România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Asediul cetăţii bastionare de la Alba Iulia 25 martie – 26 iulie 1849

Momente care nu trebuie uitate

 

După bătălia de la Simeria Veche (Piski) din data de 9 februarie 1849, dintre armatele insurgenţilor maghiari conduşi de generalul Josef Bem (1794-1850) comandantul trupelor revoluţionare a maghiarilor din Transilvania şi armatele imperiale austriece sprijinite de miliţiile naţionale ale românilor din Munţii Apuseni şi din Transilvania, finalizată fără a exista învinşi sau învingători. Generalul Bem pe data de 21 martie 1849 reuşeşte să pună stăpânire pe întreg teritoriul Transilvaniei cu excepţia zonei Munţilor Apuseni şi a fortificaţiilor Alba Iulia şi Deva.

În acelaşi an pe data de 14 aprilie în localitatea maghiară Debreţin s-a dat citire Proclamaţiei de Independenţă a Ungariei, iar proaspătul numit împărat Franz Josef de Habsburg-Lorraine (1830-1916) va fi decăzut din dreptul de a purta şi titlul de rege al Ungariei, regent al acestei ţări a fost ales avocatul Kossuth Lajos (1802-1894).

Generalul Bem în ambiţiile sale şi-a propus ca obiectiv principal ca în campania de primăvară-vară a anului 1849, să lichideze rezistenţa militară a armatei moţilor români din Munţii Apuseni conduşi de tribunul Avram Iancu (1824-1872) şi colaboratorul său apropiat tribunul Axente Sever (1821-1906) şi să cucerească cele două cetăţi Alba Iulia şi Deva.

În acest scop el trimite printr-un curier comandantului garnizoanei militare austriece din Cetatea Alba Iulia, colonelului August, o scrisoare ultimativă, oferindu-i acestuia şi oamenilor săi condiţii onorabile de capitulare, dar răspunsul primit din partea garnizoanei a fost un refuz hotărât.

Planul guvernului revoluţionar maghiar de la Debreţin era de a asedia şi cuceri simultan cele două cetăţi Alba Iulia şi Deva precum şi organizarea unui puternic cordon militar în jurul Munţilor Apuseni cu dublu scop: „de a-i izola în primul rând, apoi de a-i supune printr-un atac concentric şi simultan”.

Referitor la acest plan al insurgenţilor maghiari, tribunul Axente Sever spunea: „aici vrăşmaşul ştie că atâta timp cât nu vor fi supuşi munţii, nu vor fi în stare să ocupe Cetatea Albei”.

În cursul lunii martie 1849 după cucerirea de către insurgenţii maghiari a oraşului Sibiu, locuitorii din Alba Iulia ştiau deja ce soartă îi aşteaptă, de aceea comandantul garnizoanei militare austriece, colonelul August, a întocmit şi aprobat un plan de rechiziţii şi de aprovizionare a depozitelor militare cu produse  aduse atât din Oraşul de Jos cât şi din comunele şi satele apropiate.

De la persoanele particulare au fost rechiziţionate; vite pentru sacrificare, furaje pentru animale, zarzavaturi, cereale, vin, rachiu, slănină, carne de porc care apoi urma să fie conservată în sare şi untură, lemne pentru foc etc. Însă printr-o organizare haotică aceste rechiziţii se executau cu totul necorespunzător, astfel au existat situaţii când s-a primit ordin de reţinere a tuturor vitelor de tracţiune ale coloanelor ţărăneşti de aprovizionare a cetăţii. Proprietarii acestora fiind nevoiţi să se înjuge ei la căruţe pentru a coborî în Oraşul de Jos.

Cu toate că aprovizionarea depozitelor cetăţii s-a realizat corespunzător au existat şi unele magazii aproape goale din lipsă de cereale fiind o perioadă când încă grânele nu au fost recoltate.

În ceea ce priveşte asigurarea stocurilor de armament, muniţii şi explozivi în depozitele militare, acestea erau asigurate în procent de 100% fapt datorat şi existenţei în cetate a arsenalului militar care producea în mod curent muniţii şi armament de luptă.

În Cetatea Bastionară Alba Iulia la începutul încercuirii acesteia de către trupele insurgenţilor maghiari se aflau cartiruite conform înscrisurilor lăsate de capelanul militar al garnizoanei Thalson următoarele unităţi şi subunităţi:

- două companii de infanterie din compunerea Regimentului „Leningen”;

- o companie infanterie din compunerea Regimentului „Bianchi”;

- o companie mixtă de infanterie din compunerea Regimentului „Karl-Ferdinand”;

- o companie de infanterie bănăţeană;

- două baterii de artilerie;

- un escadron de cavalerie uşoară din compunerea Regimentului „Ferdinand-Max”;

- garda naţională a oraşului Orăştie;

- trupe auxiliare şi de servicii;

- civili înscrişi voluntar în armată de origine română.

Ca număr de efective militare garnizoana dispunea de: 44 ofiţeri; 2455 militari.

Echiparea soldaţilor a fost realizată conform normelor pentru fiecare armă în parte. Militarii români aveau uniforme proprii.

Pe date de 23 martie 1849 trupele insurgenţilor maghiari au încercuit cetatea, ocupând poziţii de luptă pe întreaga circumferinţă, iar pe data de 25 martie 1848 din ordinul comandantului garnizoanei colonelul August porţile cetăţii au fost închise iar trupele aflate în fortificaţie au fost alarmate şi repartizate în punctele cheie de apărare ale cetăţii.

Podul peste râul Mureş din localitatea Partoş fiind confecţionat din lemn a fost şi el incendiat şi distrus de locuitorii comunei.

Pentru a se preveni orice focar de incendiu, din ordinul comandantului garnizoanei, tot materialul lemnos de pe întreg perimetrul cetăţii a fost adunat şi pus în locuri ferite pentru a nu fi lovite de ghiulelele incendiare ale inamicului.

Întreaga esplanadă a cetăţii a fost curăţată de vegetaţie iar clădirile din lemn şi paiantă care au primit aprobare de a fi construite provizoriu lângă cetate au fost demolate.

Datorită numărului insuficient de militari care apărau cetatea, comandantul garnizoanei împreună cu Consiliul Militar al Cetăţii au luat hotărârea ca militarii combatanţi şi apţi de luptă să ocupe poziţii de tragere doar în zonele din incinta cetăţii, piesele de artilerie au fost amplasate pe platformele special pregătite pe cele şapte bastioane ale cetăţii, piesele cele mai multe fiind aşezate pe platformele de apărare ale cavalierelor (fostele bastione medievale ale cetăţii numite a „saşilor” şi „Bethlen”) care fiind mai înalte prin construcţie ofereau o poziţie de tragere foarte bună pentru apărarea părţii de est; sud-est; sud-vest; a cetăţii.

Părţile de nord; nord-vest şi nord-est ale cetăţii dispuneau pentru apărare de artilerie, dar mai puţină ca număr, deoarece se aflau la înălţime ca poziţie de tragere, fiind în acelaşi timp ferită de a fi văzută şi neutralizată de artileria inamică.

Celelalte sisteme de apărare cum au fost ravelinele; semilunile; contraescarpele, au rămas neprotejate de către apărătorii cetăţii, fiind create condiţii de inducere în eroare a inamicului, prin  amplasarea în anumite puncte a unor trăgători izolaţi, aceştia, având rolul de a-şi schimba poziţiile de tragere în diferite locaţii, pentru a da impresia inamicului că întreg perimetrul cetăţii este bine apărat.

Porţile cetăţii au fost bine închise iar podurile culisante au fost ridicate la porţile III-IV-V, pentru a nu fi distruse de focul artileriei inamice. În faţa porţii III, a fost aşezat un val de gunoi de grajd având rolul de a stopa forţa de izbire a ghiulelelor trase de tunurile de mare calibru pentru asediu ale inamicului.

Au fost închise majoritatea porţilor cazematelor cu excepţia celor în care se adăpostiseră cei 2000 de refugiaţi români din comunele învecinate cetăţii şi din Oraşul de Jos. Porţile caponierelor au fost şi ele închise, precum şi uşile metalice de la baza bastioanelor prin care se făcea legătura cu cleşti amplasaţi între bastioane.

În locurile vulnerabile şi predispuse la incendii în special a clădirilor acoperite cu acoperişuri din şindrilă din lemn, au fost instalate pichete de pompieri voluntari gata să acţioneze în caz pe pericol.

Primele conflicte militare între cele două părţi au izbucnit pe data de 26 martie 1849, iar în dimineaţa zilei de 27 martie asediatorii maghiari au dezlănţuit focul cu toate piesele de artilerie din dotare asupra cetăţii, dar datorită slabei pregătiri a ochitorilor, ghiulelele trase de tunuri erau imprecise fără a lovi obiectivele ţintite.

Zgomotul produs de gurile de foc atât al atacatorilor cât şi al apărătorilor au produs o mare panică în rândul populaţiei civile din cetate mai cu seamă în rândul refugiaţilor (civililor).

După această pregătire de foc a insurgenţilor maghiari, militarii din cetate au constatat că încărcăturile explozive ale ghiulelelor erau de proastă calitate, acestea în marea lor majoritate loveau în clădiri fără a exploda, rostogolindu-se apoi stinse pe străzile fortificaţiei, fără a mai crea pagube.

Artileria apărătorilor cetăţii fiind bine poziţionată la teren a dat şi ea o replică energică atacatorilor creând în rândul acestora pagube atât materiale cât şi umane.

În perioada de timp care a urmat, duelul de foc între cele două tabere a devenit tot mai nesemnificativ şi de scurtă durată, ceea ce a demonstrat că trupele maghiare nu aveau pregătirea necesară pentru a duce o luptă îndelungată şi în forţă pentru cucerirea unei fortificaţii de mari dimensiuni cum era cea de la Alba Iulia.

Insurgenţii maghiari după acest eşec s-au resemnat, rezumându-se doar în a executa unele misiuni de cercetare a terenului şi la demonstraţii de forţă pentru       a-i demoraliza şi impresiona pe apărătorii cetăţii.

Începând cu data de 31 martie 1849, trupele apărătorilor fără a fi impresionaţi de demonstraţiile de forţă ale insurgenţilor maghiari printr-o nouă pregătire de foc a artileriei din dotare reuşesc ca prin perdeaua de foc creată să permită infanteriei să iasă din cetate pe căi ascunse cu scopul ca printr-un atac scurt şi la obiect să creeze panică în rândul maghiarilor, acţiune reuşită cu succes.

După această acţiune în forţă a apărătorilor cetăţii a urmat o nouă perioadă de acalmie şi linişte între cele două tabere, care a durat mai multe zile. În această perioadă de pauză de luptă asediatorii maghiari vor începe o amplă acţiune de recrutare a tinerilor de origine maghiară din cartierul Varoş (Oraşul de Jos) continuând şi cu vechiul lor obicei de a demonstra în forţă sub zidurile cetăţii.

Generalul Bem întorcându-se din alte misiuni primite în zona Banatului, va pune capăt acestui joc de tatonare dintre cele două tabere iar cu soldaţii aduşi de el din alte teatre de luptă, care erau bine instruiţi şi cu experienţă în acţiuni militare, ocupă cu aceştia poziţii strategice de luptă în jurul cetăţii, iar cu  militarii genişti va construi un pod de pontoane peste râul Mureş în zona Partoş introducând în luptă în apropierea cetăţii rezervele aduse tot de el.

Sesizând intenţiile inamicului, apărătorii cetăţii deschid foc de precizie asupra coloanelor de militari aduşi din adâncime cu misiunea de a ocupa Dealul Furcilor o poziţie ideală pentru artileria inamică, Dealul având o înălţime mai mare decât unele zone ale cetăţii în special al celei de sud.

Pe timpul pregătirii de foc al artileriei cetăţii o subunitate întărită de infanterie părăseşte cetatea pe la poarta VI, cu misiunea de a ataca trupele inamicului din zona Dealul Furcilor, dar cu toate eforturile depuse de aceştia de a-i neutraliza pe insurgenţii maghiari, aceştia nu reuşesc, fiind respinşi.

Pe data de 2 aprilie 1849 după amiaza artileria inamică ocupând poziţii de tragere pe Dealul Furcilor declanşează o puternică pregătire de foc asupra cetăţii, iar după două ore şi jumătate de foc continuu bombardamentul încetează iar generalul Bem a trimis un sol care a solicitat comandantului garnizoanei să capituleze, acesta însă l-a refuzat din nou.

După acest refuz în primele ore ale dimineţii zilei de 3 aprilie bombardamentul artileriei maghiare va reizbucni cu o intensitate şi mai mare durând aproape întreaga zi, asupra cetăţii vărsându-şi focul 200 de tunuri inamice.

Zonele cele mai afectate de bombardament asupra cetăţii au fost cele din partea de est şi de sud. Clădirile din această zonă având cel mai mult de suferit (mănăstirea şi biserica franciscană a bulgarilor, clădirea comandamentului de geniu, manutanţa, depozitele de alimente, porţiuni din palatul princiar, turnul  sudic al catedralei romano-catolice etc.).

Fiind bine adăpostiţi în tunelele cetăţii, pierderile de vieţi omeneşti ale militarilor şi civililor au fost minime.

Cei mai speriaţi de efectele acestui bombardament au fost refugiaţii adăpostiţi în cazematele aflate în ravelinele cetăţii, unul dintre aceştia declarând „3 aprilie a fost o zi care nu-şi poate găsi asemănarea”.

După acest al doilea bombardament de mare intensitate a artileriei insurgenţilor asediatori maghiari, garnizoana cetăţii a ieşit din nou victorioasă fără a avea pierderi însemnate, dar dacă focul artileriei inamice ar fi continuat şi în zilele următoare se punea problema dacă fortificaţiile cetăţii ar fi rezistat.

În zilele care au urmat situaţia a luat o altă turnură deoarece generalul Bem a primit vestea că în zona Banatului trupele sale au suferit pierderi grele în confruntarea cu trupele armatelor austro-ruse. Pentru a-şi completa efectivele pierdute în luptă, generalul s-a văzut nevoit să-şi retragă o parte din trupele sale de honvezi şi o parte din artilerie.

După retragerea lui Bem şi a unei părţi ale armatei sale, din nou peste cele două tabere în conflict s-a aşezat liniştea. Insurgenţii maghiari fiind în inferioritate numerică nu au mai acţionat asupra apărătorilor cetăţii aşteptând forţe proaspete de la Cluj.

Singurele conflicte dintre cele două tabere au avut loc în zilele de 5 şi 11 aprilie 1849 când patrulele de cercetare s-au întâlnit faţă în faţă, respingându-se reciproc prin forţa armelor, retrăgându-se fiecare în dispozitivele proprii.

În această perioadă de acalmie în Oraşul de Jos Alba Iulia nesiguranţa era din ce în ce mai mare, izbucnind diferite mici conflicte nocturne între honvezi maghiari şi populaţia locală, deoarece primii fiind organizaţi în grupuri răzleţe îşi părăseau dispozitivele de luptă în căutare de hrană, băutură sau în scop de jaf. De multe ori aceste conflicte se soldau cu morţi şi răniţi din partea ambelor părţi.

Pentru a stopa aceste abuzuri comandantul garnizoanei militare al cetăţii Alba Iulia colonelul August a autorizat ca o delegaţie din Oraşul de Jos compusă din câte un reprezentant al naţionalităţilor conlocuitoare să întocmească un memoriu adresat baronului colonel Kemeny Farkaş, unul dintre locţiitorii generalului Bem şi să se deplaseze la cartierul general al acestuia din localitatea Bărăbanţ pentru a-i înmâna această plângere în vederea soluţionării ei de către acesta.

Tot în această perioadă Oraşul de Jos începe să se afunde tot mai mult în sărăcie şi mizerie, alimentele au dispărut de pe piaţă, iar locuitorii oraşului au început să intre în panică din cauza asediului prelungit fiindu-le frică că dacă această situaţie va mai continua vor muri cu toţii de foame.

În cetate proviziile apărătorilor erau pe sfârşite creându-i comandantului garnizoanei probleme şi griji, deoarece la orizont nu se întrezărea vreun ajutor din afară pentru a-i scoate din încercuire.

Dacă la început comandantul garnizoanei colonelul August a refuzat orice fel de colaborare cu Avram Iancu comandantul trupelor militare a românilor din Munţii Apuseni, în final, datorită presiunilor venite din partea populaţiei civile din cetate a acceptat colaborarea cu acesta.

În cetate situaţia era deosebit de gravă deoarece 400 de soldaţi erau grav bolnavi de tifos şi scorbut fiind îngrijiţi în condiţii inumane, deoarece spitalul militar era supraaglomerat cu răniţi.

În acest timp armata insurgenţilor maghiari a primit întăriri de valoarea unui batoalion de infanterie de origine poloneză (compus în majoritate din voluntari) şi încă un batalion de infanterie sosit de la Sebeş (Alba).

Tot în această perioadă a fost numit şi noul comandant al trupelor asediatoare maghiare în persoana colonelului Stein, un comandant energic cu multă experienţă în acţiunile de luptă, un comandant numit de generalul Bem care să ducă la bun sfârşit acest asediu asupra cetăţii Alba Iulia.

Începând cu luna mai 1849 un detaşament militar condus de prefectul Axente Sever (1821-1906) şi compus din 800 de luptători români ai Legiunii I Blăjana, au străpuns încercuirea cetăţii întrând în fortificaţie prin poarta VI. Intrarea lor în cetate fiind primită cu multă bucurie atât de soldaţi şi ofiţerii români cât şi de refugiaţi din cetate.

Consiliu militar şi comandantul garnizoanei colonelul August se chinuiau să găsească o motivaţie plauzibilă de îndepărtare a lui Axente şi a oamenilor lui din cetate, motivele oficiale ale acestei hotărâri fiind: prezenţa în cetate a detaşamentului de militari români ar fi împuţinat şi mai mult raţiile de hrană ale soldaţilor permanenţi din fortificaţie, specificându-se că prefectul legiunii româneşti, Axente Sever, era mai necesar din punct de vedere strategic  în Munţii Apuseni. Militarii aflaţi la acea perioadă în cetate puteau face faţă asediatorilor, fără ajutor din afară.

Prefectul Axente Sever a tras concluzia că motivul îndepărtării lui din cetate se baza pe teama colonelului August, că românii fiind majoritari în oraş ar putea să-l schimbe de la comanda trupelor sale iar comanda să-i fie atribuită unui ofiţer de origine română. Colonelului August îi era mai mult frică de acest lucru decât de faptul dacă cetatea era cucerită de insurgenţii maghiari şi el ar fi fost luat prizonier.

În situaţia creată prefectul Axente Sever a fost primit împreună cu luptătorii săi în incinta cetăţii, aceştia fiind cazaţi într-o cazemată din ravelinul Sfintei Trinităţi dar orice mişcare a acestora era atent supravegheată de oamenii colonelului August.

În dimineaţa zilei de 27 mai 1849 Axente şi oamenii lui părăsesc cetatea fiind escortaţi de două subunităţi de grăniceri care aveau misiunea de a se retrage în cetate imediat după ce soldaţii români reuşeau să străpungă încercuirea inamicului apoi să ia drumul munţilor.

Detaşamentul de luptători români a intrat în forţă în  luptă, reuşind în scurt timp să creeze o breşe în apărarea inamicului, iar locul străpuns a fost acelaşi pe unde au intrat în cetate (în dreptul magaziei de pulbere). Vacarmul produs de armele de foc a exploziilor a strigătelor de luptă au alarmat subunităţile în rezervă care sub sprijinul unor tunuri de câmp au trecut la contraatac. Pe timpul luptelor 85 de luptători români nu au putut să îşi urmeze comandantul fiind nevoiţi ca împreună cu cele două subunităţi de grăniceri să se refugieze în cetate. Având de acum şi sprijinul artileriei cetăţii, aceştia au rămas în fortificaţie până la stingerea asediului dovedindu-se deosebit de utili în ducerea acţiunilor de luptă alături de soldaţii cetăţii.

Spre a masca slăbiciunea în actul de comandă, comandantul insurgenţilor maghiari colonelul Stein va folosi din nou vechea metodă a intimidării apărătorilor cetăţii, trimiţând la aceştia un grup de negociatori care aveau sarcina de a-i solicita comandantului garnizoanei colonelului August capitularea necondiţionată, trimiţând în acelaşi timp prin oamenii lor infiltraţi în cetate scrisori de dezinformare prin care se preamăreau victoriile generalului Bem în Transilvania, denigrându-l pe comandantul garnizoanei de trădare şi incompetenţă.

După toate aceste aspecte prezentate mai sus a urmat o altă perioadă de acalmie, Oraşul de Jos era mai mult  pustiu, străzile erau goale, prăvăliile negustorilor aveau obloanele trase, multe case din cauza bombardamentului artileriei din cetate erau ruinate şi incendiate.

Nici în cetate situaţia nu era mai bună, cel mai grav era faptul că în şanţurile de apărare ale cetăţii se aflau peste 2000 de civili români şi de alte naţionalităţi cu excepţia maghiarilor, care din cauza mizeriei, lipsa apei potabile a foamei crunte s-au îmbolnăvit, mulţi decedând în special copii şi bătrânii.

Un martor ocular a consemnat într-un jurnal personal despre acest aspect astfel: "În şanţurile de jos ale cetăţii s-au adăugat valuri de orăşeni, care stau înghesuiţi peste 2000 de familii de vlahi creând o privelişte înspăimântătoare".

Această aparentă stare de linişte s-a datorat şi faptului că în Munţii Apuseni armatele de moţi conduse de Avram Iancu l-au înfrânt a doua oară pe duşmanul său maiorul insurgent maghiar Emeric Hatvani (1818-1856) pe data de 19 mai 1849 lângă Abrud pe Dealul Mare.

Ofiţerii din garnizoana cetăţii Alba Iulia sătui să tot aştepte o schimbare de situaţie pe câmpul de luptă s-au prezentat la colonelul August solicitându-i acestuia să le aprobe o incursiune în dispozitivul inamicului cu subunităţile comandate de ei, cerând ca sprijin focul artileriei şi escadronul de cavalerie al garnizoanei, care printr-o intervenţie în forţă să creeze o breşe în apărarea insurgenţilor pentru realizarea unei joncţiuni, apoi cu trupele militare din munţi.

Lipsit de ori ce gândire strategică şi plin de orgolii personale acesta le-a răspuns subordonaţilor săi "nu am lipsă de ei".

Totuşi atacul în final a avut loc pe data de 31 mai 1849 dar s-a soldat cu un eşec, nu în totalitate, deoarece după acesta insurgenţii maghiari se simţeau mereu ameninţaţi pe la spate de trupele moţilor din munţi. Comandantul trupelor maghiare, colonelul Stein, va fi nevoit să disloce unele subunităţi din cordonul de încercuire a cetăţii şi să le dispună în poziţii care să asigure şi spatele trupelor proprii, în cazul unui atac surpriză venit din Munţii Apuseni.

Spre sfârşitul lunii iunie 1849 un observator amplasat în turnul catedralei Romano-catolice a semnalat mişcări intense de trupe în rândul asediatorilor, comanda garnizoanei cetăţii trăgând concluzia că insurgenţii maghiari primind întăriri pun la cale un mare atac asupra cetăţii Alba Carolina.

În această situaţie colonelul August a dat alarma generală în cetate ordonând subordonaţilor săi, ocuparea în cel mai scurt timp a poziţiilor de apărare comasându-şi forţele pe direcţia probabilă de atac al inamicului care venea din zona Partoş.

Pe data de 23 iunie 1848 toate forţele de apărare a cetăţii erau gata de luptă.

În dimineaţa zilei de 24 iunie la primele ore, s-a declanşat o puternică pregătire de foc a inamicului cu toate mijloacele de artilerie a acestuia creând un adevărat vacarm şi panică în incinta cetăţii.

Din nou cei mai afectaţi au fost refugiaţii din şanţurile de apărare ale cetăţii, un martor ocular consemnând "a fost ziua în care nici într-o sută de ani nu va mai avea pereche".

Ploaia de ghiulele de toate calibrele şi tipurile a căzut asupra cetăţii până în jurul amiezii când s-a oprit brusc. Din nou s-a cerut conducerii garnizoanei capitularea, care pentru a câştiga timp a întârziat răspunsul până în jurul orei 17, timp în care militarii, civilii şi cei 84 luptători români, având şi sprijinul refugiaţilor valizi din şanţurile de apărare reuşesc să stingă focarele de incendii provocate de ghiulele incendiare trase de artileria inamicului.

Spre seară garnizoana cetăţii va transmite refuzul apărătorilor de a capitula, orele fiind târzii insurgenţii nu vor mai continua cu focul artileriei.

Pe data de 24 iunie 1849 la primele ore ale dimineţii pregătirea de foc al artileriei inamice s-a reluat cu o şi mai mare intensitate, ghiulelele cu explozie şi efect prin schije precum şi cele incendiare au lovit clădirile din incinta cetăţii, focul fiind concentrat pe bastioanele Sf. Eugeniu şi Sf. Ştefan unde se afla artileria apărătorilor comasată în număr mai mare.

În timp focul artileriei inamicului a început să scadă din intensitate până când a încetat complet.

Oraşul de Jos se afla sub ocupaţia completă a insurgenţilor maghiari, cu toate acestea când au încercat pe timpul nopţii să execute cu elementele de cercetare o pătrundere în forţă în cetate, trecând de esplanadă şi ajungând până pe uliţa Şurilor (azi str. Vasile Alecsandri) au fost respinşi imediat cu foarte mare uşurinţă de soldaţii dispuşi în punctele de observare ale cetăţii.

Cu tot focul intens al artileriei inamicului executat pe data de 24 iunie 1849 asupra cetăţii bastionare Alba Iulia, apărătorii acesteia nu au suferit pierderi substanţiale în personal, au fost omorâţi 18 militari şi răniţi 40 de militari.

Insurgenţii maghiari în marea lor disperare şi dorinţă de răzbunare împotriva românilor apărători ai cetăţii, au trecut la săvârşirea unui adevărat masacru asupra puţinilor cetăţeni români care au rămas în oraş şi nu s-au refugiat pentru a se proteja în cetate. La ordinul comandantului gărzii naţionale maghiare căpitanul Fogorosy Iony (localnic din Alba Iulia) o subunitate de militari honvezi din subordinea sa a trecut la arestarea unor locuitori nevinovaţi români care îşi aveau domiciliul în Cartierul Lipoveni şi sub învinuirea de colaboraţionism cu confraţii lor apărători ai cetăţii, au fost duşi sub escortă militară în grădina casei căpitanului (azi intersecţia str. N. Bălcescu cu Calea Moţilor) unde au fost bătuţi şi torturaţi iar apoi din ordinul lui Fogorosy au fost împuşcaţi de către soldaţii unguri iar trupurile lor neînsufleţite au fost decapitate. Cu sprijinul unor ţigani aduşi din zonă cadavrele mutilate ale acestora au fost aruncate într-o groapă comună, săpată în aceeaşi grădină.

În acest carnagiu care după unele documente ale vremii ar fi avut loc pe data de 25 iunie 1849 au fost ucişi fără milă 49 de români dintre care 36 bărbaţi, 6 femei şi 4 copii.

Asediul a continuat astfel că în luna iulie situaţia se va înrăutăţi şi mai mult în incinta cetăţii unde datorită hranei insuficiente şi de proastă calitate s-a declanşat o epidemie de dizenterie.

Raţia de hrană pentru soldaţi a fost drastic diminuată - aceştia în unele situaţii mâncau porumb fiert în apă şi acesta fiind stricat în mare parte.

Pe data de 8 iulie 1849 forţele imperiale austro-ruse ocupă oraşele Buda  şi Pesta forţând guvernul şi pe regentul Kossuth să se refugieze în localitatea Szeged iar de aici să capituleze, luând la sfârşitul revoluţiei drumul exilului.

Ridicarea asediului asupra cetăţii Alba Iulia a avut loc în zorii zilei de 25 iulie 1849, deoarece detaşamentele de moţi au coborât din Munţii Apuseni avându-i în fruntea lor pe prefectul Axente Sever şi pe prefectul Mânzat efectivul acestora numărând 2000 de oameni şi 2 tunuri de câmp.

Insurgenţii maghiari asediatori văzându-se atacaţi de trupele militare ale moţilor români din munţi au dat alarma concentrându-şi efortul spre locul unde urma să aibă loc confruntarea militară.

Garnizoana militară din cetate în loc să se alarmeze şi să intre şi ei în luptă pentru ieşirea din încercuire s-au postat pe zidurile cetăţii privind la ceea ce urma să se întâmple. Toată vina purtând-o colonelul August şi consiliul său militar care nu şi-au dat acordul de angajare în luptă a soldaţilor sin subordinea lor.

Cu toate că trupele militare ale moţilor au ajuns în localitatea Şard, dar datorită faptului că au fost copleşiţi numeric de militarii insurgenţilor maghiari au fost nevoiţi să se retragă dincolo de localitatea Ampoiţa.

Acest atac a eşuat din cauza unor trădători care i-au atenţionat pe insurgenţi despre atacul surpriză pe care urma să-l execute armata moţilor.

După această ultimă confruntare în noaptea de 26 iulie 1849 focurile aprinse de santinelele maghiare pentru a marca cordonul de asediu al cetăţii bastionare Alba Carolina nu au mai fost văzute de cei din cetate, iar spre localităţile Partoş şi Bărăbanţ se vedeau multe felinare şi torţe în mişcare semn că insurgenţii au ridicat asediul iar sub adăpostul întunericului au început retragerea pe două direcţii Aiud şi Sebeş.

În dimineaţa zilei de 27 iulie 1849 observatorul militar poziţionat în turnul clopotniţei Catedralei Romano-catolice „Sf. Mihail” anunţa că pe partea de sud în dreptul localităţii Partoş, trupele maghiare au traversat râul Mureş în număr mare aruncând în aer podul construit de ei din vase de pontoane.

În această situaţie comandantul garnizoanei colonelul August dă alarma generală în cetate, militarii fiind dirijaţi: o parte spre poziţiile părăsite de inamic iar cealaltă parte i-a drumul spre localitatea Partoş. Toată această incursiune a fost ordonată pentru ca cei din cetate să fie siguri că asediul a fost ridicat, iar insurgenţii atacatori maghiari şi-au părăsit poziţiile de luptă, trecând râul Mureş.

Subunităţi izolate din trupele maghiare care asigurau spatele retragerii grosului armatei şi care se aflau pe cealaltă parte a râului Mureş văzând trupele ieşite din cetate şi care cercetau malurile râului au deschis focul cu armamentul din dotare, forţând avangarda cetăţii să se retragă din nou în fortificaţie.

Armata insurgenţilor maghiari care au asediat cetatea mai avea în compunerea ei în faza finală următoare efectivele şi tehnică de artilerie astfel: 4000 soldaţi honvezi; 500 cavalerişti husari; 24 tunuri de asalt şi câmp.

După ridicarea asediului şi trecerea râului Mureş, trupele maghiare s-au concentrat într-un raion provizoriu în câmpia dintre localităţile Oarda de Jos şi Lancrăm.

De frica reîntoarcerii insurgenţilor maghiari şi reluarea asediului asupra cetăţii, comandantul garnizoanei colonelul August dă ordin celor din subordinea sa să părăsească de urgenţă cetatea şi să caute să rechiziţioneze absolut tot ce găsesc ca produse alimentare în zonă, accentul fiind pus pe magaziile de produse agricole ale nobililor maghiari din localitatea Şard.

Pe data de 3 august 1849 colonelul August dă ordin soldaţilor din subordine, care mai erau apţi de luptă să se constituie într-un detaşament înarmat şi să execute un atac surpriză asupra militarilor maghiari din zona Oarda de Jos - Lancrăm. Atacul s-a soldat cu un eşec total trupele din cetate fiind respinse după o scurtă pregătire de foc, a insurgenţilor maghiari.

Pe data de 6 august 1849 generalul Lüders obţine o mare victorie asupra trupelor revoluţionare maghiare în bătălia de lângă Sibiu, creându-se astfel posibilitatea trupelor austro-ruse să îşi continue înaintarea spre oraşul Sebeş unde va avea loc o nouă confruntare militară între cele două armate. Pe data de 12 august 1849, la această bătălie vor participa şi militarii din garnizoana cetăţii Alba Iulia. După o confruntare destul de îndârjită între cele două tabere, insurgenţii maghiari sunt înfrânţi, retrăgându-se spre localităţile Balomir-Cugir.

După mai multe confruntări sporadice pe data de 13 august 1849 armata revoluţionară maghiară este somată să depună armele lângă localitatea Şiria (Arad) în faţa generalului rus Rüdiger odată cu această capitulare au fost somaţi să se predea şi cei 13 generali insurgenţi ai armatei maghiare.

Pe timpul acestor ultime acţiuni militare între armatele revoluţionare maghiare şi armatele imperiale austro-ruse, foarte mulţi militari maghiari s-au predat sau au fost luaţi prizonieri de armata imperială rusă, astfel câteva mii de prizonieri vor lua drumul spre Alba Iulia fiind încarceraţi în cazematele construite în ravelinele cetăţii, în condiţii greu de suportat fiind înfometaţi, ei au început în scurt timp să se îmbolnăvească de holeră şi să moară în masă.

Se estimează că la sfârşitul acestui asediu asupra cetăţii Alba Iulia care a durat aproape 4 luni trupele revoluţionarilor maghiari au produs atât Oraşului  de Jos cât şi Cetăţii pagube mari atât în pierderi de vieţi omeneşti, militari şi civili, cât şi prin distrugerea unor edificii cu valoare istorică şi de cultură.

Se estimează că numai în Comitatul Alba au murit peste 10.000 de oameni, atât români cât şi de alte naţionalităţi, numai în perioada 1848-1849, 12 sate româneşti au fost distruse sau incendiate, iar oraşul Alba Iulia a fost lăsat de asediatori în ruină.

Nicolae PARASCHIVESCU

 

Bibliografie

1. Eugen Hulea, Evenimente ale revoluţiei de la 1848-1849 din oraşul Alba Iulia, în Apulum XI, pag. 468-487.tc "1. Eugen Hulea, Evenimente ale revoluţiei de la 1848-1849 din oraşul Alba Iulia, în Apulum XI, pag. 468-487."

2. Ioan Străjan, Monumentul martirilor români din cartierul Lipovenii-Bălgradului ucişi în timpul revoluţiei române din Transilvania, în Dacoromania, nr. 45.tc "2. Ioan Străjan, Monumentul martirilor români din cartierul Lipovenii-Bălgradului ucişi în timpul revoluţiei române din Transilvania, în Dacoromania, nr. 45."

3. Niocolae Josan, Popa Liliana, Cetatea Alba Iulia pe timpul Revoluţiei de la 1848-1849, articol, Editura Altip, Alba Iulia, 2001.tc "3. Niocolae Josan, Popa Liliana, Cetatea Alba Iulia pe timpul Revoluţiei de la 1848-1849, articol, Editura Altip, Alba Iulia, 2001."