România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Tradiţie şi valoare în

basmul românesc

 

Basmul românesc este un adevărat patrimoniu cultural care ascunde sub o formă doar aparent simplă şi naivă o bogăţie de personaje mitice şi fabuloase, de simboluri profund româneşti, de credinţe, valori şi tradiţii, ascunse într-un loc neaşteptat. Considerate multă vreme relatări irelevante, creaţii mai mult sau mai puţin spontane ale poporului ale cărui viziuni despre eroism, bogăţie şi supranatural apar drept fantastice şi naive, basmele sunt de fapt documente codificate ale unor religii şi tradiţii precreştine de natură ezoterică, o adevărată încrengătură de mituri şi simboluri, documente codificate care se salvează de la uitare încredinţându-şi principiile si ritualurile memoriei colective, sub o formă care tocmai datorită viziunii aparent naive nu atrage atenţia asupra adevăratului său mesaj.

Basmul românesc, aflat la graniţa dintre Orient şi Occident, cuprinde elemente şi dintr-o parte şi din cealaltă, aducându-şi însă propriul aport de originalitate, personaje, situaţii şi credinţe care îmbogăţesc şi în acelaşi timp delimitează specificul autohton, conturând o specie aparte de personaje şi supranatural.

Una din metaforele preferate în basme este următoarea: la o pocnitură de bici palatele se transformă într-un măr sau într-o nucă, metaforă care poate fi privită drept natura însăşi a basmului- el cuprinde ‘in nuce’ un sistem simbolic si metaforic extrem de condensat. Aproape la fiecare propoziţie apare un nou secret, un nou mister formulat în modul cel mai simplu, mai naiv.

Ajungem într-o lume în care contururile se estompează, se fluidizează, lucrurile cele mai uimitoare se întâmplă în modul cel mai firesc cu putinţă, graniţa dintre real şi magic dispare, trecerea de la un tărâm la altul, de la o stare de lucruri la alta se face cu o neaşteptată uşurinţă. Basmul devine astfel o imago mundi, o lume fermecată, vie în toate elementele ei, o lume în care nu doar oamenii dar şi animalele, plantele obiectele neînsufleţite devin personaje, contribuie la poveste. Vorbim de o lume în care nu există amănunt neglijabil, în care fiecare element capătă propria viaţă şi propria importanţă.

Ne aflăm deci într-o lume uluitoare, povestită cu cel mai autentic firesc. Trecerea de la o stare la alta este cursivă, o prăpastie sau o punte doar separă un tărâm de celalalt, animalele vorbesc şi de multe ori chiar cu mai multă înţelepciune decât oamenii, oamenii se dau de trei ori peste cap şi se transformă în animale sau în obiecte, pentru a reveni la forma iniţială cu cea mai mare uşurinţă.

Spre deosebire de literatura cultă care e o incursiune în subconştientul autorului şi care se structurează pe scheletul unui univers profund individual şi personal, basmul sondează memoria colectivă, arhetipalul, îmbinând simboluri precreştine cu simboluri şi tradiţii autohtone fiind una din formele importante de a păstra şi transmite mai departe valori, simboluri şi chiar mentalităţi.

Nu este o coincidenţă faptul că basmul, care cuprinde într-o formă foarte concentrată o densitate de metafore, simboluri şi elemente oculte, se adresează tocmai copiilor, aparent nepregătiţi pentru asimilarea unor structuri atât de complexe. Ele sunt o formă de bază de educaţie, un mod de formare, de învăţare şi transmitere a unor mentalităţi şi atitudini. Şi iarăşi nu este o coincidenţă faptul că în basme nu întâlnim niciodată acea zonă gri, atât de des regăsită în literatura cultă. În basme se face foarte clar diferenţierea dintre bine şi rău, dintre alb si negru. Nu există niciodată cale de mijloc. Eroul este întotdeauna un învingător, care luptă de partea binelui iar la sfârşit binele întotdeauna învinge. Acest lucru este necesar tocmai pentru a structura conceptele despre bine şi rău în mod bine delimitat în mintea copiilor, care, ascultând basmul, în mod firesc se vor identifica cu eroul.

Asta duce la o consolidare a valorilor morale care se petrece înainte ca copilul să primească o educaţie religioasă şi înainte de a se pune bazele unor cunoştinţe de istorie sau geografie, fie ele cât de elementare. Identificându-se cu eroul, copilul doreşte şi el acele calităţi care îl ajută pe Făt Frumos să iasă învingător. Astfel copilul învaţă că, la fel ca şi eroul, pentru a răzbi în lupta cu răul şi pentru a-şi îndeplini cu succes misiunea, oricare ar fi aceea, are nevoie de mai multe calităţi. În basme, de obicei acestea sunt:

1. Curajul, calitatea esenţială care se transmite prin basme, calitate fundamentală a eroului fără de care acesta nu poate duce la capăt sarcina care îi este încredinţată. Curajul este proba de foc. În faţa lui se deschid drumurile, se prăbuşesc munţii, dispar greutăţile iar adversarii cei mai de temut sunt învinşi în luptă. De multe ori ni se arată cum, în lupta cu entităţile răului, înainte de lovitura decisivă, eroul îşi adună curajul şi se avântă înainte, reuşind să învingă.

2. Starea de veghe, mai importantă de multe ori chiar decât curajul, este starea de vigilenţă, opusul somnului primordial, a letargiei specifică increatului şi a stărilor inferioare. Somnul, aţipirea, este o proba care apare în toate basmele şi devine o încercare de a distrage atenţia eroului de la drumul lui, de la misiunea lui. Dacă eroul se lasă furat de somn, se pierde pe sine şi eşuează. Somnul apare întotdeauna în prezenţa forţelor malefice (de cele mai multe ori zmei, zmeoaice, iele). În Prâslea cel voinic şi merele de aur de exemplu, somnul este prima şi cea mai importantă probă. Doar cel care reuşeşte să rămână treaz, vigilent şi conştient de ceea ce are de îndeplinit, poate să meargă mai departe, pe traseul iniţiatic.

 De multe ori în drumul lui eroul întâlneşte o vâlcea sau o poiană fermecată, cu izvoare (apa întotdeauna e calea de comunicare dintre lumi) al căror susur trage la somn, la fel ca parfumul îmbătător al florilor sau cântecul păsărilor. Iată cum lumea simţurilor este cea înşelătoare, iar eroul trebuie să rămână treaz tocmai în faţa acestei interfeţe.

3. Starea de veghe în basme de multe ori e asociată cu inteligenţa înţeleasă drept capacitatea eroului de a pătrunde dincolo de aparenţă şi de a deosebi adevărul ascuns sub o falsă realitate. El trebuie să recunoască impostura, zmeoaica transformată în viţă-de-vie sau în izvor cu apă otrăvită, e nevoit pentru a supravieţui să demaşte impostura şi să nu asculte promisiunile mincinoase pe care le fac zmeii, balaurii sau alte entităţi ale tărâmului întunecat, pentru a se salva de la moarte sau pentru a-l abate pe erou din calea lui. El trebuie să dea dovadă de discernământ şi de judecată. Pentru că, să nu uităm, vorbim despre o lume în care aparenţa e înşelătoare şi lucrurile nu sunt ce par a fi, (calul răpciugos e de fapt bidiviul înaripat, lupul care îl aşteaptă pe erou la pod e de fapt împăratul transformat astfel). E o lume care îşi schimbă contururile, devenind fluidă şi miraculoasă de la un moment la altul, plină de capcane nebănuite care apar tocmai acolo unde totul pare mai uşor, e nevoie de coduri şi deţinătorul cheii care descifrează secretele este cel care învinge. Un univers aproape kafkian, un organism viu, cu o viaţă proprie care se desfăşoară după reguli numai de el cunoscute.

4. Nădejdea la Dumnezeu este o altă calitate de bază, adăugată mai târziu în basme, calitate creştină dar foarte importantă pentru că de multe ori tocmai nădejdea la Dumnezeu îl însoţeşte pe erou, dându-i hotărârea de a merge mai departe în momente grele ale drumului său.

5. Generozitatea, bunătatea, calităţi de asemenea de origine creştină sunt esenţiale. Aceasta este situaţia în care eroul ajută tot felul de vietăţi pe care le întâlneşte în cale, o face în mod sincer şi dezinteresat, dovedindu-şi astfel firea cea bună, doar pentru a descoperi că actul de generozitate era un test al adevăratei lui naturi şi că cei ajutaţi sunt de fapt făpturi magice, păzitori de praguri, care, odată trecut testul generozităţii, i se alătură şi îl ajută în încercările pe care le are de înfruntat.

Aici intervine însă încă o dată prima calitate necesară şi anume discernământul judecata de a identifica forţele răului deghizate în fiinţe nevinovate care cer ajutor. Fără discernământ, generozitatea eroului se întoarce împotriva lui şi îl poate duce la pierire dacă îşi pleacă urechea la falsele încercări de a-l înduioşa ale creaturilor malefice.

Astfel se prezintă valorile necesare eroului, deoarece basmul rămâne printre altele un cod etic, un modus operandi cu o inestimabilă valoare educativă, un fir al Ariadnei care arată ieşirea din labirintul iniţiatic. Nu este doar un mod de avertizare împotriva capcanelor acestei lumi văzute din perspectiva îmbrăcată în haina mitic - magică a fizicii cuantice, în care dimensiuni neaşteptate se deschid acolo unde pare că nu este nimic decât un zid sau o fundătura. Basmul reprezintă deci o educaţie, un mod de a transmite atitudini, mod de gândire, de a forma un comportament bazat pe principii sănătoase şi valori morale, astfel încât, devenit adult, fostul copil să extragă, din fondul astfel dobândit reacţiile necesare şi potrivite în faţa vieţii. Basmului îi revine deci rolul de a forma şi creşte oameni puternici, stăpâni pe nişte norme de conduită clare, aceleaşi care le asigură ieşirea şi rezolvarea unor situaţii, şi siguranţa de a le rezolva în modul cel mai potrivit. Vorbim deci de o şcoală primordială şi esoterică, de învăţături iniţiatice transmise din generaţie în generaţie in modul cel mai neaşteptat, sub aparenţa simplităţii insignifiante.

În afară însă de transmiţător al acestui cod etic, basmul mai are şi funcţia de păstrător al unei întregi viziuni autohtone asupra fabulosului, contribuţia adusă de poporul român lumii fantasticului şi imaginarului. El păstrează o galerie întreagă de personaje mitice, dintre care cele mai importante sunt, evident cei doi eroi primordiali, Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, întrupări ale principiului masculin şi feminin, cu o etimologie specific românească. Făt Frumos - principiul solar întrupează tinereţea şi inocenţa copilăriei, metaforă pentru un cuget curat (Făt) şi frumuseţea, care nu este doar una fizică ci una sufletească (Frumos), iar Ileana Cosânzeana are la rândul ei un nume a cărui etimologie trimite la femininul de la Ilie, provenit din Helios, adică Soarele, deci un nume la rândul lui cu semnificaţii solare, soarele fiind simbolul vieţii, al luminii şi nu în ultimul rând al perfecţiunii, al absolutului, astru care nu devine, ci rămâne mereu egal cu sine însuşi. În afara lor există o întreagă pleiadă de entităţi autohtone mitice şi fabuloase, cum ar fi Ielele, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, Galben –de Soare, armăsarul fabulos cu nume care trimite din nou la principiul solar, ca să nu mai vorbim de umanizarea şi astfel îmblânzirea forţelor naturii sau a instinctelor primare prin personaje de genul Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Murgilă, Zorilă, Zâna Zorilor, Mama Soarelui, Mama Vântului şi aşa mai departe. Numirea şi personificarea forţelor naturii corespunde naturii de îmblânzitor şi astfel învingător a eroului. El îşi supune natura, universul, îmblânzind şi aducând alături de el toate aceste personaje.

În concluzie, pe lângă abordarea unor principii mult mai profunde, cum ar fi spaţializarea timpului, trecerea firească de la o dimensiune spaţială sau temporară la alta, păstrarea de mituri, arhetipuri şi simboluri de multe ori codificate într-un mod care cuprinde şi decriptarea codului, basmul propune o structurare narativă a lumii şi o conceptualizare narativă a universului într-un mod mult mai aproape de descoperirile fizicii cuantice decât ne-am fi aşteptat. Lumea miraculoasă a basmului închide în ea o mostră de originalitate românească, o perpetuare a unor personaje şi valori într-o formă neaşteptat de profundă ascunsă sub aparenţa unei simplităţi lipsite de orice pretenţie, la fel cum, bidiviul fabulos care mănâncă jăratic se ascunde sub masca umilă şi profană a celui mai răpciugos cal dintre toţi caii dintre care Făt-Frumos are de ales.

 

Prof. Cristina Ioana NISTOR