România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Faţetele lui

Lucian Blaga

 

Motto:

Drumurile pe cari nu le umblăm,

drumurile ce rămân în noi,

ne duc şi ele, fără număr, undeva.

 

Cuvintele pe care nu le rostim,

cuvintele ce rămân în noi,

ne lărgesc şi ele, în taină, patria.

 

Sămânţa pe care n-o dăruim,

sămânţa ce rămâne în noi,

multiplică şi ea, fără capăt, viaţa.

 

Moartea de care nu murim,

moartea ce rămâne în noi,

ne adânceşte şi ea tăcerea.

 

Şi pretutindeni, prin toate

îşi pune temei poezia.

(Lucian Blaga, Inscripţie)

 

Prezentarea într-o expoziţie, în cadrul Festivalului internaţional Lucian Blaga, a colecţiei de cahle portugheze care a aparţinut lui Lucian Blaga, în chiar casa lui din Lancrăm, nu poate decât să-i bucure pe toţi cei care iubesc opera blagiană, pentru că aduce la lumină o nouă faţetă, mai puţin cunoscută, a poetului şi filosofului român. Sunt cahle preţioase, datate în veacul al XVI-lea, delft-uri pe care Lucian Blaga le-a primit de la un călugăr, pe vremea când a fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona. Se pare că în momentul în care şi-a manifestat interesul, aprecierea şi admiraţia pentru ornamentele de pe cahlele care acopereau pereţii chiliilor unei mănăstiri pe care o vizita, mănăstire ridicată încă din secolul al XVI-lea în Portugalia, unul dintre monahi, pentru a-i face o bucurie, i-a dăruit mai multe lădiţe cu cahle, jupuind pereţii unei chilii. Câteva asemenea cahle au fost oferite de Blaga prietenilor săi Maria şi Aurel Avramescu, ceva mai târziu. Prin bunăvoinţa fiicei poetului restul colecţiei a intrat în patrimoniul muzeului din Bistriţa, de acest oraş Blaga fiind strâns legat, pentru că Bistriţa a reprezentat pentru el locul regăsirii prospeţimii sale ca om şi creator1.

Prezentarea colecţiei de cahle portugheze a lui Lucian Blaga reprezintă, în acelaşi timp, şi o oportunitate de rememorare a profilului unui om care a cunoscut şi bucuria şi durerea unei vieţi asumate în slujba unei opere închinată sufletului şi spaţiului românesc, operă care a marcat epoca în care a fost scrisă precum şi gândirea generaţiilor ulterioare dispariţiei creatorului, cultura românească în ansamblu.  

Ce se poate spune, mai mult decât s-a spus până acum, şi s-au spus multe, şi s-a scris şi mai mult, despre Lucian Blaga, personalitate de primă mână a culturii româneşti, spirit plurivalent ca trăire şi exprimare? Cum poţi să te apropii de opera sa, unică, fără egal, aşa cum sunt operele marilor genii, oglinzi de forme şi consistente conceptuale ale realităţilor pe care numai un suflet complet şi bine armonizat le poate percepe şi le poate simţi?  Cât poţi să pătrunzi în taina minţii şi a inimii din care s-au născut versuri atât de adânci, atât de vibrante? Cât poţi cuprinde din vastitatea orizonturilor spirituale ale filosofului Lucian Blaga, care reflectă setea lui nemăsurată, permanentă, constantă, de cunoaştere, de înţelegere şi mai ales de transfigurare a trăirilor sale şi ale neamului său în contrapondere dar şi în consens cu trăirile altora?

Pentru că Blaga vibra intens la frumos, vibra la tot ceea ce însemna autentic, specific, naţional românesc, original în sensul bun al cuvântului, conştientizând darul vieţii, cu bune, cu rele, conştientizând valoarea sa şi a neamului său în concertul lumii întregi, sesizând notele limpezi, distincte, ale sale şi ale spaţiului mioritic, note pe care le dorea amplificate şi integrate universalului.

Pentru fiecare, Lucian Blaga, ca om şi prin opera sa, oferă şi astăzi, ca şi ieri, o nouă şi neaşteptată ipostază, o taină continuă de descifrat dincolo de enigmele ei deja descifrate, o biografie spirituală al cărei contur greu se lasă văzut pe deplin şi cuprins între limite clare.

Parcurgând recent volumul Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, realizat de Ion Oprişan, am încercat, la rândul meu, să descifrez câte ceva din “taina înfiripării unuia dintre miturile poetice cele mai importante ale literaturii române”2, gânditor, creator de sistem filosofic, diplomat şi profesor, fin observator şi analist politic vizionar, “om de onoare”, personalitate care prin tot ce-a făcut, prin tot ce-a scris, prin însăşi trăirea sa, şi-a slujit poporul şi ţara, un model în încercarea de a face tuturor cunoscută măreţia sufletului naţional românesc, cu încredere nestrămutată în perenitatea valorilor umaniste autentice. Am încercat să prind măcar câteva tuşe ale personalităţii lui Lucian Blaga pornind de la interviurile pe care Ion Oprişan le-a iniţiat de-a lungul timpului cu oameni care l-au cunoscut şi l-au avut aproape. Din aceste interviuri se desprinde imaginea unui om carismatic, cu impact asupra celor din jur, cucerind cu precădere prin distincţie şi naturaleţe.      

Pentru Vasile Băncilă, considerat de Blaga între cei trei-patru prieteni adevăraţi ai săi, poetul şi filosoful apare ca fiind  ”pasărea fără somn din pădurea magică a ethosulul nostru” în care visează activ enigmele mitului românesc, ”în creaţia lui de baci şi mag tânăr” întrevăzându-se “articulaţiile existenţei noastre în care vibrează voinţa noastră de a ne depăşi”3. Blaga ”nu era un om care să ducă lipsă de idei […]. Era ca o sămânţă. Pui o sămânţă şi, dintr-un bob de muştar, iese un copac. Blaga a avut o mare putere de inventivitate şi o mare organicitate”4.

Explicaţia existenţei şi a creaţiei lui Blaga stă, după Băncilă, în destinul lui de român călător care nu şi-a uitat obârşia în niciun moment al călătoriilor sale pe alte meleaguri, trăind intens dorul de casă, rotunjindu-se, paradoxal, ca om, filosof şi poet, între polul străinătăţii şi cel al neamului românesc păstrat ca relicvă în suflet, înţelegându-se mai deplin departe de casă, întărindu-se în datele sale perene de “român adânc, stăruitor, tăcut, posedat al unor permanenţe de dincolo de istorie”. Pentru că a fost destinul lui Blaga să stea mult printre străini. Poate jumătate din viaţă şi-a petrecut-o în afara graniţelor, la Varşovia, Praga, Berna, Viena, Lisabona, aspect fericit în destinul creatorului Blaga care a intrat în contact cu lumi şi culturi diferite ca spirit deja conturat, cu discernământ.  Pentru că “el n-a plecat în străinătate de copil, ci după ce a fost complet format la noi”.

Cu o puternică personalitate şi, încă, o personalitate etnică, “statul în străinătate n-a făcut decât să-i precizeze şi să-i amplifice datele de acasă”. Ori depărtarea dizolvă sau întăreşte. Dacă un altul s-ar fi diluat printre străini, poetul şi filosoful Blaga mai vârtos s-a specificat, şi-a găsit calea de exprimare. “Un suflet adânc, etnic, abia în străinătate capătă ultima conştiinţă de sine, se afirmă şi are posibilitatea să-şi plaseze viziunea pe un plan de valori universal. Stând printre străini, Blaga nu numai că şi-a înţeles mai propriu etnicul, prin comparaţie, dar a simţit nevoia să trăiască într-o ţară ideală, în ambianţa interioară, vizionară, a unui mit românesc pur.” De aceea ”spaţiul mioritic este, măcar în parte, expresia unei nostalgii”5.

 Dacă s-ar impune caracterizarea lui Blaga din punctul de vedere al tonului sufletesc, al ţinutei, în comparaţie cu alţi mari creatori, Vasile Băncilă e categoric în afirmaţia că, de pildă, în timp ce “la Eminescu a predominat martiriul“, pe lângă geniu, la Blaga a predominat distincţia, fiind “un om cu foarte multă distincţie sufletească”6. Ca genialitate însă, Blaga rămâne, ca şi Eminescu, o valoare indiscutabilă care învinge timpul şi spaţiul, cei doi fiind luceferi ai culturii româneşti cu liber acces la universalitate, deopotrivă.

Lui Aurel (inginer, informatician, profesor şi academician) şi Mariei Avramescu, care îl preţuiau mult, Blaga le-a oferit, pe lângă compania sa, lecturi neobosite din mereu “câteva poezii făcute de curând”, poezii manuscrise precum şi “câteva cahle, destul de multe, dar cahle preţioase, căci sunt Delft-uri din secolul 16”, păstrate de soţi datorită frumuseţii lor şi, mai ales, pentru că sunt “cahlele lui Lucian” aduse de el pentru “nişa lui Lucian” ca loc viitor de întâlnire a lor, în casa lor 7.

Familia Avramescu îşi aminteşte că Lucian Blaga “avea foarte mult umor, sub aspectul acela, rece, distant”, că “era un timid, un delicat şi un sfios, dublat de un conştient al valorii lui şi a posibilităţilor lui de talent şi intelectuale”, că “atât era de subţire, atât era de lung, că aveai impresia că se frânge”, că la el “era totul gingăşie şi dantelă”, că “nu scotea nici un cuvânt care era alăturea cu ce trebuie” şi ”nu avea nimic urât în felul cum se purta”, că “stătea departe şi înregistra, înmagazina”, că “şedea nopţi întregi şi se uita pe cer”, că “era elegant” şi ”era grav (venea dintr-un sat, era fiu de preot)”.8

Toate aceste aprecieri, care explică, de altfel, şi prietenia care exista între ei, au determinat-o pe Maria Avramescu să sublinieze în interviul pe care l-a dat lui Ion Oprişan în mai 1982 că: “Îl iubeam teribil de mult. Şi nu-l iubeam pentru că era Lucian Blaga, ci pentru că, sub coaja lui distantă şi timidă, se simţea o fiinţă, foarte dulce şi foarte blândă, dar neîncrezătoare şi foarte speriată, neştiind cum să te abordeze şi ce să facă. Şi atunci totul se petrecea sub un zâmbet”9.

“Blagişti până peste urechi”10, Tudor Ciortea (compozitor, a compus câteva lieduri pe versurile lui Blaga) şi Vera Proca Ciortea (coregrafă şi dansatoare) i-au păstrat lui Blaga o amintire deosebit de frumoasă, a unui om cald fără să fi fost şi un expansiv om de lume, extrem de dăruit muncii lui, interiorizat dar cu puterea de a se deschide ”ca o floare” în faţa unor interlocutori sensibili care intrau în sfera lui, un om care citise mult, ”cărţi serioase”, care ştia multe şi era citit de mulţi, un om care în anii lui cei mai grei, când fusese aruncat într-un con de umbră, nemaifiind publicat, a avut puterea de a se păstra nealterat, cu intuiţia că va veni şi o deschidere11.

Pentru copilul precoce Furtuna Cojan Crainic, Lucian Blaga, care frecventa casa lui Nechifor Crainic, a fost omul “foarte cald şi plin de umor” ce i-a acordat o mare încredere tratând-o ca pe un “om serios”, pe la 11-12 ani solicitându-i sprijinul în corectura şpalturilor Gândirii, scriitorul declarându-şi mereu oroarea faţă de greşelile de tipar care se puteau strecura în textele lui publicate-n revistă. În interviu, Furtuna Cojan Crainic îi declara lui Oprişan că: “Pe Blaga îl iubeam foarte mult, deşi era ceva foarte neînţeles, ca filosofie, pentru mine. Deşi era mai tăcut decât mulţi dintre prietenii tatei, îi simţeam cumva unicitatea, valoarea şi căldura în acelaşi timp, […] îl vedeam unic, diferit de toţi ceilalţi. Şi, sub hăinuţa de modestie şi de rezervă pe care o afişa, simţeam că are un suflet foarte cald şi c-o mare putere de dragoste, pe lângă puterea inteligenţei şi forţa lui de gândire”12.

Pentru profesorul Alexandru Balaci, fost redactor şef al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, “opera de cultură şi artă a lui Lucian Blaga este înrădăcinată adânc, în cele mai profunde straturi ale humusului românesc”, ce “se dilată infinit în undele ondulatorii şi alternanţele de vis ale spaţiului mioritic”, poezia lui “este străbătută în miezul ei de încrederea în om şi în seninătate”, iar ”metafizica lui circumscrie mistere şi atinge aria absolutului în descifrarea imposibilă a stării arcane a universului”13.

Blaga, datorită versurilor pe care le-a scris, este considerat de profesorul şi criticul literar Şerban Cioculescu drept “marele mistagog”. Poezia blagiană are, după Cioculescu, un fond mistic, fiind “gândită nu conceptual, gândită metaforic, gândită figurativ”, fiind un act de trăire prin excelenţă. Este, în fapt, “o forţă a spiritului” şi, în acelaşi timp, o “poezie tonică, ce te împacă cu realitatea, o poezie care transfigurează universul”14. Dacă în calitate de profesor Blaga avea greutatea elocuţiei, pentru că avea nevoie “să simtă o căldură la celălalt ca să se dezgheţe”, în faţa unei coli de hârtie se desfăşura cu mai multă graţie, după ce-şi chibzuia bine cuvintele, pentru că “el îşi medita poezia, o făcea în momentul în care poezia era coaptă”, poezia fiind “o creaţie şi simţită, dar şi gândită”15. După Cioculescu, "un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România prea curând16. A fost un fenomen. Un accident al liricii noastre. Un accident fericit!”17.

Pentru Ştefan Augustin Doinaş “cea mai mare şi mai complexă personalitate românească din secolul nostru” a fost Lucian Blaga. Deşi iniţial nu a gustat poezia lui Blaga, în timp, afinităţile structurale ale scrisului lui Doinaş cu scrisul blagian au devenit evidente. Dacă Blaga vedea în Doinaş un ”creator de mituri”, Doinaş vedea în profesorul său, “omul distins, rezervat, rece, de o locvacitate minimă” la catedră, dar care îmbina în scris în mod excepţional poetul cu filosoful oferind cititorului o “vrajă verbală inimitabilă”, şi, în acelaşi timp, omul foarte “amabil cu studenţii săi buni” şi cu tinerii scriitori, interesat să-i asculte, să-i îndrume, fără a căuta să le impună cadre apriorice de gândire, omul care “tradusese magistral” Faust. Din acest respect reciproc s-a născut, mai târziu, şi dorinţa lui Doinaş de a se măsura cu maestrul Blaga traducând, din nou, la rândul său, opera  Faust a lui Goethe18.

Ovidiu Drimba, din 1946 asistentul lui Lucian Blaga la Catedra de Filosofia Culturii din Cluj, subliniază că la catedră maestrul nu a fost interesat niciodată “să delecteze publicul” ci “să-şi comunice gândurile proprii celor interesaţi de filosofie, de cultură şi de filosofia culturii” printr-o expunere cât mai sobră şi, deci, cu atât mai eficientă, considerând că “dintre toate artele, oratoria este arta cea mai găunoasă”19. Blaga “era orgolios, dar nu vanitos”, era convins de valoarea creaţiei lui. Iar un mare creator “este ca o catedrală gotică, trebuie privit de la distanţa necesară pentru a-i putea admira întreaga măreţie arhitectonică”.20

Conferinţa despre Nicolae Titulescu, prezentată de Lucian Blaga la Casa Universitarilor din Cluj, în 1945, i s-a părut monotonă adolescentului Dumitru Micu, informaţia fiind citită liniar, fără intonaţie, ca o banală carte de şcoală. Conferenţiarul Blaga, un om “înalt, sobru, distins”, încă de la început îşi prevenise, de altfel, auditoriul să nu se aştepte la altceva decât era hotărât să ofere. Deşi grav, “parcimonios în vorbe şi gesturi”, ulterior poetul i-a dezvăluit tânărului, citindu-i poeziile, câte ceva din propriile taine ale laboratorului său poetic îndrumându-l spre ceea ce el numea “poezia de viziune”. De o naturaleţe desăvârşită în toate, Blaga “era sobru fără aroganţă, distant la modul cordial”, “intervenind pertinent în discuţii, când avea ceva realmente de spus”, fără să caute să se remarce “nici prin volubilitate, nici prin distanţare filosofică”21

În interviul dat, istoricul Vasile Netea a precizat că Lucian Blaga, după 1945, după instaurarea comunismului la noi, ca mare creator aflat în imposibilitatea de a comunica cu publicul, a trăit un sentiment de umilinţă, de revoltă, deoarece “el nu a crezut niciodată că prin gândirea sa poate face deservicii neamului românesc”, nu a crezut că “poezia sa poate fi ostilă poporului român”, că “personalitatea lui ar putea fi considerată ca atare în afara a ceea ce se cheamă datorie către patrie şi popor”. În ciuda situaţiei grele şi a opreliştilor de a publica mai ales filosofie, Blaga nu a făcut compromisuri politice pentru a se salva, nu a activat politic, a rămas intelectualul rasat şi în vremuri grele, îndemnându-i pe români să trăiască în România “aşa cum este ea în sufletele noastre”22.

Cronicar literar al Gândirii, secretar de redacţie al Revistei Fundaţiilor Regale, Ovidiu Papadima afirma despre Blaga că “era un vultur de mari înălţimi constrâns să umble pe jos”23. Numai un om cu voinţă excepţională putea performa în atâtea domenii. Căci Lucian Blaga nu a rămas prizonierul unei singure formule de cultură. Citindu-l, spune profesorul Papadima, “ne dăm seama de puternica originalitate a culturii şi a operei lui, în care, ca în oricare mare creaţie s-au contopit o serie întregă de iradieri din diverse direcţii, în diverse etape şi în diverse momente ale formaţiei lui Blaga”24. “În ceea ce priveşte locul lui Blaga, continuă profesorul Papadima, ca unul dintre contemporanii lui, l-am simţit imens, […] generaţia tânără în critică a fost aceea care s-a bătut pentru Blaga şi care a căutat să-l impună şi ca poet şi ca filosof, […] am simţit această prezenţă a lui Blaga ca una dintre cele mai importante în literatura română şi atunci”, lirica lui Blaga fiind “una din temeliile evoluţiei prezente şi viitoare ale liricii noastre”25.

Referindu-se la opera lui Lucian Blaga, Edgar Papu e de părere că întreaga lui creaţie reprezintă pentru cultura românească, care este una de sinteze, unul dintre momentele de vârf, unind liniştea românească cu tragicul expresionist care, în cazul lui, “se bizantinizează, se meridionalizează”26.

Fără a mai continua demersul nostru, concluzia nu poate fi decât una: autorul Nebănuitelor trepte a reuşit să le descopere, să urce către lumină, dând sens şi înţeles vieţii, construindu-şi lumea din interior, oferindu-se, mai apoi, prin creaţia sa neamului său, ţării, universalului şi eternităţii.

Viaţa mea!

O clipă de-ar fi fost să ţie,

Am întrerupt cu ea

o veşnicie.

Şi-am ispăşit

cu suferinţi – o mie.

Am ispăşit

cu câte-o bucurie

(Lucian Blaga, Inscripţie acoperită de muşchi)

 

Ionela Simona MIRCEA

Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia

 

Note:

1 Este de fapt vorba de motivul principal pentru care Blaga şi-a cumpărat la Bistriţa o casă pe care a iubit-o şi pe care a regretat-o enorm după pierderea ei în urma Dictatului de la Viena care a ciopârţit România.

2 Ion Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Bucureşti, 1995, p. 10.

3 Vasile Băncilă, Lucian Blaga energie românească, Timişoara, 1995, p. 235.

4 Ion Oprişan, op. cit., p. 63.

5 Vasile Băncilă, Lucian Blaga energie românească, Timişoara, 1995, p. 100- 101.

6 Ion Oprişan, op. cit., p. 56.

7 Idem, p. 16.

8 Idem, p. 18-20.

9 Idem, p. 27.

10 Idem, p. 208.

11 Idem, p. 207-223.

12 Idem, p. 235.

13 Idem, p. 39.

14 Idem, p. 194.

15 Idem, p. 186, 200.

16 Idem, p. 178.

17 Idem, p. 202

18 Idem, p. 261-266.

19 Idem, p. 273.

20 Idem, p. 287.

21 Idem, p. 301-314.

22 Idem, p. 342 (Vezi articolul Ţara din inima noastră, publicat de Lucian Blaga în1940).

23 Idem, p. 352.

24 Idem, p. 381.

25 Idem, p. 386-387.

26 Idem, p. 424.