ungurii fuseseră aruncaţi pe malul drept. Ofesniva armatei române ţinuse 15 zile. Sabia românească dezlegase în două săptămâni ceea ce diplomaţia europeană nu reuşise timp de câteva luni. La 2 mai Bela Kun s-a recunoscut învins, a propus pacea, declarând că „recunoaşte fără nicio rezervă toate pretenţiile teritoriale ale românilor”. Guvernul român n-a luat în seamă propunerea de pace, deoarece nu putea trata cu un guvern de aventurieri. Intervenţia armatei române în Ungaria i-a supărat pe aliaţi, care nu cunoşteau adevărata situaţie în care se afla Budapesta. La 21 iulie 1919 trupele române au început şi ocuparea părţii răsăritene a Banatului, ocupat vremelnic de sârbi.

Încrezător în forţele sale după succesul expediţiei militare împotriva Cehoslovaciei, Bela Kun pregăteşte o mare ofensivă împotriva românilor, cu toate eforturile aliaţilor de a-l demobiliza şi dezarma. La 17 iulie 1919 ungurii au început atacul împotriva românilor, în bătălia de pe Tisa, cu o puternică pegătire de artilerie. Unităţile ungureşti, conduse de revoluţionari, lipsiţi de calităţile necesare unor buni comandanţi, au fost învinse definitiv de români, pe 26 iulie. Ungurii se retrag în dezordine, aruncând în aer podul de peste Tisa. Cu prăbuşirea podului de peste Tisa  de la Szolnok, se prăbuşeşte definitiv şi îndrăzneaţa încercare a ungurilor de a ne răpune.

Armata română repurtase o biruinţă strălucită şi binemeritată în campania din Ungaria. Întreg mecanismul armatei române a funcţionat de minune, experienţa războiului şi-a spus cuvântul. Regele Ferdinand şi seful Marelui Cartier General Român, generalul Prezan, prezenţi pe teatrul de operaţii au decorat pe militarii viteji şi victorioşi în lupte şi au primit defilarea trupelor române victorioase în bătălia de pe Tisa, care constituie una din etapele epocale ale milenarului proces dintre români şi unguri. Comandantul trupelor române din Transilvania a dat ordin în ziua de 29 iulie de a trece peste Tisa şi să-şi continue marşul spre Budapesta. Armata română şi-a continuat marşul prin pusta maghiară, iar în 4 august 1919 românii intrau triumfal în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. Bela Kun abia a reuşit să fugă cu un tren special la Viena. Populaţia din Budapesta asistă resemnată la defilarea trupelor române victorioase. Aceasta era încoronarea strădaniilor noastre, ce consfinţea Marea Unire de la Alba Iulia. Deasupra Parlamentului şovinismului unguresc fluturau falnic culorile naţionale ale Steagului Românesc, iar în mod curios, opinca românească şi-a făcut şi ea apariţia. Budapesta, locul unde s-au pus la cale atâtea urzeli pentru nimicirea Neamului Românesc, a fost cucerită de armata românească.

La 16 noiembrie 1919 autorităţile militare române de ocupaţie au predat Budapesta comisiei interaliate şi trupele române au părăsit oraşul în linişte şi ordine. Războiul româno-maghiar, actul final cu care s-a încheiat participarea României în Primul Război Mondial a fost încoronat de cel mai strălucit succes.

Conferinţa Păcii s-a deschis la Paris, la 18 ianuarie 1919. Cu toate că liniştea nu se stabilise peste toată întinderea uriaşului câmp de război, duşmanul cel mai de seamă fusese doborât. Războiul mondial putea fi considerat ca sfârşit, iar soli de pace soseau în capitala lumii ca să înceapă marea şi spinoasa lucrare. Clemenceau a fost proclamat preşedinte al conferinţei, după propunerea lui Wilson. Era un binemeritat omagiu care se aducea Franţei eroice şi energicului ei prim-ministru, părintele biruinţei. Un consiliu de zece a fost instituit ca autoritate oficială supremă a conferinţei. El era compus din câte doi reprezentanţi, în general primul ministru şi ministrul de externe, al celor cinci mari puteri: Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii, Italia si Japonia. Au fost în total 58 de comisii compuse, pe lângă plenipotenţialii şi şefii departamentelor ministeriale în legătura cu specialitatea grupului. Din consiliul de zece au luat naştere Consiliul Suprem şi Consiliul celor patru: Clemenceau, Wilson, Lloyd George şi Orlando, care şi-au însuşit puteri dictatoriale. Din acest moment şi-au făcut apariţia nedreptăţile şi jignirile deoarece statele participante au fost împărţite în puteri mari, cu interese nelimitate şi în puteri mici, cu interese limitate. Rolul statelor mici a fost aproape anihilat, soarta lor urmând a fi soluţionată de puterile mari. România făcea parte din rândul statelor mici şi avea două griji mari, suferinţele războiului nu erau terminate şi un al doilea calvar o aştepta, acela al tratatului de pace. Reprezentanţii principali ai României la Conferinţa Păcii, au fost primul ministru Ion. I.C. Brătianu şi ministrul plenipotenţiar N. Mişu. Pe lângă aceştia s-au mai adăugat Vaida Voievod, Victor Antonescu şi Diamandi.

Hotarele promise României au suferit ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului Neamului Românesc. Take Ionescu sosise la Paris în ultimele luni ale războiului şi intrase în contact cu fruntaşii politici europeni, dar nu avea o situaţie oficială ca să poată lua decizii. Intransigenţa şi mândria cu care Brătianu susţinea drepturile românilor şi refuzul său de a intra pe calea concesiunilor  şi compromisurilor, a provocat o stare de tensiune între Brătianu şi membri Consiliului Suprem. Existau obiecţii ale României în ce priveşte graniţa de vest cu Ungaria, problema Banatului, graniţa de nord a Bucovinei şi solicitam, recunoaşerea Unirii Basarabiei cu România. Ungaria la rândul ei făcea presiuni foarte mari şi n-a recunoscut graniţa cu România.

La 4 iunie 1920 s-a pronunţat unul din marile verdicte ale istoriei. La Trianon, în Versailles s-a semnat tratatul de pace între Ungaria şi Puterile aliate şi asociate. Din partea României, au semnat tratatul dr. Ioan Cantacuzino, ministrul de stat şi Nicolae Titulescu, fost ministru. Statul milenar al Ungariei, întemeiat pe violenţă şi pe nedreptate, se desfiinţase şi de drept cum se prăbişise mai înainte de fapt.

La 10 august 1920 s-a semnat la Seves un tratat special încheiat între marile puteri: Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia pe de o parte şi Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia pe de altă parte, prin care se stabileau în mod formal graniţele acestor state.

Tratatul pentru recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la Paris de delegaţii Angliei, Franţei, Italia şi Japoniei, deoparte, şi ai României, de altă parte.

Sacrificiul de sânge al României în Primul Război Mondial a fost de 220.000 militari, reprezentând 3 la sută din populaţia ţării, 250.000 morţi din rândul populaţiei civile, la care se adaugă încă 50.000 numărul morţilor neînregistraţi de statisticile oficiale ajungandu-se la impresionanta cifră de 520.000 de vieţi jertfite, pierderi suferite în marele război din 1916-1919.

În ce priveşte daunele de război, României nu i s-a făcut dreptate prin acordul de la Spa, semnat la 16 iulie 1920. România a suferit pagube considerabile prin Pacea de la Bucureşti şi a rămas cu datorii uriaşe contractate de stat pentru achiziţionarea de armament şi materiale de război la care se adaugă distrugerile de război din ţară evaluate la peste 31 de miliarde lei aur. La toate acestea se adaugă şi pierderea Tezaurului trimis la Moscova.

Unitatea Naţională a Românilor, rod al unei lungi evoluţii istorice, pregătită cu tot ce a fost mai curat în sufletul românesc, săvârşită cu jertfa celei mai bune părţi a acestui neam, este astăzi comoara noastră cea mai de preţ, care este stropită cu sânge şi sfinţită cu lacrimi.

Dreaptatea lui Dumnezeu a fost înfăptuită.

Acum, la împlinirea a 100 de ani de când înaintaşii noştri au făcut acest enorm sacrificiu de sânge, şi un efort supraomenesc de realizare a României Mari, pentru ca generaţiile viitoare să aibă libertate şi un trai mai fericit, se impune să le arătăm o recunoştinţă veşnică şi să le cinstim memoria aşa cum se cuvine. Au fost ridicate zeci şi sute de monumente istorice în localităţile unde au avut loc lupte încrâncenate, unde soldaţii români au dat dovadă de curaj şi eroism, unde şi-au pierdut viaţa pentru apărarea pământului sfânt al Ţării. Lipseşte monumentul cel mai dorit, încă din anul 1919, în capitala de suflet al Neamului Românesc, Alba Iulia, care să glorifice Unitatea Naţională a Românilor şi care la Centerarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 2018 să întâmpine pe toţi românii din Ţară şi de pretutindeni cu prisosul de recunoştinţă a generaţiei de astăzi.

Toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru realizarea României Mari sunt adevărate modele pentru generaţia actuală şi generaţiile viitoare. Istoria României trebuie să arate adevărul şi să prezine cu obiectivitate măreţele realizări ale înaintaşilor noştri, iar noi să fim feriţi de a repeta greşelile. Suntem datori să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a demonstra că merităm din plin toată moştenirea primită după Primul Război Mondial, Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, Unirea Bucovinei cu România şi Marea Unire de la Alba Iulia, prin care a fost înfăptuită România Mare. Trebuie să răspundem cu curaj, fermitate şi în mod hotărât tuturor provocărilor ce vin atât din interiorul ţării, dar şi celor care vin din exterior.

Constatăm cu tristeţe că multe simboluri naţionale suferă modificări de neacceptat, pe care cu siguranţă le vom regreta mai târziu. În această privinţă, de mare importanţă este îndreptarea erorii făcute în urmă cu aproape o sută de ani, referitoare la faptul că românii din Transilvania nu sunt reprezentaţi pe stema Ţării, şi care constituie un lucru deosebit de grav.

 

Ioan GALDEA