Adevăruri dureroase care
ne-au îngenuncheat România
Acuză Occidentul Răsăritul
Că vrea expansiune şi
război
Iar România încet,
încet se frânge
Intre coloşii amândoi
Ce au acelaşi ADN al
dominaţiei în sânge.
Dezolant este tabloul viu
ce-l vedem zilnic de când brăţările de metal sunt puse pe mâinile celor
care, prin variate moduri, au furat, prădat, dar au şi predat străinilor
frumoasa şi bogata Românie. Au înfăptuit jaful şi înstrăinarea fără pic
de teamă, de remuşcare sau frică de Dumnezeu. Şi-n faţa acestui adevăr
dureros, fiecare cetăţean de bună credinţă îşi pune întrebarea: Oare mai
au mult de furat, de demolat şi de înstrăinat din ţara noastră?
Răspunsul nu poate fi altul decât afirmativ, că “doar altfel cum se
explică faptul că azi sunt încătuşaţi, arătându-ne fabuloasele averi şi
conturi în bănci provenite din surse mincinoase, din documente false sau
chiar ordonanţe de urgenţă cu destinaţie? Şi mâine sunt lăsaţi în largul
lor. Şi-n largul lor cu zâmbetul pe buze ne spun că sunt nevinovaţi, ba
chiar curaţi ca lacrima. Şi tare ne întrebăm, la ce foloseşte acest
ruşinos spectacol ţării? La agasarea noastră, fireşte, căci prin lăsarea
lor în libertate şi prin discursuri manipulatoare, chiar şi cu iz
patriotard, clasa politică de azi
ne pune şi mai mult în faţa rănilor provocate ţării - acestui popor,
răni transformate în plăgi deja infectate. Aceste plăgi infectate
diseminează violenţa cuvintelor, imoralitatea şi, nu în ultimul rând,
nihilismul faţă de trecutul nostru istoric. Sunt siguri că în felul
acesta pot determina blazarea noastră şi îndurarea răului ce ni l-au
făcut renunţând la luptă contra acestui sistem mafiot.
Nu vreau să aduc atingere
cu aceste cuvinte celor oneşti, însă putini, ce au mai rămas în sfera
decizională a ţării, dar vreau sa se trezească o dată din ,,somnul cel
de moarte”. Nu numai atunci când se intonează Imnul Ţării şi ducând mâna
în dreptul inimii ne asigură că slujesc ţara cu smerenie. Pretindem şi
intelectualilor adevăraţi şi cu sentiment de patrie, precum şi elitelor
academice, să lase meditaţia, să coboare din turnurile de fildeş, „loc
călduţ de altfel”, şi să urmeze exemplul marilor bărbaţi ai ţării -
atunci când ţara a avut nevoie de ei. De astfel de voci limpezi şi minţi
luminate, de voci incontestabile care să se adreseze răspicat clasei
politice, în mod deosebit preşedintelui şi premierului, de a-şi asuma
opoziţie naţională, fără
prosternare şi jeluire în afara ţării, fără plecăciune în faţa FMI-ului
şi Băncii Mondiale.
Fără o opoziţie naţională
din partea conducerii ţării înseamnă că nu s-au respectat poruncile
dureroasei noastre istorii, că nu s-au luat în considerare trecutul de
dureri şi glorie al poporului român. Numai aşa se explică vânzarea
pământului, a pădurilor a bogăţiilor subsolului şi a toate ce s-au
construit în toate domeniile, fiind cotate ca fier vechi (P. Roman).
E timpul să coborâţi din
palatele opulente, din vilele multe şi luxoase ce ne sfidează, coborâţi
din maşinile scumpe, coborâţi în popor... doar aici veţi vedea ţara
prăbuşirii generale, vorba marelui poet Adrian Păunescu. Şi vedeţi ce a
tăcut o libertate oloagă, o democraţie schiloadă din ţară, pe care unii
au numit-o „Grădina Maicii Domnului”, iar alţii au numit-o, după 1990,
un „El Dorado” şi au dat buzna în ea.
Şi în drumul vostru nu
ocoliţi acele drumuri cu gropi, alegând şosele mai bune, ci coborâţi în
satele legate între ele cu aceste drumuri, doar satul este leagănul care
ne-a ocrotit copilăria şi şcoala care a făurit neamul. Din sat a zvâcnit
scânteia care a trezit neamul la Unirea Cea Mare. Satul nu este şi nu
trebuie să fie, aşa cum un intelectual pretins şi filozof scria, citez:
„Naturalismul sordid al satului unde ţăranii se dovedesc mai abjecţi şi
lacomi decât la oraş... sau unde te uiţi vezi feţe patibulare,- ochi
mohorâţi, maxilare încrâncenate, guri vulgare, trăsături rudimentare”.
Am citat din H.R.P., „Politice”, Humanitas, pagina 34- Sunt sigură că
l-aţi recunoscut, este domnul Horea Roman Patapievici, eseist, filozof
lansat pe orbita intelectualităţii româneşti după neuitatul an 1990 şi
care a reprezentat cultura română la Roma, la Paris, peste tot.
Şi după ce aţi văzut toate
acestea şi aţi auzit suspinul satului care are ghimpi, poate vă treziţi
la realitate şi curmaţi neînţelegerile dintre palate, pentru a vedea de
ţara care ne bucură acum cu un echilibru economic simţit şi înăuntru, şi
recunoscut şi în afară. Eurostat evidenţiază creşterea de 3,7% ca fiind
cea mai bună din Uniunea Europeană. Şi. pentru că niciodată pe parcursul
meu profesional nu m-am temut să spun adevărul aşa cum 1-am simţit şi
ştiut în acord cu conştiinţa mea, îmi permit să mă adresez celor doi
bărbaţi din fruntea ţării, aşa, în calitate de cetăţean al ei, care am
lăsat în urma mea realizări bune, care se văd, dar şi care au fost
distruse cu bună ştiinţă după 1990. În lumina acestui crez, relatez o
poveste adevărată a doi mari bărbaţi din fruntea ţării lor, despre care
citisem cândva cu mare admiraţie şi respect despre colaborarea şi
divergentele lor politice. Despre Konrad Adenauer, făuritorul Germaniei
modeme după cel de-al Doilea Război Mondial, devenit preşedinte la 81
ani şi conducând R.F.G.-ul până la 93 ani, şi Ludwig Erhard, ministrul
finanţelor şi al economiei ani la rând, simbolul miracolului economiei
germane în anii ’50. Cu convingeri ideologice diferite, dar cu respect
şi dragoste pentru naţiunea lor, au reuşit să creeze „economia socială
de piaţă”, cu motorul ei: piaţă, preţ, concurenţă, şi care avea la bază
următoarea deviză: „Decizia pe care cetăţenii o iau prin votul lor, în
mod liber, într-un cadru raţional este superioară oricărei hotărâri a
statului”. Cu această deviză ei reuşesc, chiar dacă n-ar fi fost ajutaţi
de planul Marshall. Să fi fost la bază înţelepciunea vârstei lui K.
Adenauer, sau ştiinţa economică a L. Erhard? Cu siguranţă şi una, şi
alta, bazate pe mutică, educaţie şi respectarea avutului naţional şi al
vieţii cetăţenilor lor.
Am scris cele de mai sus
despre economia socială de piaţă, creată de doi iluştri bărbaţi de stat,
de respiraţie europeana şi mondială, gândindu-mă că noi, românii, avem
un preşedinte neamţ născut în România, în persoana domnului Klaus
Johannis. şi un premier român mai tânăr, domnul Dacian Cioloş, şi dânşii
cu convingeri politice diferite. Dacă ar pune interesul naţional mai
presus de orgolii şi convingeri, ar adapta la condiţiile ţării noastre
economia socială de piaţă, acceptând cu mai multă prudenţă
responsabilităţile şi impunerile bolovănoase ale doamnei cancelar Angela
Merkel, căreia istoria Europei îi dă poruncă să admită că civilizaţia
Europei de demult şi de acum a avut ca scut de apărare România, ţara de
la periferia ei. Acceptând economia socială de piaţă determinaţi
Occidentul să accepte că, dacă ne-a fost hărăzit să stăm la răscruce de
drumuri şi hotare, unde s-au spart toate hoardele barbare în năvălirea
lor, de la răsărit la apus, de la nord la sud şi apoi toate imperiile
vecine care ne-au jefuit, ne-au
batjocorit, ne-au muşcat hulpav din pământul sfânt al ţării, noi am
rezistat apărând hotarele şi civilizaţia europeană. România a fost sabia
lui Hristos în mâna strămoşilor şi sfinţilor noştri conducători, Ştefan
cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul şi alţii. Şi tot pentru
aceştia, cei din fruntea ţării au datoria de a cere şi FMI-ului, şi
Băncii Mondiale, de-a nu mai prooroci că ajungem precum Grecia. Dar ce a
ajuns Grecia? Poporul grec, prin poziţia sa demnă, le aminteşte ce a
spus Cicero în timpul imperiului roman, citez: „Am fost învinşi de
învinsa Grecie”. Că aşa va fi şi acum Europa, o să fie învinsă de
Grecia, căci Europa Occidentală - bogată şi civilizată - este brăzdată
acum de mişcări anarhiste, ce cheamă la violenţă şi prin toate acestea
să-i slăbească cele mai morale legi de a păstra familia.
Se pare că Europa de Vest,
asaltată de asemenea exod, înţelege că i-a sosit nota de plată, înţelege
că nu mai este la apogeu în fruntea uriaşelor imperii coloniale, când
domina lumea întreagă, înţelege că trebuie să asigure acestor nefericiţi
oameni lăcaş de vieţuire pentru toate bogăţiile ce le-au fost jefuite şi
însuşite, pentru tot răul ce le-a fost făcut. Este conştientă că nu e
pregătită pentru asemenea moment istoric şi cere, dar şi impune ţărilor
din estul Europei, solidaritate, adică să preia o parte din imigranţi.
Din spirit de umanitate şi nu din obligaţie, că doar nu le-am prădat
niciodată ţările, România cu siguranţă va fi umană cu aceşti oameni, ce
şi-au luat lumea în cap. Să sperăm, însă, că ceea ce se întâmplă paralel
cu această migraţie din Orient, cel o descrie cei mai important scriitor
francez actual, Michell Houellebecq, în tulburătorul său roman
„Supunere”, nu se va întâmpla şi în ţara noastră. Citez: „Această Europă
ce-a prezentat şi prezintă o culme a civilizaţiei umane, să nu se sinucidă
în câteva decenii în dorinţa de supunere, până la rostirea formulelor
rituale de convertire la marile tradiţii musulmane”.
Sunt convinsă că toate
acestea le ştiu atât preşedintele, cât şi premierul. Şi mai ştiu că.
umblând prin satele româneşti, vor vedea cum sunt pândite de furia
civilizaţiei importate din Occident, adică de dezvoltarea durabilă a
ruralului. Satul românesc va trebui să devină un satelit al oraşului -
prin dezvoltarea unor industrii mici poluante, fără a se ţine cont de
sistematizare sau de categoria de teren agricol sau arabil unde îşi fac
apariţia aceste industrii, cu scopul de a crea locuri de muncă, nişte
bani pentru localităţi sau comisioane pentru unele buzunare? Locuri de
muncă pentru cine?, pentru cei pripăşiţi prin sate, pentru a primi în
mâna mereu întinsă ajutor social şi sacoşa cu alimente, primite zice-se
de la Uniunea Europeană. Or nu aceasta este economia socială de piaţă şi
nici o economie de omenie, ci un îndemn la lene, la a pretinde totul
fără a da nimic statului. Nu mă refer la oamenii bolnavi, la oamenii
bătrâni sau părăsiţi, adică la cei mulţi cuminţi şi tăcuţi. Tot prin
programul de dezvoltare am citit că se prevede sprijinirea ţăranilor
rămaşi fără pământ, care, lăsaţi în voia sorţii cu titlul de proprietate
în mână, fără nicio posibilitate de a-1 munci, au fost nevoiţi sau
obligaţi să-l vândă. Sprijinul constă în posibilitatea de a lucra cu
braţele pe latifundiile şi moşiile nou-apărute. Ba mai pot şi strânge
ciuperci de pe păşunile şi fâneţele năpădite de ciulini, deoarece
vânzându-şi şi animalele, nimeni nu s-a mai gândit la întreţinerea
acestora. Vom vedea însă curând cum islazurile vor fi înstrăinate pentru
diferite construcţii ale oamenilor de afaceri, dându-se încă o lovitură
agriculturii româneşti. Aşa am
ajuns să privim neputincioşi sau nepăsători cum viaţa satului se stinge,
cum ţăranul nu mai are viitor pe pământul pe care s-a născut, pe care
1-a udat şi cu lacrimi, şi cu sudoare, şi cu sângele lui. Asta este
dezvoltarea durabilă: în loc de a se reface ce s-a stricat, livezi de
pomi, podgorii de viţă-de-vie, sisteme de irigaţii (cele mai extinse din
Europa şi pe locul trei în lume), a combaterii eroziunii solului - căci
aceasta porneşte de pe dealuri la valea refacerii prin plantarea
pădurilor decimate cu sadism de companiile austriece, fiindcă în ţara
lor pentru o creanga rupta din pădure ajungi în puşcărie. Doar călcând
satele veţi vedea tragedia veacului ce-1 trăim, iar, dacă ascultaţi şi
un ţăran care vă iese în cale, să luaţi aminte pentru că va spune aşa
cum mi-a spus şi mie; „Ţara noastră a fost planificată de cei ce ne
conduc din umbră să fie jefuită, dijmuită şi ciopârţită, de data aceasta
nu din Răsărit, cum s-a întâmplat, ci din Apus - doar cu alte metode,
mai sofisticate. Ăsta e adevărul dureros care ţâşneşte din popor ca
miezul de ceapă când o strivesc cu palma să o mănânc cu ce oi putea”.
Altfel, s-ar putea prelungi această vară de foc, când „soarele s-a topit
şi a curs pe pământ”, şi să arunce scântei ce ar putea reaprinde ţara,
de data aceasta nu din cer, ci de pe pământ.
Ing. Maria OARGĂ
SUCHOV
|
|