România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Iniţiative în politica externă a „Prinţului de Aur”. Constantin Brâncoveanu între marile puteri

 

Personalitate marcantă a timpului său, Constantin Brâncoveanu a ştiut vreme de mai bine de un sfert de veac să apere - îndeosebi prin arta diplomaţiei ridicate la culmi neatinse până atunci - integritatea pământului strămoşesc, să lupte nu numai pentru independenţa principatului muntean, dar şi a provinciilor surori Moldova şi Transilvania când a putut, să manevreze cu îndemânare şi să exploateze contradicţiile dintre puterile rivale, imperiile otoman, habsburgic, ţarist şi Polonia pentru a salva neatârnarea neamului. El s-a menţinut în scaunul Ţării Româneşti aproape 26 de ani - stabilitate nemaiîntîlnită din vremea lui Matei Basarab – datorită cumpătării  şi chibzuinţei, într-o perioadă de mare restrişte şi tulburări în acest colţ al continentului european. După cum a relevat atât de inspirat Nicolae Iorga, „Brâncoveanu a izbutit să păstreze nu numai Ţara Românească, ci întreaga noastră naţiune, ca trup politic, ca suflet românesc, timp de mai bine de un sfert de veac1.

2014 a fost Anul Brâncoveanu, un omagiu pentru personalitatea marelui domnitor Constantin Brâncoveanu, de la al cărui martiriu s-au împlinit 300 de ani, şi o rememorare a Epocii Brâncoveanu, a faptelor şi personalităţilor care au marcat-o. Epoca brâncovenească a fost una deosebită marcată de  conflicte între interesele expansioniste a trei mari imperii la graniţele Ţării Româneşti. Ţara era vasală otomanilor, iar credinţa ortodoxă  era ameninţată de pericolul catolic şi islamic, alianţele şi înţelegerile secrete se împleteau cu  rivalităţile dintre puternicele familii boiereşti.  Intrigile şi trădările completau tabloul realităţilor sfârşitului de secol XVII, când începea domnia lui Constantin Brâncoveanu.  În tot acest   viespar domnitorul s-a dovedit un abil diplomat pentru păstrarea echilibrului politic şi a păcii, un apărător al credinţei şi al intereselor ţării. Gospodar, credincios, iubitor de artă şi de cultură, Constantin Brâncoveanu simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc.2

 A urcat pe tronul Ţării Româneşti la 29 octombrie 1688 la vârsta de 34 de ani, cu sprijinul unchilor săi din partea mamei, stolnicul Constantin Cantacuzino şi marele spătar Mihail Cantacuzino, fraţii răposatului voievod Şerban Cantacuzino, şi sprijinit de restul boierilor pământeni, iar alegerea şi înscăunarea sa au fost imediat recunoscute şi de Înalta Poartă. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu a urmat principiul păstrării bunelor relaţii cu turcii şi a echilibrului în relaţia cu toate cele trei mari puteri ca bază a politicii sale externe şi a căutat, în primii ani ai domniei, alianţa cu celelalte două principate române, pentru o politică externă unitară.

 Cu Moldova au existat relaţii apropiate, au avut loc schimburi economice, precum şi o largă circulaţie a tipăriturilor şi a manuscriselor. Cu toate acestea, relaţiile au fost încordate. Chiar la începutul domniei alianţa dorită cu Moldova lui Constantin Cantemir nu s-a realizat din cauza neîncrederii boierilor Ruseteşti, credincioşi turcilor, şi care conduceau de fapt ţara. Domnitorul muntean considera pe Cantemir un om de  rând, iar  acesta era deranjat de pretenţiile vecinului. Rezultatul e că fiecare a căutat să-l sape la Poartă pe celălalt.3 După moartea lui Constantin Cantemir în 1693, Brâncoveanu a reuşit să pună capăt în doar trei săptămâni domniei succesorului său, tânărului Dimitrie Cantemir, în favoarea lui Constantin Duca, devenit apoi ginerele lui Brâncoveanu, dar care nu a rezistat pe tronul Moldovei decât doi ani, fiind mazilit de boierii moldoveni. În locul său a urcat pe tronul Moldovei Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, cu care s-a încercat o alianţă prin căsătoria cu una dintre fiicele lui Brâncoveanu, dar nu s-a reuşit, şi relaţiile cu Moldova au rămas reci. În 1710 cu sprijinul turcilor a revenit la domnie Dimitrie Cantemir, dar  i-a trădat imediat pe otomani şi a trecut de partea ruşilor.4

Relaţiile cu Transilvania au fost şi mai complicate. Din cauza războiului dintre Înalta Poartă şi Liga Sfântă condusă de Imperiul Habsburgic, principatul a fost ocupat de habsburgi şi cedat apoi acestora, de către turci, în 1699. Când habsburgii le-au impus românilor trecerea la catolicism, Brâncoveanu a intervenit pe lângă Leopold I pentru apărarea credinţei ortodoxe şi pentru ca românii să nu fie forţaţi să treacă la catolicism, iar în urma demersului său, împăratul a emis în 1701 două diplome prin care românilor li se dădea, temporar, dreptul de a-şi alege confesiunea.

 Cu Imperiul habsburgic relaţiile au fost la început încordate, din cauza amânării negocierilor începute de Şerban Cantacuzino, apoi s-au îmbunătăţit. Brâncoveanu le ceruse austriecilor  garanţii că Ţara Românească nu va avea un regim de ocupaţie militară, ca Transilvania. La 30 ianuarie 1689 a fost semnat un tratat, prin care habsburgii recunosc individualitatea Ţării Româneşti, închinată lor doar formal. Ulterior s-a ajuns la un nou conflict armat - la sfârşitul anului 1689 trupele imperiale conduse de gen. Donat Heissler, aflate în Transilvania, au intrat în Ţara Românească, ocupând mai multe localităţi, inclusiv Bucureştii. Pentru a-i alunga, Brâncoveanu cere sprijinul tătarilor, care se aliază cu oastea munteană, înfrângându-i pe austrieci, în august 1690, la Zărneşti. A fost o singură bătălie din întreagă domnie de 26 de ani a lui Constantin Brâncoveanu. Apoi relaţiile s-au îmbunătăţit din nou. Relaţiile diplomatice cu Viena s-au reluat în secret, iar Brâncoveanu a reuşit să evite cu abilitate implicarea Ţării Româneşti în războiul dintre Liga Sfântă şi Imperiul Otoman, voievodul asigurându-i pe turci de buna sa credinţă şi adoptând politica „ pungilor de aur”, dar facilitând în secret corespondenţa habsburgilor cu ambasadorii celor două puteri mediatoare, Anglia şi Olanda, chiar la Istanbul.

Austriecii şi-au arătat recunoştinţa acordându-i lui Brâncoveanu la 30 ianuarie 1695 titlul de Principe al Sfântului Imperiu şi dreptul de a cumpăra proprietăţi, de a construi şi de a primi refugiu pentru el şi întreaga sa familie în Transilvania, în cazul unui pericol din partea turcilor, iar autonomia Ţării Româneşti să nu mai fie pusă în discuţie.5 Turcii ştiau de înţelegerile secrete ale lui Brâncoveanu cu austriecii, dar pentru că haraciul era plătit cu regularitate, şi fusese chiar dublat în 1703, şi pentru că exista şi interesul de a încheia cu habsburgii o pace avantajoasă, voievodul nu a fost pedepsit. Se poate spune că nici un alt domn nu a dat turcilor sume atât de mari ca Brâncoveanu supranumit de turci „altân beg”- principele  aurului.6 Graţie banilor şi serviciilor aduse şi-a reînnoit mereu domnia. În anul 1703 a căpătat-o pe viaţă,  sultanul Mustafa al II-lea i-a consfinţit astfel domnia ereditară care asigura succesiunea la tron a fiilor săi.7

Abilul joc diplomatic la două capete i-a iritat însă pe francezi. Regele Ludovic al XIV-lea al Franţei era aliatul turcilor şi ostil habsburgilor, cu care era în conflict pentru mărirea sferei de influenţă în sud-estul Europei, şi în consecinţă ambasadorul Franţei la Constantinopol a acţionat pentru obţinerea mazilirii domnitorului Brâncoveanu şi înlocuirea lui cu un domnitor străin, devotat intereselor politice franceze.

Apropierea Ţării Româneşti de Rusia s-a realizat în contextul în care, la sfârşitul secolului al XVII-lea popoarele din Balcani se simţeau legate prin afinităţi de ordin cultural şi confesional de aceasta şi vedeau în Rusia o posibilă variantă pentru eliberarea de sub dominaţia turcească. Brâncoveanu, în calitatea sa de protector al bisericii Răsăritului prin strânsele contacte cu înalţii ierarhi şi cărturari greci, n-a scăpat acestei influenţe filoruse.

Cu Imperiul Ţarist, Constantin Brâncoveanu a întreţinut bune relaţii diplomatice, iar ţarul Petru I cel Mare l-a şi decorat pe voievod în anul 17008, curentul pro-rus fiind susţinut în Ţara Românească şi de familia Cantacuzinilor şi de mitropolitul Antim Ivireanul, pentru că însemna apărarea de fapt a ortodoxiei. Brâncoveanu nu a încheiat cu ruşii o alianţă antiotomană, cum făcuse şi Dimitrie Cantemir al Moldovei, şi deşi puternică familie a Cantacuzinilor ar fi dorit o alianţă, Brâncoveanu a avut o politică de expectativă pentru a nu trezi suspiciuni turcilor. Încă de la 16 septembrie 1697 Gheorghe Castriotul, emisarul domnului Ţării Româneşti, propunea ţarului Petru I o colaborare militară, cerându-i să-şi îndrepte privirile asupra popoarelor din sud-estul Europei, deoarece ,,noi [adică muntenii şi moldovenii] nu cerem decât o dată, acuma, să fim izbăviţi, iar pe urmă noi cu cheltuiala şi cu vieţile noastre vom pătrunde şi înainte, pentru că avem sprijin de la bulgari şi sârbi şi macedoneni... şi vom lupta nu ca oamenii, ci ca leii pentru patria şi neamul nostru.”9 . Din 1701, Constantin Brâncoveanu a trimis la Moscova, la ţarul Petru I, agenţi diplomatici precum Gheorghe Castriotul şi transilvăneanul David Corbea.

Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reuşit să menţină o politică echilibrată între Imperiul Otoman şi Sfântul Imperiu Roman de Neam German, dar o conjunctură europeană nefavorabilă şi trădarea Cantacuzinilor au însemnat începutul dezastrului.

Regele Suediei Carol al XII-lea fusese învins de ţarul Rusiei Petru cel Mare, în iulie 1709, în bătălia de la Poltava, şi armata rusă scăpată de sub ameninţarea suedezo-germană se îndrepta împotriva otomanilor pentru o confruntare decisivă. Trupele ruse au intrat pe teritoriul Moldovei pentru a lupta cu sultanul, Dimitrie Cantemir a participat de partea ruşilor, iar Brâncoveanu le-a promis ruşilor doar un ajutor pentru aprovizionarea armatei. 

Ţarul i-a trimis mulţumirile sale şi 300 de pungi cu aur. Intenţiona să joace din nou la două capete, să se alieze cu ruşii dacă trupele ţarului ar fi vrut să intre în Ţara Românească sau să rămână de partea turcilor dacă aceştia ar fi fost în avantaj. O nouă trădare a Cantacuzinilor a venit în iulie 1711, cu ocazia ultimei bătălii antiotomane, la Stănileşti, pe Prut. Fără ştirea lui Vodă, spătarul Toma Cantacuzino împreună cu un steag de călăreţi s-a alăturat însă ruşilor aflaţi într-o situaţie disperată, iar Brâncoveanu speriat i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi de aur înapoi, iar turcilor proviziile pentru armată, contribuind astfel la eşecul militar al ţarului. El a încercat, în pofida neînţelegerilor şi răcirii intervenite după eşecul campaniei lui Petru I să asigure pe ruşi de prietenia sa, continuând să trimită în taină scrisori demnitarilor ţarului şi în special guvernatorului Kievului, Dmitri Mihailovici Golîţin.10 Speranţele domnitorului de a reface legăturile cu Rusia s-au dovedit inutile. Politica lui externă devenise spre finalul domniei centrată pe supravieţuirea sa ca domn, iar încercările sale nu mai erau decât măsuri disperate de a-i convinge pe turci de bună-credinţă. Pârile şi denunţurile s-au aglomerat la Poartă, Brâncoveanu fiind arătat ca trădător, întreţinând corespondenţă secretă cu austriecii, ruşii, polonii şi veneţienii, ca jecmănitor al săracilor şi al ţării, depunând averi uriaşe la băncile din Veneţia şi în alte locuri, cu care spera să se întreţină după ce ar fi fugit cu familia în Transilvania unde poseda întinse proprietăţi, că îndemnase pe Toma Cantacuzino să treacă la ruşi, că bătuse monede comemorative de aur pentru împlinirea a 25 de ani de domnie ş.a.11 

În acest timp Brâncoveanu făcuse eforturi disperate să asigure pe turci de credinţa lui şi se supusese tuturor cererilor băneşti ale Porţii,dar în atitudinea Porţii intervenise o schimbare importantă. Atâta timp cât turcii se ştiuseră slabi şi siliţi să rămână într-o expectativă prudentă faţă de adversarii lor, ei toleraseră acţiunile lui Brâncoveanu şi încercările sale de apropiere faţă de marile puteri creştine, care le conveneau până la un punct, deoarece, în necesitatea de a se disculpa, domnul Ţării Româneşti nu numai că a vărsat însemnate sume de bani dregătorilor Porţii, dar fusese silit,câteodată să le procure şi unele informaţii. Dar după 1711 Poarta va fi extrem de precaută cu principatele de la hotarele Imperiului otoman, mai ales după defecţiunea lui Cantemir, nemaiîngăduind nici un fel de abatere domnilor ţărilor române.

Victoria turcilor a avut urmări majore pentru cele două principate: Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia şi a trăit la Sankt Petersburg până la sfârşitul vieţii, iar în Moldova s-a instaurat regimul fanariot, iar pentru Constantin Brâncoveanu a marcat începutul sfârşitului. A mai fost tolerat timp de trei ani, turcii nu i-au iertat însă trădarea, întărită chiar de acuzele Cantacuzinilor, şi l-au acuzat că adunase multe bogaţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală, iar la 24 martie 1714 Constantin Brâncoveanu a fost mazilit, arestat cu întreaga familie şi închis la Constantinopol.12 Deşi întreaga avere din ţară i-a fost confiscată şi vărsată în vistieria sultanului, a fost torturat pentru a mărturisi şi despre alte averi, iar la 15 august 1714 Constantin Vodă Brâncoveanu a fost decapitat alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi de ginerele său Ianache, din porunca sultanului Ahmed al III-lea. Cantacuzinii, care plătiseră cu mult aur pe dregătorii turci pentru a se asigura că Brâncoveanu nu mai scapă cu viaţă, s-au bucurat doar doi ani de domnia Ţării Româneşti. Pe tron a urcat Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, numit de sultan domn, ca preţ al trădării, dar după doar doi ani în Ţara Românească a început perioada domniilor fanariote.

Personalitate marcantă a timpului său, Constantin Brâncoveanu a ştiut vreme de mai bine de un sfert de veac să apere - îndeosebi prin arta diplomaţiei ridicate la culmi neatinse până atunci - integritatea pământului strămoşesc, să lupte nu numai pentru independenţa principatului muntean, dar şi a provinciilor surori Moldova şi Transilvania când a putut, să manevreze cu îndemânare şi să exploateze contradicţiile dintre puterile rivale, imperiile otoman, habsburgic, ţarist şi Polonia pentru a salva neatârnarea neamului. Căderea lui s-a datorat nu atât tragicului şi sfâşietorului conflict ce l-a opus Cantacuzinilor - nu mai puţin iubitori de ţară în optica lor şi care au fost sacrificaţi la rândul lor doi ani mai târziu -, cât mai ales dorinţelor revanşarde ale otomanilor, ce s-au ridicat, pentru ultima oară în secolul al XVIII-lea, într-o ultimă şi sângeroasă zvâcnire de rezistenţă împotriva adversarilor lor imperiali şi ţarişti, ce i-au dominat net de acum înainte.

Constantin Brâncoveanu a dus o politică externă activă, reflectată în documentele de epocă, mărturii ale contemporanilor, corespondenţe şi rapoarte ale diplomaţilor. La Bucureşti a funcţionat în perioada domniei lui un veritabil cabinet diplomatic. A întreţinut relaţii strânse cu principalele capitale europene — Viena, Paris, Veneţia, Moscova, Roma, Cracovia, Constantinopol ş.a. Curtea domnească din Bucureşti a concentrat în acele vremuri cea mai intensă activitate diplomatică din Europa de sud-est. Domnul avea mai mulţi secretari, pentru limbile greacă, turcă, italiană, latină, germană, polonă. Brâncoveanu întreţinea o bogată corespondenţă cu împăratul Leopold I al Austriei, cu ţarul Petru I al Rusiei, cu regele August II al Poloniei, cu Papa Clement al XI-lea, cu ambasadori, comandanţi militari, cărturari, oameni de afaceri. Voievodul muntean şi-a recrutat numeroşi şi iscusiţi agenţi diplomatici care să reprezinte interesele ţării la curţile europene. 13  Brâncoveanu a înţeles să-şi alcătuiască o cancelarie foarte activă şi eficace, dotată cu dieci pentru limbile latină şi italiană (Giovanni Candido Romano, Anton Maria Del Chiaro), germană (Ladislau Teodor Dindar, Peter Griennen şi medicul Bartolomeo Ferrati), polonă (Andreas şi Nicolaus Wolff), turcă (clucerul Afenduli), maghiară şi rusă (fraţii ,,şcheieni” David şi Toader Corbea), operând cu cifru, înconjurându-se de secretari înzestraţi (Romano, Del Chiaro, Ferrati etc.) şi să întreţină o întinsă corespondenţă nu numai cu suveranii vremii (împăraţii de la Viena, ţarul Rusiei, regele Franţei, al Poloniei ş.a.), dar şi cu oameni de stat şi generali imperiali, poloni şi ţarişti, conducători ai răscoalei curuţilor (1703-1711), ambasadori ai marilor puteri (englez, olandez, habsburgic şi veneţian) la Constantinopol, suveranul pontif, cardinali, înalţi ierarhi ai bisericii Răsăritului, cărturari greci ş.a14

Om politic şi diplomat iscusit, protector generos al artelor şi culturii şi adevărat Mecena pentru întregul Orient ortodox, Constantin Brâncoveanu a fost în măsură să asigure Ţării Româneşti în timpul domniei sale, de aproape 26 de ani, o epocă de certă măreţie. În plan extern s-a angrenat într-un periculos joc diplomatic între Marile Imperii sperând la  supravieţuirea statului valah şi la crearea unui prestigiu european.”Prinţul de aur” a dus o politică externă cu adevărat preţioasă în condiţiile în care statul nu avea independenţă, comportându-se de multe ori ca un adevărat domn autocrat. Ultimii ani de domnie însă au fost marcaţi de unele inadvertenţe şi incoerenţe care i-au adus în cele din urmă sfârşitul.

      

BIBLIOGRAFIE

1. Cernovodeanu, Paul, Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu. Vedere de ansamblu, în vol. Constantin Brâncoveanu, coord. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989.

2. Cernovodeanu, Paul,  Din corespondenţa diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (I), în ,,Revista arhivelor”, an LXII (1985), vol. XLVII, nr. 1.

3. Giurescu, Constantin,C.,  Istoria românilor, vol. III, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2007.

4. Iorga, Nicolae, Constantin vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui,Vălenii de Munte, 1914.

5. Iorga, Nicolae,  Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914.

 

Prof. CETEAN Daniela Valeria

Colegiul Naţional ”Horea, Cloşca şi Crişan” Alba Iulia

 

Note:

1 N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p. 15.

2 Const. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2007, p.126.

3 Ibidem, p.130.

4 Paul Cernovodeanu, Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu. Vedere de ansamblu, în vol. Constantin Brâncoveanu, coord. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989

5 Înainte de a deveni domn , Brâncoveanu obţinuse cetăţenia transilvană şi titlul de  conte. După 1695 avea să achiziţioneze mai multe moşii peste munţi luându-şi astfel măsuri ca să-şi asigure viaţa în cazul când va trebui să părăsească tronul şi ţara. Apud, Const. C. Giurescu, op.cit. p.128

6 Nicolae Iorga, op.cit. p. 23.

7 Nicolae Iorga , Constantin vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui,Vălenii de Munte, 1914, p.123.

8 A fost decorat de ţar încă de la 21 august 1700 cu crucea de cavaler al ordinului Sf. Andrei. A întreţinut legături cu Petru I şi cancelarii Feodor Alekseevici Golovkin şi Gavriil Ivanovici Golovkin, printr-o intensă corespondenţă şi schimb de emisari, furnizând informaţii preţioase şi ambasadorului Piotr Andreievici Tolstoi la Constantinopol. Apud Paul Cernovodeanu, Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu. Vedere de ansamblu, în vol. Constantin Brâncoveanu, coord. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Bucureşti, 1980

9Nicolae Iorga, Idem, p.146. Amănunte la P. Cernovodeanu, Din corespondenţa diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (I), în ,,Revista arhivelor”, an LXII (1985), vol. XLVII, nr. 1, p. 78-80.

10 Pe aceştia i-a ţinut la curent cu desfăşurarea complicatelor negocieri de la Constantinopol din anii 1712-1713 purtate de emisarii Piotr Pavlovici Şafirov, vicecancelar şi consilier intim, şi Mihail Borisovici Şeremetev, general-maior, reţinuţi ca  ostateci la Poartă pentru ratificarea tratatului de pace de la Prut, mereu tulburate de intrigile suedezilor şi atitudinea belicoasă a unor dregători ai Porţii.

11 Paul Cernovodeanu, op.cit., p.15.

12 Aruncat în temniţa de la Edi-kulé şi strămutat apoi în cea de la Bostangi başa de lângă prima poartă a Seraiului, Brâncoveanu a fost supus torturilor spre a mărturisi locurile unde şi-a ascuns averile, depozitate de fapt în bani lichizi la Braşov şi la Zecca Veneţiei. Moartea cumplită a bătrânului voievod a impresionat nu numai pe contemporani - fiind pe larg relatată în cuprinsul cronicilor româneşti, în rapoartele diplomaţilor  străini acreditaţi la Constantinopol sau chiar în presa europeană a vremii -, dar a lăsat urme chiar şi în folclor, circulând la câtăva vreme după tragicul eveniment balade şi cântece inspirate de pieirea năpraznică a domnului şi a fiilor săi.

13 Precum Gheorghe Castriotul, David Corbea şi Teodor Corbea (trimişi în Rusia), învăţatul Nicolae Comnen Papadopol (trimis pe lângă Papa Clement al XI-lea) ş.a. 

14 Vezi Paul Cernovodeanu, Din corespondenţa diplomatică …Din cele 282 scrisori - identificate până în prezent - trimise de Brâncoveanu diferiţilor destinatari, mai mult de jumătate, adică 170, au un caracter politic şi diplomatic. Această apreciabilă cifră îl arată ca pe unul din domnii cu activitatea cea mai dinamică pe plan extern.