România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

MEMORIU cu privire la erorile care apar în Stema României şi care se perpetuează de peste nouă decenii

 

La cererea unor specialişti şi cititori republicăm „Memoriu cu privire la erorile…” a prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor de la Cluj, având în vedere, că noi românii din Transilvania nu suntem reprezentaţi în Stema României.

Situaţia se continuă la fel ca şi în stemele imperiilor stăpânitoare ale Transilvaniei, până la 1 Decembrie 1918.

Demersurile şi memoriile societăţilor civile din Alba Iulia: Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”; Societatea cultural-patriotică „Avram Iancu”; Despărţământul ASTRA „Eugen Hulea”; Asociaţia foştilor deţinuţi politici; Asociaţia Naţională  Cultul Eroilor „Regina Maria”; Asociaţia Naţională a veteranilor de război „Regele Ferdinand”; Asociaţia Naţională a cadrelor militare în rezervă şi retragere „Gemina”, înaintate instituţiilor centrale ale statului român: Preşedinţie, Parlament (Camera Deputaţilor şi a Senatului), Academiei Române etc. care, până în prezent nu au fost rezolvate, în sensul normal şi de drept, ca în Stema actuală a Transilvaniei să fim şi noi românii reprezentaţi, până la centenarul Unirii - 2018

 

Subsemnatul Ioan Silviu Nistor, profesor universitar emerit, doctor în istorie, mă adresez autorităţilor competente ale Statului Român într-o problemă de cea mai mare importanţă pentru istoria, demnitatea şi mândria poporului nostru. Este vorba de modul în care este configurată Stema României, simbolurile care au fost alese, autenticitatea şi veridicitatea acestora, ajungându-se la situaţia ca, din cauza unor confuzii şi întâmplări nefericite, întreaga situaţie să fie grav denaturată.

Stema unei ţări reprezintă o compoziţie de simboluri, recunoscute ca fiind autentice care, asamblate în mod judicios - după principiile ştiinţei şi artei heraldice - alcătuiesc astfel armorialul statului respectiv. O condiţie de cea mai mare importanţă o reprezintă recunoaşterea de către comunitatea respectivă a respectivelor simboluri, considerate că le aparţin, ele făcând parte din patrimoniul comunităţii, din tezaurul de evenimente şi evenimente care au marcat evoluţia istorică a, populaţiei de pe acel teritoriu.

În situaţia românilor, lupta pentru libertate şi unitate reprezintă principala dimensiune a istoriei lor milenare, luptă care a dus - în condiţii europene favorabile şi în consonanţă cu noile principii şi norme din relaţiile internaţionale a epocii moderne - la Unirea Principatelor în 1859 şi la Marea Unire în 1918. Principalele momente ale acestei lupte, marcate de sacrificii enorme, s-au constituit într-un trecut glorios, reper de îndreptăţită mândrie, ce s-a fixat în patrimoniul naţional, care se cuvine a fi fixat în simboluri heraldice, relevând în mod adecvat personalitatea poporului român.

Studiile de specialitate au conchis că alcătuirea însemnelor armoriale a avut loc, pe teritoriul Europei, pe la mijlocul secolului al XII-lea, factorul determinant constituindu-l evoluţia echipamentului militar. Odată cu formarea structurilor societăţii feudale, acţiunile războinice au căpătat amploare, ceea ce a dus la introducerea şi perfecţionarea platoşelor şi a coifului care îi apărau pe combatanţi, dar îi şi mascau, făcându-i anonimi. Trebuia, de aceea, găsită o soluţie, pentru identificarea rapidă a diferiţilor luptători, individual sau în grup. Se impunea introducerea unor semne de recunoaştere, prin care atât marii feudali, cât şi cavalerii să-şi facă ştiută poziţia socială, rangul nobiliar şi implicit, faptele de arme şi de vitejie, prestigiul lor şi al familiei, însemnele respective au fost imprimate pe scut şi pe partea superioară a coifului, pe toca săbiei şi pe acoperământul calului. Steagurile militare aveau posibilităţi mai largi de grupare şi aranjare a simbolurilor, fapt pentru care au jucat un rol important în viitoarea alcătuire a stemelor.

Cruciadele - nume dat celor opt expediţii militare, care au avut loc între anii 1096 şi 1270, întreprinse la îndemnul Bisericii Romane Universale de către suveranii şi feudalii europeni, pentru eliberarea Sfântului Mormânt, au contribuit în bună măsură la răspândirea şi diversificarea blazoanelor. Participarea unui mare număr de suverani, principi, mari seniori şi cavaleri, care trebuiau să se individualizeze, cu atât mai mult cu cât veneau din ţări diferite, a contribuit în mare măsură la cristalizarea şi generalizarea blazoanelor şi la stimularea gustului pentru blazon. Amplificarea fenomenului a impus apariţia, la sfârşitul secolului XV a unor reglementări legislative cu caracter restrictiv.

În aceste condiţii se constituie heraldica, ca ştiinţă auxiliară a istoriei, având drept obiect stabilirea regulilor de alcătuire a stemelor (de stat, de oraş, de familie), cât şi istoricul acestor însemne. Evoluţia a condus la dobândirea caracterului permanent al sigiliilor, acestea fiind transpuse, de regulă, pe scut şi pe matrice sigilare.

Un moment important al acestei evoluţii l-a constituit apariţia stemelor statale, situaţie concretizată prin folosirea pe scară largă, prin reprezentare simbolică, de către toate statele a stemelor şi drapelelor proprii. Astfel, fiecare popor s-a individualizat printr-un însemn ce exprimă, în limbaj plastic, specificul comunităţii respective, oglindeşte drumul său în istorie, realităţile şi aspiraţiile prezentului, idealurile spre care năzuieşte în perspectiva viitorului.

În Ţările Române, situate între Occident şi Orient, introducerea şi utilizarea blazoanelor a avut o situaţie aparte (lumea bizantină nu cunoscuse o artă a blazonului), ceea ce a făcut să nu poată fi adoptate însemne heraldice în formele utilizate în statele occidentale, care aparţineau unei spiritualităţi şi tradiţii cultural-politice diferite.

Stema Ţării Româneşti, atestată documentar şi recunoscută de către autoritatea statală, păstrată pe vestigii de ordin sigilar şi monetar, avea simboluri ce vor deveni armeni tradiţionale ale statului muntean, fiind compusă în principal din acvila valahică. Cel mai vechi vestigiu de acest fel care a putut fi reconstituit integral, cu toate detaliile, este pecetea lui Mircea cel Bătrân, de pe Tratatul de alianţă din 1390, cu regele Wladislav al II-lea Jagiello. In interiorul unui scut de tip francez vechi, apare o pasăre heraldică cu capul conturat, cu aripile strânse, având în cantonul superior o cruce şi o stea cu şase raze, flancată de o lună, cu coarnele întoarse spre dreapta (crai nou).

În Moldova, stema de stat, aparţinând acestui pământ din cele mai vechi timpuri, a fost străvechiul cap de bour, în poziţie frontală, cu o stea între coarne. Botul bourului este flancat la dreapta de o roză cu petale, iar la stânga de o lună crai nou conturnată. şi în cazul Moldovei, deşi apare şi pe o seamă de peceţi anterioare, deteriorate însă, stema nu a putut fi reconstituită şi studiată corespunzător, decât pe pecetea lui Roman I, de pe hrisovul din 30 martie 1392.

În Transilvania împrejurări istorice specifice au făcut ca stema proprie, definitiv fixată, să nu apară până în secolul al XVII-lea. Voievozii transilvăneni de până la 1526 foloseau, în toate împrejurările şi pe toată seria de acte, sigilii cu stemele familiale, deşi Voievodatul Transilvaniei îşi dobândise un statut clar de autonomie, în cadrul Regatului Ungariei. După dezintegrarea statului feudal maghiar, în urma luptei de la Mohacs din 1526, Transilvania va deveni principat autonom sub suveranitate otomană, începând din 1541. Deşi împrejurarea favoriza apariţia unei steme proprii, totuşi, atât în perioada de interregn, cât şi în cea a primilor principi, se va continua vechea practică. Abia la sfârşitul secolului al XVI-lea va apare, în cadrul heraldicii Imperiului romano-german, o stemă a Transilvaniei, alcătuită dintr-un scut tăiat, cu două cartiere suprapuse, în cartierul superior aflându-se o acvilă în zbor, iar în cel inferior şapte munţi, plasaţi suprapus, 3+4, în vârful cărora se află câte un turn, cu acoperiş ascuţit. Această stemă prefigurează simbolurile heraldice ce vor deveni tradiţionale, astfel: vulturul negru de stepă în zbor constituia emblema teritoriului comitatelor dominate de nobilimea maghiară, iar cei şapte munţi cu turnuri simbolizau teritoriul celor şapte cetăţi ale saşilor - arme grăitoare care să satisfacă apelativul german al Transilvaniei „Siebenburgen” - adică ţara celor şapte cetăţi. Prin urmare , în această fază, cele două simboluri aveau încă un sens teritorial şi nu unul etnic.

Întregirea stemei se realizează în anul 1595, când pe stema sigilară a lui Sigismund de Bathory - ca urmare a creării sale ca principe al Imperiului romano-german de către împăratul Rudolf al 11-lea - apar şi elementele care să simbolizeze cea de a treia „naţiune” privilegiată, secuii, adică soarele şi semiluna. Se cuvine menţionat, că atât voievozii cât şi principii Transilvaniei erau şi comiţi ai secuilor. Astfel, apare pentru prima oară, în sfragistica ardeleană, un sigiliu de stat, care conţine înfăţişarea simbolică a celor trei „naţiuni” privilegiate. Românii nefiind recunoscuţi ca având drepturi politice, nu figurează în reprezentările heraldice ce transpuneau în simbol realităţile politice din acest timp. Următorul moment apare la 24 mai 1659, când Dieta Transilvaniei, întrunită la Sebeş (atunci reşedinţa unui scaun săsesc), a legiferat compoziţia heraldică a stemei, statuându-se că simbolurile reprezintă cele trei naţiuni dominante, adică aveau un caracter etnic. Stabilirea definitivă a stemei Transilvaniei, în compoziţia statornicită în secolele anterioare, s-a făcut prin diplomă solemnă de concedare, emisă de împărăteasa Măria Tereza, la 2 noiembrie 1765, cu prilejul ridicării Transilvaniei la rangul de Mare Principat, împărăteasa devenind astfel mare principesă a Transilvaniei. Se consacra astfel discriminarea la care erau supuşi românii, care, în acea vreme, reprezentau, potrivit conscripţiei oficiale, 66% din populaţia Transilvaniei, ungurii şi secuii împreună 21 %, saşii 11 %, alţii circa 2%.

Privitor la semnificaţiile care s-au atribuit celor trei simboluri, lucrurile se prezintă astfel: vulturul negru reprezintă o pasăre mistică, simbolul-totem, din miturile ancestrale ale populaţiilor uralo-altaice şi turcmene. După 1880, vulturul negru devine simbolul principal, cultivat de către o ideologie naţională agresivă. Această pasăre se numeşte „Turul”, pasărea-totem, strămoaşă şi protectoare a naţiunii maghiare, care a călăuzit triburile maghiare spre Europa şi Panonia. O etapă concludentă este cea de după 1918, când frustrările adânci ale aristocraţiei şi clasei politice maghiare au dus la amplificarea spiritului reacţionar şi la apariţia mişcării fasciste, între numeroasele organizaţii fasciste care s-au creat a fost şi cea numită „Turul” (Turul Szovetseg) care a desfăşurat o furibundă ideologie fascistă, antiromânească, prin numeroasele materiale de propagandă editate. Aşadar, Turul, simbolul anexipniust şi asimilator unguresc, al fascismului şi revizionismului maghiar, este păstrat, paradoxal, la loc de cinste, pe Stema României - România constituind o ţintă predilectă a acestei organizaţii fasciste.

Cele şapte cetăţi au fost considerate un simbol al saşilor, pe care ei şi 1-au însuşit, considerându-1 un vechi patrimoniu naţional, fără să se cunoască de fapt originea lui , chestiunea nefiind nici azi clarificată de către istoricii saşi. Ei au încercat să identifice cele şapte cetăţi, fie cu pretinse şapte castele, fie cu şapte oraşe pe care ei revendică a le fi întemeiat. Cercetările care au extins aria de investigaţii şi pe alte piste au avansat opinia că cele şapte cetăţi constituiau, încă din vremuri mai vechi, blazonul Transilvaniei, acesta originându-se în antichitate, în această viziune, blazonul Ardealului prezintă şapte coline, blazon cunoscut în Occident ca emblemă a Transilvaniei, încă din vremuri anterioare secolului XII. Aşa se explică faptul că valurile succesive ale grupurilor germanice care au venit în Ardeal s-au obişnuit cu denumirea de Siebenburgen încă din vechea lor patrie - cea a burgurilor - înainte de a fi acceptat strămutarea for în Transilvania. Termenul derivă din cel latin medieval, mai vechi, de „Septem castra”, care 1-a premers în timp pe cel german. De altfel, unii autori germani care au studiat etimologia acestei denumiri, mărturisesc că cei şapte munţi nu au putut fi identificaţi pe teren, ci doar în emblema respectivă.

Dar cele şapte coline constituie din timpurile străvechi, până în prezent blazonul Romei - prin unirea aşezărilor latine şi sabine, de pe cele şapte coline ale Romei, întro comunitate urbană consolidată, oraşul-stat Roma, întemeiat potrivit tradiţiei, de către legendarul Romulus, la 21 aprilie 753 î.Cr. Pe de altă parte, blazonul Constantinopopului - noua Romă - era format din şapte turnuri. Privitor la originea acestei embleme istorice a Transilvaniei, logica ştiinţifică ne spune că prefigurarea are loc, probabil, în secolul XI, din asocierea a două elemente: descoperirea minelor oraşelor şi castrelor romane - ceea ce a făcut, în chip logic, legătura cu Roma, oraşul etern de pe cele şapte coline, la care s-a adăugat aspectul reliefului Transilvaniei înconjurată de munţi. Putem conchide aşadar, că la baza blazonului considerat ca simbol al saşilor, stau vechile reprezentări al Transilvaniei româneşti, care s-au conservat în ţoale creaţiile ulterioare, ca cel mai constant element heraldic al acestei provincii.

Soarele şi semiluna au constituit emblema atribuită secuilor, cele două corpuri cereşti simbolizând veghea lor de zi şi noapte, pentru a păzi trecătorile Carpaţilor, de la frontiera de est a Transilvaniei. Cert este faptul că acest simbol apare pentru prima oară în stema sigilară a lui Sigismund Bathory din 1595.

Perioada Renaşterii a adus în viaţa Europei reconsiderări şi mutaţii de proporţii, în plan economic, cultural şi politic, inclusiv în domeniul heraldicii. Stemele şi sigiliile confecţionate acum sunt mai ample, în cuprinsul lor apărând elemente noi fată de cele tradiţionale. Ţările Române îşi afirmă cu vigoare vocaţia europeană şi spiritul de integrare. Acum se realizează de către Mihai Viteazul prima unire şi centralizare politică, ce are drept simbol emblema sigilară din 1600, care grupează însemnele heraldice ale Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei. Stema sigilară aflată pe pecetea din 27 iulie 1600, prezintă următoarea compoziţie: scut rotund având ca figuri centrale siluetele domnului şi doamnei, în haine lungi, încoronaţi, ce susţin un scut în care se află stema Moldovei - capul de bour având steaua între coarne, iar în stânga şi în dreapta acestuia, soarele şi luna crai nou. Sub scut, între cele două personaje se află un copac, la baza căruia se conturează şapte movile, copacul fiind susţinut de către doi lei afrontaţi. În partea de sus a câmpului sigilar, deasupra unui arc de cerc dublu, se află acvila cruciată a Ţării Româneşti, însoţită de soare la stânga şi de lună la dreapta. Textul din exergă cuprinde următoarele cuvinte: „Io Mihail voievod al Ungrovlahiei, Ardealului şi Ţării Moldovei”. Problema care a suscitat vii discuţii este cea a leilor afrontaţi, (unul în faţa celuilalt cu gurile deschise). Semnificaţia acestora, este pusă de către cercetările de specialitate, în legătură cu tradiţia perpetuată de-a lungul veacurilor, a ipoteticei embleme a Daciei, tradiţie transmisă de izvoare, din care s-au inspirat unii dintre cronicarii noştri, precum Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin. Un fapt interesant este acela că lei Daciei sunt prezenţi şi în lucrările sud-slave. Devenind destul de cunoscută, stema Daciei apare şi în unele armoriale occidentale. Spre o mai buna înţelegere, trebuie văzut cum a înţeles Mihai Viteazul problema şi importanţa Ardealului, cum este ea oglindită în proiectele lui: „Atâţia ani am stat împotriva turcilor, cu oamenii mei şi cu puţinul ajutor al tării mele, necruţând niciodată sângele pentru Ardeal care, fiind sub apărarea mea, întru nimic n-a cunoscut nici o pagubă şi este întreg”.

Nicolae Iorga, autorul unei valoroase monografii istorice dedicate lui Mihai Viteazul, afirma cu îndreptăţire în această privinţă: „ Pornită din instinctul celui care se simţea legat de toate elementele risipite, ale aceluiaşi neam”, l-a făcut să urmărească adunarea „într-un singur stat a acestor fragmente de viaţă românească”. Această idee a „unei singure domnii peste toate cele trei ţări el o trecu şi pe noua sa pecete”.

Aşadar prin însemnele heraldice de pe pecetea lui Mihai Viteazul apare Dacia reconstituită, România prefigurată. Această înfăptuire epocală a fost perpetuată în timp, pe sigiliile domneşti ale domnilor români care i-au urmat lui Mihai Viteazul, precum Radu Şerban, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Ştefan Racovită, Mihai Şutu, Mihail Sturdza etc. Cei doi lei apar şi pe stema României moderne din 1872 şi 1881.

În ceea ce priveşte stema Transilvaniei, un moment nefast are lor în 1867, când se constituie Imperiul austro-ungar, eveniment în urma căruia Transilvania este anexată Ungariei, pierzându-şi identitatea statală. Ca urmare stema Transilvaniei este integrată stemei Ungariei, situaţie care va dura până în 1918.

După realizarea unităţii naţionale şi de stat, remanierea stemei României devenise o cerinţă imperioasa. Din nefericire realizarea acestui deziderat important a urmat o cale sinuoasă. Cel care ia iniţiativa este Paul Gore, un cărturar basarabean, urmaş al unei familii de boieri basarabeniu, preocupaţi de istoria şi cultura românească, luptători de seamă pentru cauza naţională. Paul Gore era preşedinte al Arhivelor Statului din Basarabia şi director al Muzeului din Chişinău, fiind ales în 1919 membru de onoare al Academiei Române. Devotat şi exigent, Paul Gore era împotriva improvizaţiilor diletante şi a titlurilor fără merit. In activităţile pregătitoare ale configurării stemei au apărut, din nefericire, manifestări de orgolii, contestări şi polemici. Trei instituţii si-au disputat întâietatea: Academia Română, Ministerul de Externe şi Ministerul de Război. S-au depus mai multe proiecte de stemă, între autori numărându-se: Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Nicolae Docan (secretar general la Ministerul de Externe) şi Paul Gore.

Comisia a fost constituită la 11 ianuarie 1921, prin decizia preşedintelui Consiliului de Miniştri, generalul Alexandru Averescu, ca urmare a cererii ministrului de Război, generalul Ioan Răşcanu. Armata era confruntată cu o problemă stringentă, aceea a distribuirii drapelelor de luptă a unităţilor militare nou create, drapele care trebuiau să aibă fixată stema. Preşedinte al comisiei a fost numit Constantin Argetoianu, care era ministru de Interne. Paul Gore s-a prezentat la comisie cu un proiect refăcut şi cu un bogat material documentar. Proiectul lui Gore a fost discutat amănunţit în comisie în februarie şi martie 1921, efectuându-se şi unele modificări, după care a fost aprobat.

Dezbaterile din comisie şi ecoul acestora au stârnit discuţii şi controverse. Un grup de intelectuali, istorici, şi oameni de litere, scriitori, grupaţi în jurul lui C-tin V. Obedeanu întocmesc un memoriu, în care cer ca în comisie să se ia de bază stema lui Mihai Viteazul din 1600, în care Transilvania să fie reprezentată prin cei doi lei afrontaţi. Problema era dificilă pentru că singurul document cunoscut atunci cu pecetea lui Mihai Viteazul, cel din 27 iulie 1600, (astăzi se cunosc trei) nu se afla în ţară, fiind depus alături de alte valori arhivistice, împreună cu tezaurul României la Moscova.

În această fază a lucrărilor intervine un moment neaşteptat, greu de înţeles. Deşi proiectul era aprobat de către membrii comisiei şi înaintat regelui, se produce o schimbare surprinzătoare. Regele Ferdinand, indispus de întârzierea lucrărilor comisiei şi, posibil, de scrupulele lui Paul Gore, pierzându-şi răbdarea şi nemaiavând încredere în eficienţa comisiei, a apelat la un om obscur, introdus, nu se ştie cum , pe uşa din dos a cabinetului regal. Era Jozsef Sebestyen de Keopeczi, ungur din Transilvania, individ cu veleităţi de nobil şi cu pretenţii de heraldist, când de fapt nu era decât un un pictor heraldic. El a apărut în momentul nevralgic, în lipsa lui Paul Gore plecat la Chişinău pentru probleme familiare presante, iar indispoziţia regelui era maximă. La cererea regelui de a opera modificări în stemă şi a-i prezenta forma finală, Keopeczi procedează rapid la maltratarea ei. El fixează armele Transilvaniei, în compoziţia din 1765, operând, pe stema din 1881, rocada cu Dobrogea, în cartierul 4, adică exact în acelaşi cartier pe care 1-a avut în stema Ungariei. O altă modificare apare în armele Moldovei, unde capul de bour este înfăţişat în nuanţă întunecată, desenat ca un cap de bizon, exact ca în Armele austriece ale Bucovinei. Keopeczi a operat, aşadar, o diversiune de amploare, amplasând în stema României Mari - înfăptuită prin eroism şi jertfe - simbolurile dominaţiei şi intereselor ungaro-austriece. El deschidea astfel uşa nepotolitului revizionism secular ungar, oferindu-i simbolistica heraldică necesară. Proiectul stemei, astfel ajustată i-a fost prezentat regelui, care l-a semnat şi astfel l-a sancţionat.

Legea a fost votată în Parlament în 1921, fără să atragă , în mod deosebit atenţia. Dimpotrivă au fost destule nemulţumiri, inclusiv din partea membrilor comisiei, care au rămas supăraţi, nemulţumiţi, de modul în care s-au finalizat lucrurile. Cea mai clară dovadă în acest sens este modul în care a fost configurată, stema aniversării a zece ani de la Marea Unire. Unirea Transilvaniei cu România a constituit un eveniment istoric, sărbătorit an de an cu mare bucurie şi însufleţire, Astfel, Ziua de l Decembrie era un prilej pentru populaţia Transilvaniei, ca şi pentru autorităţi, scoală, armată, corpurile profesionale, societăţi şi asociaţii culturale de a marca la modul - cuvenit sărbătoarea românească de mare vibraţie. împlinirea unui deceniu de la gloriosul eveniment a fost transformată într-o sărbătoare de proporţii. S-a constituit un comitet de organizare a manifestărilor, din care au tăcut parte: patriarhul-regent Miron Cristea, Nicolae Iorga, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Teodor Mihali, Liviu Rebreanu, Onisifor Ghibu, Romulus Vuia, Simion Mehedinţi s.a. Pregătirea serbărilor s-a făcut sub auspiciile ASTRE1. Comitetul de organizare a decis confecţionarea unei steme, cât şi a unor medalii aniversative. Pentru stemă a fost adoptată emblema sigilară a lui Mihai Viteazul, ei neacceptând să se oprească Ia noua stemă a României, sau la o compoziţie derivată din aceasta. In bordura mare a stemei a fost trecut textul „UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA”, iar pe bordura mică, semicirculară, din registrul superior, au fost înscrişi anii aniversari „1918-1928".

Regimul comunist a înlăturat stema din 1921, înlocuind-o cu o nouă emblemă de stat, care nici nu avea măcar caracteristicile unei steme. După ce au exclus simbolurile tradiţionale româneşti, comuniştii au decis ca stema să reflecte noua structură socială, iar într-un stat care nu are istorie, natura poate lua locul societăţii şi a istoriei sale, iar vegetaţia şi mineralele iau locul oamenilor şi al valorilor făurite de ei prin secole de aspiraţii şi luptă. Astfel, stemele R.P.R din 1948 şi 1952, cât şi stema R.S.R. din 1965 au fost configurate pe baza aceleiaşi concepţii.

În decembrie 1989, între primele manifestări ale populaţiei revoltate, a fost aceea a decupării stemei din steagul ţării. Destemarea drapelului naţional tricolor a reprezentat demonstraţia clară a repudierii regimului comunist de către masele de oameni ieşiţi în stradă, exprimată într-o formă categorică. Pe străzile oraşelor României, drapelul tricolor, cu stema decupată, a devenit emblema revoluţiei, semnul inconfundabil al victoriei acesteia. A fost singura manifestare de acest gen din istoria sigilografiei româneşti, inedită, în bună parte, şi în manifestările internaţionale.

Începând din 1990 s-au făcut încercări şi s-au elaborat proiecte pentru alcătuirea noii steme de stat, constituindu-se mai multe comisii. Preocupările s-au intensificat după adoptarea Constituţiei din 21 noiembrie 1991, constituindu-se Comisia parlamentară pentru redactarea proiectului legii stemei ţării, act care a avut loc în şedinţa din 9 iulie 1992, când Parlamentul României se afla în sesiune extraordinară, spre a discuta problema războiului sângeros din Transnistria. Comisia alcătuită din 3 senatori şi şase deputaţi şi-a ales ca preşedinte pe senatorul Vasile Moiş, vicepreşedinte al Senatului, iar ca secretar pe senatorul Mihai Teodorescu. Cum între timp problema stemei dobândise audienţă, s-au elaborat şi prezentat o seamă de proiecte, trimise autorităţilor centrale: şapte din ele au fost semnate de către autorii lor, între care amintim pe Acad. Dan Berindei, Jean Nicolas Mănescu care-1 depune în numele Partidului Naţional Liberal, Ramiro Georgescu din New York, Octavian Dogariu, Adrian Silistraru, ş.a., la care se adaugă mai multe proiecte anonime, întocmite de către oameni de bună credinţă dar cu o redusă pregătire de specialitate, fapt pentru care şi elaboratele lor sunt mai degrabă naive şi simpliste.

Deşi trecuseră trei ani de la evenimentele din 1989, iar ţările vecine ieşite şi ele din regimul comunist îşi rezolvaseră problema stemei, la noi chestiunea a fost mereu amânată, din motive nu îndeajuns explicate. Comisia parlamentară s-a întrunit abia la 18 august 1992, dar situaţia a devenit confuză, întrucât Adunarea Constituantă urma să-şi înceteze în curând activitatea şi să fie organizate alegeri generale, pentru a fi ales Parlamentul , în forma prevăzută de Constituţia din 1991. Autorităţile au comunicat în acest sens, că problema stemei va fi rezolvată de către noul Parlament ce va fi ales. Apoi, pe neaşteptate, proiectul a intrat în discuţia Adunării Constituante şi a fost votat la 10 septembrie 1992. In dezbaterile care au avut loc au luat cuvântul şi experţii de specialitate: Acad Dan Berindei care se pronunţă pentru proiectul supus discuţiei, afirmând că este stema României Mari, fără a se referi la problemele nevralgice. Urmează la cuvânt Conf. dr. Măria Dogaru care îşi permite să falsifice în mod grav lucrurile. Ea arată, în ceea ce priveşte Transilvania, că stema veche a provinciei a fost, într-adevăr, utilizată de către naţiunile privilegiate, ca stemă proprie, dar simbolurile respective nu sunt, de fapt, ale naţiunilor privilegiate ci ale pământului Transilvaniei. Acest lucru îl spune „spre cinstea sa” un savant maghiar, Gazbloc de Wajay, heraldist recunoscut. In fond se referea la contele Szabolcs de Wajay, urmaş al familiei grofilor de Wajay din Ardeal. Deşi Maria Dogaru îl prezintă ca „faimos heraldist”, bibliografia de specialitate maghiară, cât şi dicţionarele din ţara vecină îl ignoră. Dorind să clarific lucrurile, am recurs la baza de date a Bibliotecii Naţionale Maghiare din Budapesta, unde Wajay apare ca om de litere, fiind considerat istoric literar. Analizând lista lucrărilor publicate, în domeniul heraldicii, am constatat că acestea sunt puţine, iar principala carte este cea care prezintă familiile nobile maghiare şi blazoanele acestora. Cartea apare în 1987, în regim privat, cu un colectiv de referenţi purtători de titluri nobiliare. Este o carte impregnată de spirit anacronic şi grandomanie vetustă. Au existat totuşi forţe care au reuşit să-1 propulseze în Societatea Internaţională de Heraldică şi Genealogie.

Nu putem să nu observăm că, prin Szabolcs de Wajay a fost reînviată, în 1992, fantoma lui Jozsef Sebestyen de Keopeczi din 1921. Atâta timp cât se creează confuzii de către manipulatori interesaţi sau inconştienţi, lucrurile pot ajunge la falsificări grave. Luările de cuvânt ale membrilor Adunării Constituante au fost lipsite de consistenţă, formale, irelevante, caracterizându-se prin afirmarea orientărilor de partid, vădindu-se o redusă cunoaştere a problemelor de bază din domeniul heraldic, întrucât, în acea perioadă, a fost resuscitată problema monarhiei, grija mare a Frontului Salvării Naţionale a fost să blocheze această orientare, inclusiv pe plan heraldic. Aşa se explică păstrarea stemei din 1921, de pe care s-au îndepărtat coroana regală, sceptrul cât şi ecusonul regal, din scutul central. Spre jena noastră însemnele Transilvaniei au rămas cele din stema din 1921 care păstra în mod riguros vechile însemne exclusiviste, discreţionare din stema Transilvaniei medievale şi din stema Ungariei. Aşadar, de peste patru secole, românii din Transilvania, populaţia băştinaşă şi majoritară, nu este reprezentată heraldic în stema provinciei, fiind exclusă cu obstinaţie, situaţie care se menţine, în mod  absurd, şi în stema României Mari, statul naţional român unitar înfăptuindu-se prin lupta şi jertfa românilor, împotriva dominaţiei vechilor oprimatori.

Legea stemei de stat a României a fost votată la 10 septembrie 1992. eveniment care a trecut aproape neobservat, atât de către presă, care 1-a tratat cu dezinteres, cât şi de către cercurile de opinie şi grupurile de populaţie. Evenimentul politic care a pus total în umbră adoptarea de către Parlament a stemei de stat, au fost alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 27 septembrie 1992, care au focalizat întreaga atenţie. Lupta politica acerbă şi rivalităţile exacerbate dintre partide şi grupările de forţe politice au acaparat întreaga atenţie a opiniei publice.

În cartea publicată în urmă cu zece ani, întitulată Stema României. Istoria unui simbol. Studiu critic (Cluj/Napoca, Editura Studia, 2003, 350 pag. pi.) am propus şi un proiect pentru o stemă a României mai judicios alcătuită, întrucât problema esenţială este alegerea corectă a simbolurilor, înlăturând orice posibilitate de răstălmăcire a semnificaţiilor acestora, am propus următoarea compoziţie heraldică. Scutul albastru rămâne identic ca formă şi cromatică cu cel din stemele din 1921 şi 1992. Acvila de pe stema din 1991 nu era o specie reală, autohtonă, ci o ficţiune, o reprezentare convenţională. Tendinţa în heraldica modernă este însă ca statele să-şi aşeze în stemă simboluri endemice, reale, specifice naturii, reliefului şi biogeografiei proprii. Comisia parlamentară din 1992 a optat pentru acvila de câmpie (Aquila heliaca), o acvilă specifică sudului Europei şi Asiei Centrale. Analizând această problemă, considerăm că mai potrivită este acvila de munte (Aquila chrysaetos), care este la noi pasăre sedentară, vieţuind în Carpaţi, adaptată aşadar reliefului nostru. Acvila de munte are penajul de culoare maro închisă. Ca simbol heraldic ea semnifică totodată vulturul roman, însemnul victoriei romane. In ceea ce priveşte piesele din ghearele acvilei, care reprezintă atributele suveranităţi şi, totodată, arme de apărare, acestea sunt sabia lui Ştefan cel Mare şi buzduganul lui Mihai Viteazul. In ciocul acvilei este aşezată o cruce patriarhală, simbol al credinţei poporului român

Pe pieptul acvilei este fixat scutul mijlociu, împărţit în trei cartiere, în care sunt plasate însemnele celor trei provincii româneşti care au avut identitate statală, adică personalitate politică. Celelalte entităţi administrativ-teritoriale care au avut o individualitate, au fost regiuni aparţinând provinciilor istorice, astfel: Muntenia cu Dobrogea şi Oltenia, Moldova cu Basarabia şi Bucovina şi Transilvania cu Banatul. Crişana şi Maramureşul. In cartierul superior din dreapta, pe fond auriu - culoarea galbenă fiind specifică acestei provincii - este aşezată stema Ţării Româneşti, acvila valahică cruciată. Considerăm că trebuie renunţat şi aici la tipul acvilei de aur convenţionale, care este înlocuită cu acvila de munte. Acvila are la dreapta capului soarele, iar la stânga luna, crai nou, amândouă de aur. Cartierul superior din stânga va conţine stema Moldovei istorice. Pe fond roşu - culoarea principală a Moldovei - este aşezat capul de bour. între coamele căruia este plasată o stea cu cinci colţuri de aur. Botul bourului este flancat la dreapta de o roză cu petalele argintii, iar la stânga o lună crai nou, conturată. de aceeaşi culoare. În cartierul trei (de jos), pe fond albastru - culoarea tradiţională de bază a principatului intracarpatic - apar doi lei afrontaţi de aur, ţinând în câte o labă o sabie curbă (falces) dacică, care reprezintă străvechea emblemă a Daciei, Transilvania fiind situată în centrul Regatului dacic condus de Burebista şi Decebal. constituind apoi teritoriul pe care s-a organizat provincia romană Dacia. Cu cealaltă labă leii susţin scutul central. În partea de jos a cartierului se află şapte cetăţi suprapuse (4+3), care semnifică emblema Romei (oraşul celor şapte coline), cetăţile reprezentând totodată atât vechile cetăţi dacice, cât şi castrele romane şi, de-asemenea, emblema Constantinopolului (noua Romă),oraşul celor şapte turnuri. Cetăţile indică, totodată, procesul de urbanizare care a fost mai timpuriu şi mai accentuat în Transilvania, făcând trimitere şi la tradiţia saşilor care au adoptat aceste simboluri şi denumirea de Siebenburgen, derivată din termenul latinesc mai vechi, de Septem castra.

Socotim, totodată, necesar un al treilea scut, tăiat, aşezat central care să redea, într-o formă proprie, începuturile îndepărtate ale istoriei românilor, prin reprezentarea celor două elemente de bază ale etnogenezei româneşti, transpuse prin simbolurile devenite emblematice, dobândind conţinut heraldic, ale antichităţii daco-romane: stindardul dacic - balaurul zburător cu cap de lup - şi Lupa Capitolina. simbolul latinităţii. Aceste două simboluri, aşezate în scut, pe fond galben, vor constitui ecusonul central broşat.

Am redat consideraţiile care se impun, expuse întro formă succintă, pentru a putea fi lămuritoare şi concludente, bază de analiză şi decizie pentru autorităţile statale competente, spre a putea îndrepta această problemă, a cărei rezolvare se impune ca o chestiune presantă, ce ţine de demnitatea şi mândria noastră naţională.

 

Prof. univ. emerit dr.

Ioan Silviu NISTOR

  Proiectul de stemă a României pentru a corecte erorile cuprinse în armorialele din 1921 și 1922 concepută de prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor, realizată grafic de conf. dr. arh. Florin Pavel, ing. Aneta Munteanu

Stema României legiferată în 1992

Stema Transilvaniei din Stema României (cartierul 5)

Proiectul de Stemă Românesc pentru Transilvania elaborat de catre revoluționarii pașoptiști (la Sibiu)

Blazonul Marelui Principat al Transilvaniei

Blazonul Imperiului  Austriac 1804-1867

Blazonul Imperiului Austro-Ungar 1867-1918