România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neutralitatea României în Primul Război Mondial

 

Dacă răsfoim filele istoriei Primului Război Mondial, se poate observa că anul 2016 marchează centenarul intrării României în acest conflict, alături de alianţa de state numită Antanta.

Se cuvine, cu acest prilej, să analizăm şi perioada  1914-1916, când România a trecut prin mari frământări privind luarea unei decizii de stabilire a atitudinii faţă de marele război.

La 15/25 iulie 1914 Austro-Ungaria declara război Serbiei, ca urmare a evenimentului de la Sarajevo din luna iunie a aceluiaşi an. La l august, Germania declară război Rusiei, iar la 3 august Franţei. In 2 august 1914 Anglia declară război Germaniei, astfel că într-o săptămână şapte state europene, printre care cele cinci mari puteri, erau în stare de beligerantă.

Actorii de război se regăseau, fie în Tripla Alianţă, fie în tabăra adversă numită Antanta.

Pentru România, intrarea în război era o problemă cu două soluţii: aveam revendicări naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut. Cele dintâi duceau România în conflict cu Austro-Ungaria iar în planul celălalt, cu Rusia.

Trebuia aleasă una dintre cele două soluţii, ţinând cont de capacitatea de luptă a ţării, de probabilitatea de izbândă cât şi din consideraţii de ordin moral în legătură cu anumite obligaţii ce decurgeau din tratatele semnate anterior.

Hotărând războiul împotriva Serbiei, Austro-Ungaria ţinea să-şi asigure atitudinea binevoitoare a României. De aceea, în acelaşi timp când ultimatumul austriac era predat Serbiei, contele Czernin se prezintă regelui Carol I spre a-i comunica o copie de pe textul acestui ultimatum.

Regele Carol I, prin vocea primului ministru Brătianu, transmite un ultim apel Austriei, la conciliere şi moderaţie. Şi diplomaţia rusă şi franceză procedează la fel, dar vântul nebuniei pornise şi glasul înţelepciunii nu mai putea străbate.

Regele Carol I se angajează să păstreze neutralitatea României în conflictul cu Serbia, dar că în cazul unui război cu Rusia, va fi greu ca Austro-Ungaria să conteze pe ajutorul militar al ţării noastre.

La începutul lunii august, odată cu declaraţia de război făcută de Germania către Rusia, se fac presiuni puternice asupra regelui Carol I de a trece de o parte sau de alta a celor două puteri europene.

Pentru regele Carol I era lucru stabilit că simpla obligaţie a unui tratat secret nu poate abate România de la dreptul ei de a cumpăni situaţia şi de a hotărî în conformitate cu porunca intereselor ţării şi a conştiinţei naţionale.

Pentru a fixa atitudinea României faţa de marele război, regele Carol I convoacă la 3 august 1914 Consiliul de Coroană, în sala de muzică a Castelului Peleş.

Au participat principele Ferdinand, întregul guvern în frunte cu Ion I.C. Brătianu, preşedinţii corpurilor legiuitoare, foştii prim-miniştri şi şefii partidelor politice.

Acest Consiliu nu era, desigur, un organ constituţional. El corespundea însă tradiţiei: în vremuri de grea cumpănă domnitorul ţării cerea sfatul tuturor bătrânilor şi înţelepţilor ţării. Totodată, convocarea Consiliului corespundea şi sentimentului public, care a primit cu satisfacţie ştirea că reprezentanţii fruntaşi ai tuturor curentelor politice au fost chemaţi la această importantă consfătuire, care avea să hotărască asupra existenţei şi viitorului ţării.

Regele Carol I şi-a exprimat opinia ca România să adere la Tripla Alianţă, întemeindu-şi discursul pe un tratat secret, încheiat de el pentru întâia oară în 1883 şi contrasemnat de Ion C. Brătianu-tatăl, apoi reînnoit la fiecare 5 ani sub guvernele miniştrilor Catargiu, Sturza şi Maiorescu. De asemenea, acesta arăta că politica românească era de 30 de ani îndreptată spre Tripla Alianţă şi este o chestiune de onoare pentru întreaga ţară să-şi respecte cuvântul dat. O ţară care rămâne neutră în acest război riscă să fie lăsată în planul al doilea la tratatele de pace viitoare şi să fie expusă la o serie de umilinţe.

La sfârşitul discursului, regele arăta că la sfârşitul domniei şi a vieţii sale, mai avea o singură dorinţă: să asigure României un viitor strălucit, care se putea realiza doar alături de marile puteri.

Expunerea acestuia, cu toată autoritatea şi veneraţia de care se bucura monarhul, nu avu darul să convingă sfatul; aceasta cu atât mai mult cu cât ea apărea în contradicţie cu atitudinea fermă, împotriva politicii austro-ungare, pe care regele o manifestase în timpul din urmă.

Conflictul dintre Austro-Ungaria şi Serbia se transformase într-unul european şi trebuia ales între Germania şi Rusia, cu toate implicaţiile lui istorice şi actuale.

Singurul care s-a alăturat demersului regelui a fost Petre Carp.

Majoritatea vorbitorilor: Marghiloman, T. Rosetti, I. Lahovary, Take Ionescu, I.C. Grădişteanu, Costinescu s-au pronunţat împotrivă, motivând considerente de ordin moral şi juridic. Alianţa României cu Tripla Alianţă era de natură defensivă. În cazul de faţă însă, puterile Triplicei erau agresoarele: ele provocaseră şi declaraseră războiul. România nu fusese nici consultată, nici măcar prevenită asupra ultimatumului trimis de guvernul austro-ungar la Belgrad, care avea sa provoace conflagraţia şi s-o târască într-un război ofensiv. Pe lângă acestea, desfăşurarea evenimentelor din urmă făceau imposibil moralmente să mergem mână în mână cu Austro-Ungaria, spre a ajuta la triumful maghiarismului la nord şi, pe cât se putea prevedea, a bulgarismului la sud. Ar fi fost sinuciderea noastră politică.

Primul ministru Brătianu a vorbit în acelaşi sens, arătând că România a intrat în alianţă pe picior de egalitate şi nu ni se poate impune târârea în război iar sentimentul public nu poate fi neglijat într-o acţiune politică de aşa gravitate.

Pe timpul Consiliului de Coroana, tocmai a sosit o telegramă citită în plen de primul ministru Brătianu, prin care Italia îşi anunţa neutralitatea, refuzând să între în război alături de Germania şi Austro-Ungaria.

La sfârşitul şedinţei toţi membrii Consiliului au votat pentru neutralitatea României, în afară de rege şi Petre Carp şi s-au stabilit măsurile necesare pentru întărirea apărării frontierelor.

Hotărârea Consiliului de Coroană era de importanţă capitală: ea  însemna înmormântarea tratatului de alianţă cu Tripla Alianţă. Era un tratat secret, încheiat tară participarea reprezentanţilor legali ai ţării, fără ştirea şi consimţământul ei. Legătura de vasalitate căzuse, România era de acum stăpână pe soarta ei.

Neutralitatea proclamată de România nu putea fi o soluţie definitivă. Era practic o temporizare, la adăpostul timpului câştigat, România trebuia să-şi facă toate pregătirile politice şi militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maximum de putere şi de şansă de izbândă.

Argumentele erau desigur puternice şi impresionante pentru a intra în război alături de Germania. O eventuală victorie în război a Rusiei, însemna o stăpânire a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, ceea ce însemna robia noastră economică, prin controlul total asupra comerţului pe Marea Neagră şi în Mediterana. România, din punct de vedere al geografiei economice respira prin Dunăre, Marea Neagră şi Strâmtori.

De partea cealaltă, o alipire de Germania în război întărea, pe de o parte politica tradiţională dar, pe de altă parte o victorie în război a Austro-Ungariei ar fi însemnat o consolidare a duşmanilor noştri naturali, ungurii.

Mai presus de argumentele logice, se ridica însă instinctul maselor. El se manifestă cu acea putere elementară care aduce marile izbânzi, în cazul de faţă lozinca era „Eliberarea Ardealului”, şi această ţintă se identificase cu idealul naţional român. Întreaga noastră educaţie din ultimele decenii se făcuse în această direcţie; sufletele tinerelor generaţii se frământaseră şi se formaseră cu această idee.

Chestiunea priorităţii revendicărilor noastre era deci determinată şi de durabilitatea unirii aşteptate cu Transilvania.

Realitatea era că Austro-Ungaria se afla într-o profundă criză structurală, şi România avea şansa de a grăbi producerea catastrofei imperiului, prin alăturarea la ţările Antantei.

Desfăşurarea acţiunii politice şi militare a războiului mondial aducea elemente noi în cumpăna judecăţii şi hotărârilor conducerii din România.

Cum marile tragedii sunt întotdeauna bogate în victime, în tragedia neamului românesc, care începea să-şi desfăşoare scenele ei pline de durere şi măreţie , cea dintâi victimă, doborâtă de lovitura nemiloasei soarte a fost regele Carol I.

A murit cu gândul că şi-a făcut datoria faţă de poporul care l-a condus spre modernizare şi civilizare. Neutralitatea în război a avut la bază datoria faţă de ţară şi poporul său, deasupra convingerilor şi sentimentelor lui personale.

Noul rege al României, Ferdinand I, se urca pe scaunul domniei în împrejurări neasemuit de grele.

Încingându-şi fruntea cu coroana regală, regele Ferdinand a dat de la primii paşi şi de la primele cuvinte dovada că poseda o inimă caldă şi că gândirea şi simţirea lui, formate alături de poporul peste care avea să domnească, îl călăuzeau pe calea cea bună, care se identifica cu aceea a poporului său. Sprijinit de soţia sa, regina Maria, şi de sfetnicul său, Brătianu, regele Ferdinand îşi însuşise aspiraţiile neamului românesc, a căror realizare o va urmări cu chibzuiala şi discreţia impuse de împrejurări, dar cu hotărâre şi tenacitate.

Pe fondul unei situaţii complicate pe teatrele de război şi a unei puternice diplomaţii a ţărilor Antantei, la 4/17 august 1916 Ion Brătianu, ca şef al guvernului român, încheia cu reprezentanţii Rusiei (Poklevski), Franţei (Saint-Aulaire), Angliei (Barklay) şi Italiei (Fasciotti), tratatele prin care România se obliga ca, cel mai târziu la 15/28 august 1916, să declare război şi să atace Austro-Ungaria.

Erau două tratate: unul politic şi o convenţie militară, care garantau României integritatea teritorială în toată întinderea frontierelor sale şi dreptul de a se uni cu teritoriile româneşti de sub monarhia austro-ungară.

Astfel, în dimineaţa zilei de 14/27 august 1916 s-a ţinut în sala de mese a Palatului Cotroceni, al doilea Consiliu de Coroană, convocat1 de regele Ferdinand I, cu scopul de a cere fruntaşilor ţării aprobarea pentru intrarea în acţiune a ţării, hotărâtă de guvernul Brătianu, precum şi sprijinul lor.

În acelaşi moment (14/27 august 1916), când declaraţia de război era înmânată la Viena (la orele 21,00), de-a lungul Munţilor Carpaţi, prin toate trecătorile şi de prin toate plaiurile, soldaţii României, eliberaţi de lanţurile greoaie ale unei neutralităţi ce ţinuse doi ani, îşi luau avântul, repezindu-se spre Câmpia Ardealului ca să ducă fraţilor, în vârful baionetelor, cuvântul scump al libertăţii.

România începuse sfântul război pentru eliberarea fraţilor subjugaţi şi pentru întregirea neamului.

 

Aspecte culese din filele de istorie a neamului românesc, de

Col(r)dr.ing. AVĂDANEI Constantin