România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Capitulare, condamnări, execuţii şi atentat împotriva împăratului Franz Josef

 

Pe data de 8 iulie 1848 forţele imperiale austriece au ocupat capitala Ungariei Buda, forţând guvernul revoluţionar maghiar şi pe preşedintele regent al acestei ţări Kossuth Lajos (1802-1894) să se mute în oraşul Szeged iar apoi să abdice.

Pe data de 11 august 1849 puterea statului ungar a fost preluată de liderul militar maghiar generalul maior Artur Görgei (1818-1916) care va şi semna pe data de 13 august 1849 capitularea de la Şiria (Arad) în prezenţa generalului armatei imperiale ruse contele Theodor von Rudinger (1783-1896).

13 august 1849 - capitularea trupelor revoluţionare maghiare la Șiria (Arad) în faţa armatei imperiale ruse

În urma acestei capitulări generalului Julius Jakob von Haynau (1786-1853) i-a revenit sarcina de a-i reprima pe toţi capii insurgenţilor maghiari, acesta fiind cunoscut în rândul armatei austriece ca fiind un ofiţer extrem de agresiv fiind numit „tigrul habsburg”, iar cei care au avut de suferit de pe urma brutalităţii lui l-au numit „spânzurătorul de la Arad”.

Cu toate că ţarul Nicolae I al Rusiei (1796-1895) (1852-1855) a dorit să dea dovadă de clemenţă faţă de conducătorii învinşi ai revoluţiei cerându-i acest lucru şi împăratului austriac Franz Josef (1830-1916) (1848-1916) acesta nu a acceptat acest lucru, dând ordin ca toţi cei vinovaţi să fie capturaţi şi judecaţi în raport de gravitatea faptelor săvârşite de ei pe timpul revoluţiei.

Au fost condamnaţi sute de ofiţeri, soldaţi, civili atât cu pedeapsa capitală cât şi cu ani grei de temniţă.

Comandanţii revoluţiei, Kossuth Lajos, generalul Jozef Bem (1794-1850) (un condotier născut în regatul Galiţiei şi al Lodomeriei care şi-a pus serviciile în slujba revoluţiei maghiare), Szemere Bertalan (1812-1869) (al doilea prim-ministru al guvernului revoluţionar şi ministru de interne în perioada 2 mai – 11 august 1849), Francisc Duschek (1794-1873) ministru de finanţe şi maiorul Emeric Hatvani (1818-1856) au reuşit să fugă din Ungaria luând drumul spre imperiul otoman folosind rute ascunse pe itinerarul Oradea-Orşova-Insula Ada-Kaleh, luând cu ei şi coroana Ungariei a Sf. Ştefan, sceptrul, globul cruciger, sabia şi mantia regală pentru a nu cădea în mâinile habsburgilor pe care le-au ascuns într-o ladă special confecţionată, în mlaştinile din apropierea Dunării unde vor sta ascunse aproape patru ani fiind găsite după lungi căutări de către românul Ioan Morosina căutător şi el al comorii, acestea fiind găsite pe data de 8 septembrie 1853, găsitorul primind drept recompensă doar câteva monede din aur. Nu toţi conducătorii revoluţiei au reuşit să fugă din ţară, printre cei capturaţi de armatele imperiale ruse şi predaţi curţii marţiale Habsburgice au făcut parte şi 12 generali şi un colonel insurgenţi ai armatei maghiare care pe data de 6 octombrie 1849 au fost condamnaţi în Cetatea Aradului la pedeapsa capitală astfel:

1.   Ludwig Aulich (Lajos Ailich) (1793-1849), etnic german, locotenent colonel în armata austriacă, dezertor şi care s-a înrolat în rândurile armatei revoluţionare maghiare primind grad de general honved. A îndeplinit şi funcţia de ministru de război. A fost condamnat la moarte prin spânzurare.

2.   Jovan Damjanic (Janos Damjanic) (1804-1849), etnic sârbo-croat, locotenent colonel în armata austriacă, dezertor, care s-a înrolat în armata revoluţionară maghiară, primind gradul de general hanved. A fost un aprig opozant al poporului sârb, fiind considerat de aceştia ca un trădător de neam care a luptat împotriva propriului său popor. A fost numit de către sârbi „şarpele furios”, „sârbul trădător”. A fost condamnat la moarte prin spânzurare.

3.   Arisztid Dessewffy (1802-1849), etnic maghiar, a fost căpitan în armata austriacă, dezertor care s-a înrolat în armata revoluţionară maghiară primind gradul de general honved. A fost luat prizonier de armata imperială rusă şi predat austriecilor. A fost condamnat la moarte prin împuşcare.

4.   Kiss Ernö (1799-1849) etnic armean, a fost căpitan de cavalerie în armata austriacă, dezertor, care s-a înrolat în armata revoluţionară maghiară primind gradul de general honved. A fost luat prizonier şi condamnat la moarte prin împuşcare.

5.   Karlo Knezic (Karoly Knezic) (1808-1849), etnic croat. A îndeplinit o funcţie de comandă cu grad de general honved în armata revoluţionară maghiară. A fost condamnat la moarte prin spânzurare.

6.   Georg Lahner (György Lahner) (1795-1849), etnic german. A fost general honved în armata revoluţionară maghiară, dezertor din armata imperială austriacă. Nu cunoştea aproape deloc limba maghiară. A acţionat cu trupele sale în partea de sud a Ungariei în Serbia. A fost condamnat la moarte prin spânzurare chiar de ziua lui.

7.   Lazăr Vilmos (1817-1849), etnic maghiar. A avut gradul de colonel în armata honvedă a revoluţionarilor maghiari. După origini a fost de etnie armeano-maghiară, nu a avut grad de general fiind prea tânăr. A fost condamnat la moarte prin împuşcare.

8.   Karl August Conte Zu Leiningen Westerburg (1819-1849), etnic german. A fost ofiţer în armata imperială austriacă, dezertor. S-a înrolat în armata revoluţionară maghiară primind gradul de general. Se trăgea dintr-o familie princiară Leiningen având şi titlul de conte. A fost condamnat la moarte prin spânzurare.

9.   Josef Nagysandor (1803-1849), etnic maghiar. Familia lui se trăgea din Oradea. A fost general honved în armata revoluţionară maghiară. A fost condamnat la moarte prin spânzurare.

10. Ernest Poelt Von Poelteberg (Ernö Poeltenberg) (1808-1849), etnic austriac. A fost locotenent în armata austriacă, dezertor. S-a înrolat în armata revoluţionară maghiară primind gradul de general honved. A fost condamnat la moarte prin spânzurare.

11. Josef Schweidel (1796-1849), etnic austriac, a avut gradul de maior în armata imperială austriacă, a dezertat înrolându-se în armata revoluţionară maghiară, primind gradul de general honved. A fost capturat de armata imperială rusă şi predat curţii marţiale austriece, care l-a condamnat la moarte prin împuşcare.

12. Ignac Török (1795-1849), etnic maghiar. A fost general honved în armata revoluţionară maghiară. A fost capturat şi condamnat la moarte prin spânzurare.

13. Karoly Vecsey (1803-1849), conte de etnie maghiară. A activat ca ofiţer de cavalerie în armata imperială austrică, de unde va dezerta punându-se la dispoziţia insurgenţilor maghiari. A fost capturat şi condamnat la moarte prin spânzurare.

4 ofiţeri au fost împuşcaţi în mina părăsită a lui Jakab Hainau.

9 ofiţeri au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare în temuta închisoare habsburgică din Cetatea Aradului. De execuţia celor 12 generali şi a unui colonel, insurgenţi maghiari s-a ocupat personal generalul Jakob Von Haynau „spânzurătorul de la Arad”.

Pe data de 6 octombrie a fost condamnat la moarte prin spânzurare şi primul ministru al guvernului revoluţionar maghiar Lajos Bathyany.

O legendă a timpului arată că pe timpul cât aceştia erau executaţi la pedeapsa cu moarte, soldaţii austrieci au primit bere pentru a sărbători această victorie.

6 octombrie 1849 - ziua când au fost executați 9 dintre cei 12 generali și un colonel - capii revoluției maghiare

Execuția prin împușcare pe
data de 6 octombrie 1848 a
primul ministru al
guvernului revoluţionar
maghiar Lajos Batthyany

Pe fondul nemulţumirilor populaţiei maghiare asupra regimului autoritar impus de împăratul Franz Josef şi de guvernanţii săi  pe data de 8 februarie 1853 a avut loc o tentativă de asasinat asupra tânărului împărat de numai 23 ani de către naţionalistul maghiar Janos Libenyi (1831-1853) calfă la un croitor militar maghiar din Viena. Motivul acestui atentat fiind numeroasele condamnări la moarte date prin decret imperial insurgenţilor revoluţiei maghiare de la 1848-1849.

Împăratul avea obiceiul de a se plimba după masa de prânz, pentru siestă, pe drumul de strajă a bastionului cetăţii de incintă, aflat lângă palatul Hofburg. Acesta era însoţit doar de aghiotantul său colonelul Maximilian Karl Lamoral O’Donnel (1812-1895).

Împăratul Franz Josef

Libenyi cunoscându-i itinerarul de deplasare s-a apropiat pe la spatele celor doi, având în mână un cuţit a vrut să-l înfigă în gâtul împăratului. Acesta când mergea la plimbare se îmbrăca întotdeauna într-o uniformă de ofiţer de dragoni, o ţinută preferată de el, care aveau gulerul ridicat pe gât şi se  încheia prin copcă.

Gulerele acestor unifor-me erau realizate dintr-un material foarte tare, care aveau şi rolul de a-l proteja pe cel care o purta împotriva unor lovituri de sabie sau cuţit pe timpul unor acţiuni de luptă.

Împăratul luat prin surprindere a încercat să se ferească de cuţitul atacatorului care lovind în gulerul tare al uniformei, a ricoşat, rănindu-l superficial fără a-i pune viaţa în pericol.

Momentul atentatului

Momentul execuţiei prin pânzurare a atentatorului Janos Libeny, 23 februarie 1853

Măcelarul Josed Ettenreich (1800-1875)

Locul unde aveau loc execuţiile publice numit Spinner (La cruce) din Viena

În acel moment aghiotantul împăratului colonelul O’Donnel a scos sabia lovindu-l pe Libernyi peste braţ, exact când acesta vroia să lovească cu cuţitul a doua oară pe împărat. Între atacator şi aghiotant s-a iscat o încăierare care a atras atenţia unui măcelar care se plimba şi el în zonă şi văzând cele întâmplate nu a pregetat nici o clipă de a sări şi el în ajutorul împăratului. Busculada creată a atras atenţia unei patrule de poliţie care intervenind în conflict a reuşit în scurt timp să-l imobilizeze pe  atacator şi să-l aresteze.

Pentru fapta sa măcelarul Josef Ettenreich (1800-1875) a fost decorat pe data de 25 februarie 1853 cu medalia  „Mare Salvator al oraşului Viena” iar pe data de 23 aprilie acelaşi an a primit „Ordinul Imperial Franz Josef”. A fost înnobilat primind titlu de cavaler de Ettenreich şi numit directorul primei bănci de economii a Austriei.

Colonelul O’Donnel pentru meritul de a-şi apăra împăratul chiar cu preţul vieţii, a fost înnobilat primind titlul de conte al imperiului Habsburgic şi decorat cu ordinul „Crucea Ordinului Leopoldin”.

Atentatorul Janos Libenyi a fost judecat şi condamnat la moarte pentru tentativă de regicid (uciderea sau atentat voit asupra unui monarh).

A fost executat prin spânzurare pe date de 26 februarie 1853 având vârsta de 22 de ani.

Locul unde a avut loc execuţia se numea Spiner (Cruce din Viena), loc unde aveau loc execuţiile publice.

Escorta acestuia spre locul execuţiei a fost una foarte numeroasă şi bine înarmată.

Libenyi a fost un autor unic neavând şi alţi complici, iar toţi prietenii din anturajul său au fost identificaţi şi arestaţi pentru a se afla exact intenţiile acestuia şi dacă a fost coordonat de eventuali opozanţi maghiari ai împăratului.

În Transilvania Mitropolitul ortodox Andrei Şaguna (1808-1873) un simpatizant al împăratului Franz Josef profund marcat de acest atentat a trimis tuturor parohiilor ortodoxe din Ardeal o circulară datată 23 februarie 1853 prin care îşi informa enoriaşii despre acest aspect astfel:

Notă: Pastorală în original a fost donată Fundației „Alba Iulia 1918 pentru unitatea și integritatea României”, de către Mihon Silviu, fiul protopopului ortodox Mihon Ioan de la Câmpeni

„Iubiţilor mei fii întru Hristos!

Viaţa cea scumpă a preaînduratului nostru împărat s-a aflat în zilele acestea într-o primejdie mare, dar prin atotputernica mila a lui Dumnezeu a fost mântuită.

După o ştire care a sosit ieri de la Viena, înaltul guvern militar şi civil al ţării, ne încredinţează că Maiestatea Sa Împăratul în ziua de 6/18 curgătoare ale lunii februarie pe la amiază ieşind la o plimbare, deodată un om fără de lege sare asupra monarhului cu un cuţit furişându-se pe la spate rănindu-l la gât.

Spre cea mai mare nenorocire şi bucurie a noastră a tuturor ni se informează mai departe că vătămarea aceasta nu este primejdioasă.

Sunt pe deplin convins iubiţilor! Că ştirea aceasta va stârni cea mai adâncă întristare şi durere în inimile noastre, căci s-a aflat că un ticălos a cutezat de a ridica mâna sa asupra persoanei cea sfinţită a împăratului.

Totodată sunt încredinţat că nu-i sfârşitul, ce l-a avut această faptă urâtă, căci cunoaşte lucrarea proniei Dumnezeieşti, care a umbrit pe insul, sau a domolit mâna ucigaşului ca să nu poată tăia firul unei vieţi care era atât de scumpă pentru întreaga împărăţie.

Deci cum vă reamintim să mulţumim noi Cerescului Părinte, pentru scăparea cea minunată a preaînălţatului nostru împărat din primejdia morţii care s-a reflectat cu viaţa, nelăsând să meargă în casa Domnului şi a Înălţării către cer. Să adresăm fierbinţi rugăciuni de mulţumire pentru îndurare care s-a săvârşit asupra insului său şi prin urmare asupra noastră a tuturor şi rugându-l la Dumnezeu ca să scutească şi să păzească şi de aici în acolo pe înaltul nostru împărat şi să-l ţină nevătămat şi întreg până la cele mai adânci bătrâneţe.

Scrisă la 11 februarie 1853  De bine voitor arhiepiscop

      25 februarie 1853           Andreiu

 

În anul 1856 la doi ani după atentat fratele mai mic al împăratului arhiducele Ferdinand Maximilian Joseph (1832-1864) viitorul împărat al Mexicului cu numele de Maximilian I al Mexicului (1864-1867), a solicitat tuturor caselor regale din Imperiu şi din  Europa să doneze o anumită sumă de bani pentru a fi ridicată în apropierea locului unde a avut loc atentatul asupra împăratului Franz Josef o frumoasă biserică de confesiune romano-catolică care va primi Hramul „Jertfa Votivă”

Această biserică fiind un loc sacru care să marcheze voinţa lui Dumnezeu pentru supravieţuirea fratelui său şi al Împăratului Austriei. Biserica a fost ridicată la Viena în perioada anilor 1856-1879 de către arhitectul Henrich von Ferstel (1828-1883) într-un frumos stil neo-gotic flamboiant.

Biserica votivă din Viena - Jertfa votivă

Nicolae PARASCHIVESCU