|
Asediul cetăţii
bastionare de la Alba Iulia 25 martie – 26 iulie 1849
Momente care nu
trebuie uitate
După bătălia de la
Simeria Veche (Piski) din data de 9 februarie 1849, dintre armatele
insurgenţilor maghiari conduşi de generalul Josef Bem (1794-1850)
comandantul trupelor revoluţionare a maghiarilor din Transilvania şi
armatele imperiale austriece sprijinite de miliţiile naţionale ale
românilor din Munţii Apuseni şi din Transilvania, finalizată fără a
exista învinşi sau învingători. Generalul Bem pe data de 21 martie 1849
reuşeşte să pună stăpânire pe întreg teritoriul Transilvaniei cu
excepţia zonei Munţilor Apuseni şi a fortificaţiilor Alba Iulia şi Deva.
În acelaşi an pe data
de 14 aprilie în localitatea maghiară Debreţin s-a dat citire
Proclamaţiei de Independenţă a Ungariei, iar proaspătul numit împărat
Franz Josef de Habsburg-Lorraine (1830-1916) va fi decăzut din dreptul
de a purta şi titlul de rege al Ungariei, regent al acestei ţări a fost
ales avocatul Kossuth Lajos (1802-1894).
Generalul Bem în
ambiţiile sale şi-a propus ca obiectiv principal ca în campania de
primăvară-vară a anului 1849, să lichideze rezistenţa militară a armatei
moţilor români din Munţii Apuseni conduşi de tribunul Avram Iancu
(1824-1872) şi colaboratorul său apropiat tribunul Axente Sever
(1821-1906) şi să cucerească cele două cetăţi Alba Iulia şi Deva.
În acest scop el
trimite printr-un curier comandantului garnizoanei militare austriece
din Cetatea Alba Iulia, colonelului August, o scrisoare ultimativă,
oferindu-i acestuia şi oamenilor săi condiţii onorabile de capitulare,
dar răspunsul primit din partea garnizoanei a fost un refuz hotărât.
Planul guvernului
revoluţionar maghiar de la Debreţin era de a asedia şi cuceri simultan
cele două cetăţi Alba Iulia şi Deva precum şi organizarea unui puternic
cordon militar în jurul Munţilor Apuseni cu dublu scop: „de a-i izola în
primul rând, apoi de a-i supune printr-un atac concentric şi simultan”.
Referitor la acest plan
al insurgenţilor maghiari, tribunul Axente Sever spunea: „aici vrăşmaşul
ştie că atâta timp cât nu vor fi supuşi munţii, nu vor fi în stare să
ocupe Cetatea Albei”.
În cursul lunii martie
1849 după cucerirea de către insurgenţii maghiari a oraşului Sibiu,
locuitorii din Alba Iulia ştiau deja ce soartă îi aşteaptă, de aceea
comandantul garnizoanei militare austriece, colonelul August, a întocmit
şi aprobat un plan de rechiziţii şi de aprovizionare a depozitelor
militare cu produse aduse atât din Oraşul de Jos cât şi din comunele şi
satele apropiate.
De la persoanele
particulare au fost rechiziţionate; vite pentru sacrificare, furaje
pentru animale, zarzavaturi, cereale, vin, rachiu, slănină, carne de
porc care apoi urma să fie conservată în sare şi untură, lemne pentru
foc etc. Însă printr-o organizare haotică aceste rechiziţii se executau
cu totul necorespunzător, astfel au existat situaţii când s-a primit
ordin de reţinere a tuturor vitelor de tracţiune ale coloanelor
ţărăneşti de aprovizionare a cetăţii. Proprietarii acestora fiind
nevoiţi să se înjuge ei la căruţe pentru a coborî în Oraşul de Jos.
Cu toate că
aprovizionarea depozitelor cetăţii s-a realizat corespunzător au existat
şi unele magazii aproape goale din lipsă de cereale fiind o perioadă
când încă grânele nu au fost recoltate.
În ceea ce priveşte
asigurarea stocurilor de armament, muniţii şi explozivi în depozitele
militare, acestea erau asigurate în procent de 100% fapt datorat şi
existenţei în cetate a arsenalului militar care producea în mod curent
muniţii şi armament de luptă.
În Cetatea Bastionară
Alba Iulia la începutul încercuirii acesteia de către trupele
insurgenţilor maghiari se aflau cartiruite conform înscrisurilor lăsate
de capelanul militar al garnizoanei Thalson următoarele unităţi şi
subunităţi:
- două companii de
infanterie din compunerea Regimentului „Leningen”;
- o companie infanterie
din compunerea Regimentului „Bianchi”;
- o companie mixtă de
infanterie din compunerea Regimentului „Karl-Ferdinand”;
- o companie de
infanterie bănăţeană;
- două baterii de
artilerie;
- un escadron de
cavalerie uşoară din compunerea Regimentului „Ferdinand-Max”;
- garda naţională a
oraşului Orăştie;
- trupe auxiliare şi de
servicii;
- civili înscrişi
voluntar în armată de origine română.
Ca număr de efective
militare garnizoana dispunea de: 44 ofiţeri; 2455 militari.
Echiparea soldaţilor a
fost realizată conform normelor pentru fiecare armă în parte. Militarii
români aveau uniforme proprii.
Pe date de 23 martie
1849 trupele insurgenţilor maghiari au încercuit cetatea, ocupând
poziţii de luptă pe întreaga circumferinţă, iar pe data de 25 martie
1848 din ordinul comandantului garnizoanei colonelul August porţile
cetăţii au fost închise iar trupele aflate în fortificaţie au fost
alarmate şi repartizate în punctele cheie de apărare ale cetăţii.
Podul peste râul Mureş
din localitatea Partoş fiind confecţionat din lemn a fost şi el
incendiat şi distrus de locuitorii comunei.
Pentru a se preveni
orice focar de incendiu, din ordinul comandantului garnizoanei, tot
materialul lemnos de pe întreg perimetrul cetăţii a fost adunat şi pus
în locuri ferite pentru a nu fi lovite de ghiulelele incendiare ale
inamicului.
Întreaga esplanadă a
cetăţii a fost curăţată de vegetaţie iar clădirile din lemn şi paiantă
care au primit aprobare de a fi construite provizoriu lângă cetate au
fost demolate.
Datorită numărului
insuficient de militari care apărau cetatea, comandantul garnizoanei
împreună cu Consiliul Militar al Cetăţii au luat hotărârea ca militarii
combatanţi şi apţi de luptă să ocupe poziţii de tragere doar în zonele
din incinta cetăţii, piesele de artilerie au fost amplasate pe
platformele special pregătite pe cele şapte bastioane ale cetăţii,
piesele cele mai multe fiind aşezate pe platformele de apărare ale
cavalierelor (fostele bastione medievale ale cetăţii numite a „saşilor”
şi „Bethlen”) care fiind mai înalte prin construcţie ofereau o poziţie
de tragere foarte bună pentru apărarea părţii de est; sud-est; sud-vest;
a cetăţii.
Părţile de nord;
nord-vest şi nord-est ale cetăţii dispuneau pentru apărare de artilerie,
dar mai puţină ca număr, deoarece se aflau la înălţime ca poziţie de
tragere, fiind în acelaşi timp ferită de a fi văzută şi neutralizată de
artileria inamică.
Celelalte sisteme de
apărare cum au fost ravelinele; semilunile; contraescarpele, au rămas
neprotejate de către apărătorii cetăţii, fiind create condiţii de
inducere în eroare a inamicului, prin amplasarea în anumite puncte a
unor trăgători izolaţi, aceştia, având rolul de a-şi schimba poziţiile
de tragere în diferite locaţii, pentru a da impresia inamicului că
întreg perimetrul cetăţii este bine apărat.
Porţile cetăţii au fost
bine închise iar podurile culisante au fost ridicate la porţile
III-IV-V, pentru a nu fi distruse de focul artileriei inamice. În faţa
porţii III, a fost aşezat un val de gunoi de grajd având rolul de a
stopa forţa de izbire a ghiulelelor trase de tunurile de mare calibru
pentru asediu ale inamicului.
Au fost închise
majoritatea porţilor cazematelor cu excepţia celor în care se
adăpostiseră cei 2000 de refugiaţi români din comunele învecinate
cetăţii şi din Oraşul de Jos. Porţile caponierelor au fost şi ele
închise, precum şi uşile metalice de la baza bastioanelor prin care se
făcea legătura cu cleşti amplasaţi între bastioane.
În locurile vulnerabile
şi predispuse la incendii în special a clădirilor acoperite cu
acoperişuri din şindrilă din lemn, au fost instalate pichete de pompieri
voluntari gata să acţioneze în caz pe pericol.
Primele conflicte
militare între cele două părţi au izbucnit pe data de 26 martie 1849,
iar în dimineaţa zilei de 27 martie asediatorii maghiari au dezlănţuit
focul cu toate piesele de artilerie din dotare asupra cetăţii, dar
datorită slabei pregătiri a ochitorilor, ghiulelele trase de tunuri erau
imprecise fără a lovi obiectivele ţintite.
Zgomotul produs de
gurile de foc atât al atacatorilor cât şi al apărătorilor au produs o
mare panică în rândul populaţiei civile din cetate mai cu seamă în
rândul refugiaţilor (civililor).
După această pregătire
de foc a insurgenţilor maghiari, militarii din cetate au constatat că
încărcăturile explozive ale ghiulelelor erau de proastă calitate,
acestea în marea lor majoritate loveau în clădiri fără a exploda,
rostogolindu-se apoi stinse pe străzile fortificaţiei, fără a mai crea
pagube.
Artileria apărătorilor
cetăţii fiind bine poziţionată la teren a dat şi ea o replică energică
atacatorilor creând în rândul acestora pagube atât materiale cât şi
umane.
În perioada de timp
care a urmat, duelul de foc între cele două tabere a devenit tot mai
nesemnificativ şi de scurtă durată, ceea ce a demonstrat că trupele
maghiare nu aveau pregătirea necesară pentru a duce o luptă îndelungată
şi în forţă pentru cucerirea unei fortificaţii de mari dimensiuni cum
era cea de la Alba Iulia.
Insurgenţii maghiari
după acest eşec s-au resemnat, rezumându-se doar în a executa unele
misiuni de cercetare a terenului şi la demonstraţii de forţă
pentru a-i demoraliza şi impresiona pe apărătorii cetăţii.
Începând cu data de 31
martie 1849, trupele apărătorilor fără a fi impresionaţi de
demonstraţiile de forţă ale insurgenţilor maghiari printr-o nouă
pregătire de foc a artileriei din dotare reuşesc ca prin perdeaua de foc
creată să permită infanteriei să iasă din cetate pe căi ascunse cu
scopul ca printr-un atac scurt şi la obiect să creeze panică în rândul
maghiarilor, acţiune reuşită cu succes.
După această acţiune în
forţă a apărătorilor cetăţii a urmat o nouă perioadă de acalmie şi
linişte între cele două tabere, care a durat mai multe zile. În această
perioadă de pauză de luptă asediatorii maghiari vor începe o amplă
acţiune de recrutare a tinerilor de origine maghiară din cartierul Varoş
(Oraşul de Jos) continuând şi cu vechiul lor obicei de a demonstra în
forţă sub zidurile cetăţii.
Generalul Bem
întorcându-se din alte misiuni primite în zona Banatului, va pune capăt
acestui joc de tatonare dintre cele două tabere iar cu soldaţii aduşi de
el din alte teatre de luptă, care erau bine instruiţi şi cu experienţă
în acţiuni militare, ocupă cu aceştia poziţii strategice de luptă în
jurul cetăţii, iar cu militarii genişti va construi un pod de pontoane
peste râul Mureş în zona Partoş introducând în luptă în apropierea
cetăţii rezervele aduse tot de el.
Sesizând intenţiile
inamicului, apărătorii cetăţii deschid foc de precizie asupra coloanelor
de militari aduşi din adâncime cu misiunea de a ocupa Dealul Furcilor o
poziţie ideală pentru artileria inamică, Dealul având o înălţime mai
mare decât unele zone ale cetăţii în special al celei de sud.
Pe timpul pregătirii de
foc al artileriei cetăţii o subunitate întărită de infanterie părăseşte
cetatea pe la poarta VI, cu misiunea de a ataca trupele inamicului din
zona Dealul Furcilor, dar cu toate eforturile depuse de aceştia de a-i
neutraliza pe insurgenţii maghiari, aceştia nu reuşesc, fiind respinşi.
Pe data de 2 aprilie
1849 după amiaza artileria inamică ocupând poziţii de tragere pe Dealul
Furcilor declanşează o puternică pregătire de foc asupra cetăţii, iar
după două ore şi jumătate de foc continuu bombardamentul încetează iar
generalul Bem a trimis un sol care a solicitat comandantului garnizoanei
să capituleze, acesta însă l-a refuzat din nou.
După acest refuz în
primele ore ale dimineţii zilei de 3 aprilie bombardamentul artileriei
maghiare va reizbucni cu o intensitate şi mai mare durând aproape
întreaga zi, asupra cetăţii vărsându-şi focul 200 de tunuri inamice.
Zonele cele mai
afectate de bombardament asupra cetăţii au fost cele din partea de est
şi de sud. Clădirile din această zonă având cel mai mult de suferit
(mănăstirea şi biserica franciscană a bulgarilor, clădirea
comandamentului de geniu, manutanţa, depozitele de alimente, porţiuni
din palatul princiar, turnul sudic al catedralei romano-catolice etc.).
Fiind bine adăpostiţi
în tunelele cetăţii, pierderile de vieţi omeneşti ale militarilor şi
civililor au fost minime.
Cei mai speriaţi de
efectele acestui bombardament au fost refugiaţii adăpostiţi în
cazematele aflate în ravelinele cetăţii, unul dintre aceştia declarând
„3 aprilie a fost o zi care nu-şi poate găsi asemănarea”.
După acest al doilea
bombardament de mare intensitate a artileriei insurgenţilor asediatori
maghiari, garnizoana cetăţii a ieşit din nou victorioasă fără a avea
pierderi însemnate, dar dacă focul artileriei inamice ar fi continuat şi
în zilele următoare se punea problema dacă fortificaţiile cetăţii ar fi
rezistat.
În zilele care au urmat
situaţia a luat o altă turnură deoarece generalul Bem a primit vestea că
în zona Banatului trupele sale au suferit pierderi grele în confruntarea
cu trupele armatelor austro-ruse. Pentru a-şi completa efectivele
pierdute în luptă, generalul s-a văzut nevoit să-şi retragă o parte din
trupele sale de honvezi şi o parte din artilerie.
După retragerea lui Bem
şi a unei părţi ale armatei sale, din nou peste cele două tabere în
conflict s-a aşezat liniştea. Insurgenţii maghiari fiind în
inferioritate numerică nu au mai acţionat asupra apărătorilor cetăţii
aşteptând forţe proaspete de la Cluj.
Singurele conflicte
dintre cele două tabere au avut loc în zilele de 5 şi 11 aprilie 1849
când patrulele de cercetare s-au întâlnit faţă în faţă, respingându-se
reciproc prin forţa armelor, retrăgându-se fiecare în dispozitivele
proprii.
În această perioadă de
acalmie în Oraşul de Jos Alba Iulia nesiguranţa era din ce în ce mai
mare, izbucnind diferite mici conflicte nocturne între honvezi maghiari
şi populaţia locală, deoarece primii fiind organizaţi în grupuri răzleţe
îşi părăseau dispozitivele de luptă în căutare de hrană, băutură sau în
scop de jaf. De multe ori aceste conflicte se soldau cu morţi şi răniţi
din partea ambelor părţi.
Pentru a stopa aceste
abuzuri comandantul garnizoanei militare al cetăţii Alba Iulia colonelul
August a autorizat ca o delegaţie din Oraşul de Jos compusă din câte un
reprezentant al naţionalităţilor conlocuitoare să întocmească un memoriu
adresat baronului colonel Kemeny Farkaş, unul dintre locţiitorii
generalului Bem şi să se deplaseze la cartierul general al acestuia din
localitatea Bărăbanţ pentru a-i înmâna această plângere în vederea
soluţionării ei de către acesta.
Tot în această perioadă
Oraşul de Jos începe să se afunde tot mai mult în sărăcie şi mizerie,
alimentele au dispărut de pe piaţă, iar locuitorii oraşului au început
să intre în panică din cauza asediului prelungit fiindu-le frică că dacă
această situaţie va mai continua vor muri cu toţii de foame.
În cetate proviziile
apărătorilor erau pe sfârşite creându-i comandantului garnizoanei
probleme şi griji, deoarece la orizont nu se întrezărea vreun ajutor din
afară pentru a-i scoate din încercuire.
Dacă la început
comandantul garnizoanei colonelul August a refuzat orice fel de
colaborare cu Avram Iancu comandantul trupelor militare a românilor din
Munţii Apuseni, în final, datorită presiunilor venite din partea
populaţiei civile din cetate a acceptat colaborarea cu acesta.
În cetate situaţia era
deosebit de gravă deoarece 400 de soldaţi erau grav bolnavi de tifos şi
scorbut fiind îngrijiţi în condiţii inumane, deoarece spitalul militar
era supraaglomerat cu răniţi.
În acest timp armata
insurgenţilor maghiari a primit întăriri de valoarea unui batoalion de
infanterie de origine poloneză (compus în majoritate din voluntari) şi
încă un batalion de infanterie sosit de la Sebeş (Alba).
Tot în această perioadă
a fost numit şi noul comandant al trupelor asediatoare maghiare în
persoana colonelului Stein, un comandant energic cu multă experienţă în
acţiunile de luptă, un comandant numit de generalul Bem care să ducă la
bun sfârşit acest asediu asupra cetăţii Alba Iulia.
Începând cu luna mai
1849 un detaşament militar condus de prefectul Axente Sever (1821-1906)
şi compus din 800 de luptători români ai Legiunii I Blăjana, au străpuns
încercuirea cetăţii întrând în fortificaţie prin poarta VI. Intrarea lor
în cetate fiind primită cu multă bucurie atât de soldaţi şi ofiţerii
români cât şi de refugiaţi din cetate.
Consiliu militar şi
comandantul garnizoanei colonelul August se chinuiau să găsească o
motivaţie plauzibilă de îndepărtare a lui Axente şi a oamenilor lui din
cetate, motivele oficiale ale acestei hotărâri fiind: prezenţa în cetate
a detaşamentului de militari români ar fi împuţinat şi mai mult raţiile
de hrană ale soldaţilor permanenţi din fortificaţie, specificându-se că
prefectul legiunii româneşti, Axente Sever, era mai necesar din punct de
vedere strategic în Munţii Apuseni. Militarii aflaţi la acea perioadă
în cetate puteau face faţă asediatorilor, fără ajutor din afară.
Prefectul Axente Sever
a tras concluzia că motivul îndepărtării lui din cetate se baza pe teama
colonelului August, că românii fiind majoritari în oraş ar putea să-l
schimbe de la comanda trupelor sale iar comanda să-i fie atribuită unui
ofiţer de origine română. Colonelului August îi era mai mult frică de
acest lucru decât de faptul dacă cetatea era cucerită de insurgenţii
maghiari şi el ar fi fost luat prizonier.
În situaţia creată
prefectul Axente Sever a fost primit împreună cu luptătorii săi în
incinta cetăţii, aceştia fiind cazaţi într-o cazemată din ravelinul
Sfintei Trinităţi dar orice mişcare a acestora era atent supravegheată
de oamenii colonelului August.
În dimineaţa zilei de
27 mai 1849 Axente şi oamenii lui părăsesc cetatea fiind escortaţi de
două subunităţi de grăniceri care aveau misiunea de a se retrage în
cetate imediat după ce soldaţii români reuşeau să străpungă încercuirea
inamicului apoi să ia drumul munţilor.
Detaşamentul de
luptători români a intrat în forţă în luptă, reuşind în scurt timp să
creeze o breşe în apărarea inamicului, iar locul străpuns a fost acelaşi
pe unde au intrat în cetate (în dreptul magaziei de pulbere). Vacarmul
produs de armele de foc a exploziilor a strigătelor de luptă au alarmat
subunităţile în rezervă care sub sprijinul unor tunuri de câmp au trecut
la contraatac. Pe timpul luptelor 85 de luptători români nu au putut să
îşi urmeze comandantul fiind nevoiţi ca împreună cu cele două subunităţi
de grăniceri să se refugieze în cetate. Având de acum şi sprijinul
artileriei cetăţii, aceştia au rămas în fortificaţie până la stingerea
asediului dovedindu-se deosebit de utili în ducerea acţiunilor de luptă
alături de soldaţii cetăţii.
Spre a masca
slăbiciunea în actul de comandă, comandantul insurgenţilor maghiari
colonelul Stein va folosi din nou vechea metodă a intimidării
apărătorilor cetăţii, trimiţând la aceştia un grup de negociatori care
aveau sarcina de a-i solicita comandantului garnizoanei colonelului
August capitularea necondiţionată, trimiţând în acelaşi timp prin
oamenii lor infiltraţi în cetate scrisori de dezinformare prin care se
preamăreau victoriile generalului Bem în Transilvania, denigrându-l pe
comandantul garnizoanei de trădare şi incompetenţă.
După toate aceste
aspecte prezentate mai sus a urmat o altă perioadă de acalmie, Oraşul de
Jos era mai mult pustiu, străzile erau goale, prăvăliile negustorilor
aveau obloanele trase, multe case din cauza bombardamentului artileriei
din cetate erau ruinate şi incendiate.
Nici în cetate situaţia
nu era mai bună, cel mai grav era faptul că în şanţurile de apărare ale
cetăţii se aflau peste 2000 de civili români şi de alte naţionalităţi cu
excepţia maghiarilor, care din cauza mizeriei, lipsa apei potabile a
foamei crunte s-au îmbolnăvit, mulţi decedând în special copii şi
bătrânii.
Un martor ocular a
consemnat într-un jurnal personal despre acest aspect astfel: "În
şanţurile de jos ale cetăţii s-au adăugat valuri de orăşeni, care stau
înghesuiţi peste 2000 de familii de vlahi creând o privelişte
înspăimântătoare".
Această aparentă stare
de linişte s-a datorat şi faptului că în Munţii Apuseni armatele de moţi
conduse de Avram Iancu l-au înfrânt a doua oară pe duşmanul său maiorul
insurgent maghiar Emeric Hatvani (1818-1856) pe data de 19 mai 1849
lângă Abrud pe Dealul Mare.
Ofiţerii din garnizoana
cetăţii Alba Iulia sătui să tot aştepte o schimbare de situaţie pe
câmpul de luptă s-au prezentat la colonelul August solicitându-i
acestuia să le aprobe o incursiune în dispozitivul inamicului cu
subunităţile comandate de ei, cerând ca sprijin focul artileriei şi
escadronul de cavalerie al garnizoanei, care printr-o intervenţie în
forţă să creeze o breşe în apărarea insurgenţilor pentru realizarea unei
joncţiuni, apoi cu trupele militare din munţi.
Lipsit de ori ce
gândire strategică şi plin de orgolii personale acesta le-a răspuns
subordonaţilor săi "nu am lipsă de ei".
Totuşi atacul în final
a avut loc pe data de 31 mai 1849 dar s-a soldat cu un eşec, nu în
totalitate, deoarece după acesta insurgenţii maghiari se simţeau mereu
ameninţaţi pe la spate de trupele moţilor din munţi. Comandantul
trupelor maghiare, colonelul Stein, va fi nevoit să disloce unele
subunităţi din cordonul de încercuire a cetăţii şi să le dispună în
poziţii care să asigure şi spatele trupelor proprii, în cazul unui atac
surpriză venit din Munţii Apuseni.
Spre sfârşitul lunii
iunie 1849 un observator amplasat în turnul catedralei Romano-catolice a
semnalat mişcări intense de trupe în rândul asediatorilor, comanda
garnizoanei cetăţii trăgând concluzia că insurgenţii maghiari primind
întăriri pun la cale un mare atac asupra cetăţii Alba Carolina.
În această situaţie
colonelul August a dat alarma generală în cetate ordonând subordonaţilor
săi, ocuparea în cel mai scurt timp a poziţiilor de apărare comasându-şi
forţele pe direcţia probabilă de atac al inamicului care venea din zona
Partoş.
Pe data de 23 iunie
1848 toate forţele de apărare a cetăţii erau gata de luptă.
În dimineaţa zilei de
24 iunie la primele ore, s-a declanşat o puternică pregătire de foc a
inamicului cu toate mijloacele de artilerie a acestuia creând un
adevărat vacarm şi panică în incinta cetăţii.
Din nou cei mai
afectaţi au fost refugiaţii din şanţurile de apărare ale cetăţii, un
martor ocular consemnând "a fost ziua în care nici într-o sută de ani nu
va mai avea pereche".
Ploaia de ghiulele de
toate calibrele şi tipurile a căzut asupra cetăţii până în jurul amiezii
când s-a oprit brusc. Din nou s-a cerut conducerii garnizoanei
capitularea, care pentru a câştiga timp a întârziat răspunsul până în
jurul orei 17, timp în care militarii, civilii şi cei 84 luptători
români, având şi sprijinul refugiaţilor valizi din şanţurile de apărare
reuşesc să stingă focarele de incendii provocate de ghiulele incendiare
trase de artileria inamicului.
Spre seară garnizoana
cetăţii va transmite refuzul apărătorilor de a capitula, orele fiind
târzii insurgenţii nu vor mai continua cu focul artileriei.
Pe data de 24 iunie
1849 la primele ore ale dimineţii pregătirea de foc al artileriei
inamice s-a reluat cu o şi mai mare intensitate, ghiulelele cu explozie
şi efect prin schije precum şi cele incendiare au lovit clădirile din
incinta cetăţii, focul fiind concentrat pe bastioanele Sf. Eugeniu şi
Sf. Ştefan unde se afla artileria apărătorilor comasată în număr mai
mare.
În timp focul
artileriei inamicului a început să scadă din intensitate până când a
încetat complet.
Oraşul de Jos se afla
sub ocupaţia completă a insurgenţilor maghiari, cu toate acestea când au
încercat pe timpul nopţii să execute cu elementele de cercetare o
pătrundere în forţă în cetate, trecând de esplanadă şi ajungând până pe
uliţa Şurilor (azi str. Vasile Alecsandri) au fost respinşi imediat cu
foarte mare uşurinţă de soldaţii dispuşi în punctele de observare ale
cetăţii.
Cu tot focul intens al
artileriei inamicului executat pe data de 24 iunie 1849 asupra cetăţii
bastionare Alba Iulia, apărătorii acesteia nu au suferit pierderi
substanţiale în personal, au fost omorâţi 18 militari şi răniţi 40 de
militari.
Insurgenţii maghiari în
marea lor disperare şi dorinţă de răzbunare împotriva românilor
apărători ai cetăţii, au trecut la săvârşirea unui adevărat masacru
asupra puţinilor cetăţeni români care au rămas în oraş şi nu s-au
refugiat pentru a se proteja în cetate. La ordinul comandantului gărzii
naţionale maghiare căpitanul Fogorosy Iony (localnic din Alba Iulia) o
subunitate de militari honvezi din subordinea sa a trecut la arestarea
unor locuitori nevinovaţi români care îşi aveau domiciliul în Cartierul
Lipoveni şi sub învinuirea de colaboraţionism cu confraţii lor apărători
ai cetăţii, au fost duşi sub escortă militară în grădina casei
căpitanului (azi intersecţia str. N. Bălcescu cu Calea Moţilor) unde au
fost bătuţi şi torturaţi iar apoi din ordinul lui Fogorosy au fost
împuşcaţi de către soldaţii unguri iar trupurile lor neînsufleţite au
fost decapitate. Cu sprijinul unor ţigani aduşi din zonă cadavrele
mutilate ale acestora au fost aruncate într-o groapă comună, săpată în
aceeaşi grădină.
În acest carnagiu care
după unele documente ale vremii ar fi avut loc pe data de 25 iunie 1849
au fost ucişi fără milă 49 de români dintre care 36 bărbaţi, 6 femei şi
4 copii.
Asediul a continuat
astfel că în luna iulie situaţia se va înrăutăţi şi mai mult în incinta
cetăţii unde datorită hranei insuficiente şi de proastă calitate s-a
declanşat o epidemie de dizenterie.
Raţia de hrană pentru
soldaţi a fost drastic diminuată - aceştia în unele situaţii mâncau
porumb fiert în apă şi acesta fiind stricat în mare parte.
Pe data de 8 iulie 1849
forţele imperiale austro-ruse ocupă oraşele Buda şi Pesta forţând
guvernul şi pe regentul Kossuth să se refugieze în localitatea Szeged
iar de aici să capituleze, luând la sfârşitul revoluţiei drumul
exilului.
Ridicarea asediului
asupra cetăţii Alba Iulia a avut loc în zorii zilei de 25 iulie 1849,
deoarece detaşamentele de moţi au coborât din Munţii Apuseni avându-i în
fruntea lor pe prefectul Axente Sever şi pe prefectul Mânzat efectivul
acestora numărând 2000 de oameni şi 2 tunuri de câmp.
Insurgenţii maghiari
asediatori văzându-se atacaţi de trupele militare ale moţilor români din
munţi au dat alarma concentrându-şi efortul spre locul unde urma să aibă
loc confruntarea militară.
Garnizoana militară din
cetate în loc să se alarmeze şi să intre şi ei în luptă pentru ieşirea
din încercuire s-au postat pe zidurile cetăţii privind la ceea ce urma
să se întâmple. Toată vina purtând-o colonelul August şi consiliul său
militar care nu şi-au dat acordul de angajare în luptă a soldaţilor sin
subordinea lor.
Cu toate că trupele
militare ale moţilor au ajuns în localitatea Şard, dar datorită faptului
că au fost copleşiţi numeric de militarii insurgenţilor maghiari au fost
nevoiţi să se retragă dincolo de localitatea Ampoiţa.
Acest atac a eşuat din
cauza unor trădători care i-au atenţionat pe insurgenţi despre atacul
surpriză pe care urma să-l execute armata moţilor.
După această ultimă
confruntare în noaptea de 26 iulie 1849 focurile aprinse de santinelele
maghiare pentru a marca cordonul de asediu al cetăţii bastionare Alba
Carolina nu au mai fost văzute de cei din cetate, iar spre localităţile
Partoş şi Bărăbanţ se vedeau multe felinare şi torţe în mişcare semn că
insurgenţii au ridicat asediul iar sub adăpostul întunericului au
început retragerea pe două direcţii Aiud şi Sebeş.
În dimineaţa zilei de
27 iulie 1849 observatorul militar poziţionat în turnul clopotniţei
Catedralei Romano-catolice „Sf. Mihail” anunţa că pe partea de sud în
dreptul localităţii Partoş, trupele maghiare au traversat râul Mureş în
număr mare aruncând în aer podul construit de ei din vase de pontoane.
În această situaţie
comandantul garnizoanei colonelul August dă alarma generală în cetate,
militarii fiind dirijaţi: o parte spre poziţiile părăsite de inamic iar
cealaltă parte i-a drumul spre localitatea Partoş. Toată această
incursiune a fost ordonată pentru ca cei din cetate să fie siguri că
asediul a fost ridicat, iar insurgenţii atacatori maghiari şi-au părăsit
poziţiile de luptă, trecând râul Mureş.
Subunităţi izolate din
trupele maghiare care asigurau spatele retragerii grosului armatei şi
care se aflau pe cealaltă parte a râului Mureş văzând trupele ieşite din
cetate şi care cercetau malurile râului au deschis focul cu armamentul
din dotare, forţând avangarda cetăţii să se retragă din nou în
fortificaţie.
Armata insurgenţilor
maghiari care au asediat cetatea mai avea în compunerea ei în faza
finală următoare efectivele şi tehnică de artilerie astfel: 4000 soldaţi
honvezi; 500 cavalerişti husari; 24 tunuri de asalt şi câmp.
După ridicarea
asediului şi trecerea râului Mureş, trupele maghiare s-au concentrat
într-un raion provizoriu în câmpia dintre localităţile Oarda de Jos şi
Lancrăm.
De frica reîntoarcerii
insurgenţilor maghiari şi reluarea asediului asupra cetăţii, comandantul
garnizoanei colonelul August dă ordin celor din subordinea sa să
părăsească de urgenţă cetatea şi să caute să rechiziţioneze absolut tot
ce găsesc ca produse alimentare în zonă, accentul fiind pus pe magaziile
de produse agricole ale nobililor maghiari din localitatea Şard.
Pe data de 3 august
1849 colonelul August dă ordin soldaţilor din subordine, care mai erau
apţi de luptă să se constituie într-un detaşament înarmat şi să execute
un atac surpriză asupra militarilor maghiari din zona Oarda de Jos -
Lancrăm. Atacul s-a soldat cu un eşec total trupele din cetate fiind
respinse după o scurtă pregătire de foc, a insurgenţilor maghiari.
Pe data de 6 august
1849 generalul Lüders obţine o mare victorie asupra trupelor
revoluţionare maghiare în bătălia de lângă Sibiu, creându-se astfel
posibilitatea trupelor austro-ruse să îşi continue înaintarea spre
oraşul Sebeş unde va avea loc o nouă confruntare militară între cele
două armate. Pe data de 12 august 1849, la această bătălie vor participa
şi militarii din garnizoana cetăţii Alba Iulia. După o confruntare
destul de îndârjită între cele două tabere, insurgenţii maghiari sunt
înfrânţi, retrăgându-se spre localităţile Balomir-Cugir.
După mai multe
confruntări sporadice pe data de 13 august 1849 armata revoluţionară
maghiară este somată să depună armele lângă localitatea Şiria (Arad) în
faţa generalului rus Rüdiger odată cu această capitulare au fost somaţi
să se predea şi cei 13 generali insurgenţi ai armatei maghiare.
Pe timpul acestor
ultime acţiuni militare între armatele revoluţionare maghiare şi
armatele imperiale austro-ruse, foarte mulţi militari maghiari s-au
predat sau au fost luaţi prizonieri de armata imperială rusă, astfel
câteva mii de prizonieri vor lua drumul spre Alba Iulia fiind
încarceraţi în cazematele construite în ravelinele cetăţii, în condiţii
greu de suportat fiind înfometaţi, ei au început în scurt timp să se
îmbolnăvească de holeră şi să moară în masă.
Se estimează că la
sfârşitul acestui asediu asupra cetăţii Alba Iulia care a durat aproape
4 luni trupele revoluţionarilor maghiari au produs atât Oraşului de Jos
cât şi Cetăţii pagube mari atât în pierderi de vieţi omeneşti, militari
şi civili, cât şi prin distrugerea unor edificii cu valoare istorică şi
de cultură.
Se estimează că numai
în Comitatul Alba au murit peste 10.000 de oameni, atât români cât şi de
alte naţionalităţi, numai în perioada 1848-1849, 12 sate româneşti au
fost distruse sau incendiate, iar oraşul Alba Iulia a fost lăsat de
asediatori în ruină.
Nicolae PARASCHIVESCU
Bibliografie
1. Eugen Hulea, Evenimente ale
revoluţiei de la 1848-1849 din oraşul Alba Iulia, în Apulum XI,
pag. 468-487.tc "1. Eugen Hulea,
Evenimente ale revoluţiei de la 1848-1849 din oraşul Alba Iulia,
în Apulum XI, pag. 468-487."
2. Ioan Străjan, Monumentul
martirilor români din cartierul Lipovenii-Bălgradului ucişi în timpul
revoluţiei române din Transilvania, în Dacoromania, nr. 45.tc
"2. Ioan Străjan, Monumentul
martirilor români din cartierul Lipovenii-Bălgradului ucişi în timpul
revoluţiei române din Transilvania, în Dacoromania, nr. 45."
3. Niocolae Josan,
Popa Liliana, Cetatea Alba Iulia pe timpul Revoluţiei de la 1848-1849,
articol, Editura Altip, Alba Iulia, 2001.tc "3.
Niocolae Josan, Popa Liliana, Cetatea Alba Iulia pe timpul Revoluţiei
de la 1848-1849, articol, Editura Altip, Alba Iulia, 2001."
|
