România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cum a ajuns la Mânăstirea Dealu capul „credinciosului Mihail, voievod ce a fost domn al Tării Româneşti şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”

 

Mai întâi câteva cuvinte despre acest aşezământ bisericesc cu numele de Mânăstirea Dealu.  Pe locul unei bisericuţe de pe timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) durată la circa şase kilometri nord de Târgovişte, pe un deal dominant în zonă, domnitorul Radu cel Mare  (1495-1508) ridică actualul edificiu.  Aici a fost adusă de călugărul sârb Macarie prima tiparniţă cu care s-a tipărit întâia carte pe teritoriul românesc, în 1508 - un Liturghier.   Din motive mai greu de înţeles la prima vedere, Mânăstirea Dealu a servit, în unele perioade, şi ca aşezământ cazon.  Între anii 1879-1883 a adăpostit şcoala militară divizionară de ofiţeri de infanterie, apoi o şcoală de copii de trupă, ca din 1912 şi până în 1940 să fie sediul Liceului militar „Nicolae Filimon”.  La Mânăstirea Dealu se află osemintele mai multor domnitori printre care cele ale lui Vladislav al II-lea (1447-1456), Radu cel Mare, Vlad cel Frumos (1510-1512), Pătraşcu cel Bun (1554-1557).  Tot aici şi-a găsit sălaşul de veci capul marelui voievod al românilor, Mihai Viteazul, primul unificator al întregului teritoriu românesc.  Pentru cinstirea memoriei celui ce a fost domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei, vitejii căpitani ai lui Mihai Viteazu -fraţii Buzeşti - împreună cu jupâniţele lor şi cu fiica banului Mihalcea (ucis odată cu Mihai Viteazul la Câmpia Turzii) au pus la căpătâiul viteazului domnitor o piatră funerară pe care au fost săpate cuvintele: „Aici zace cinstitul şi năpăstuitul capul creştinului Mihail, marele voievod ce a fost domn Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei, cinstitul trup zace în Câmpia Tordei şi când l-au ucis nemţii an au fost 7109 (1601) în luna lui august 8 zile.  Această piatră au pus jupanii Radu şi Preda şi jupâniţele lor”.

Cum bine se ştie, Mihai Viteazul a fost asasinat mişeleşte de generalul Gheorghe Basta, pe Câmpia Turzii, în 9 august 1601 (datarea diferă în funcţie de stilul nou sau vechi avut în vedere) din ordinul împăratului Rudolf al II-lea.  Doar capul voievodului român a fost înmormântat creştineşte la  Mânăstirea Dealu.  Cum a ajuns capul domnitorului aici?  Câteva aduceri aminte însă despre asasinatul politic de pe Câmpia Turzii comentat pe larg de-a lungul vremii.

Istoricii spun că totul a pornit de la dorinţa arzătoare a lui Mihai Viteazul de a-şi realiza cu orice preţ planul lui secret - „pohta ce-am pohtit” - de a uni într-o singură ţară cele trei state româneşti, visul milenar al neamului.   S-a folosit în demersul său, printre alte condiţii conjuncturale favorabile, de conflictele apărute între curtea habsburgică şi guvernatorii Transilvaniei care înclinau către  o alianţă cu Polonia ceea ce nu convenea deloc imperialului de la Praga.  Se produsese şi un mic incident, favorabil de asemenea intenţiei lui Mihai Viteazul.  Din motive nu prea clare, Sigismund Bathory renunţase la demnitatea de Principe  al Transilvaniei plasându-i-o vărului său, Andrei Bathory, şi el cu ochi spre polonezi.  Profitând, deci, de relativa instabilitate politică din Transilvania, Mihai Viteazul trece Carpaţii, cu acordul împăratului Rudolf al II-lea (în iulie 1599 domnitorul român trimisese o solie la Praga pentru a cere încuviinţarea marelui monarh şi pe care o obţinuse destul de uşor - imperialul vrând probabil să-i pedepsească pe principii transilvăneni cu mâna lui Mihai Viteazul) şi obţine o  victorie facilă în bătălia de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599) împotriva lui Andrei Bathory. Şi, astfel, pe 1 noiembrie 1599, îşi face istorica intrare în Alba Iulia primind cheile cetăţii de la episcopul Demitrius Naprogy.  Dieta Transilvaniei nu i-a acordat totuşi puteri depline lui Mihai Viteazul recunoscându-l doar ca „Guvernator imperial” - reprezentant, deci, al împăratului Rudolf al II-lea.  Se spune însă că, autoritar cum era din fire, Mihai Viteazul îşi asumă conducerea de facto a Transilvaniei.  Apoi şi-a continuat planul secret la care visa în permanenţă.  Potrivit strategiei pe care şi-o fixase, în primăvara lui 1600, intră în Moldova şi, într-o scurtă bătălie, în preajma Bacăului, îl învinge pe domnitorul Moldovei, Ieremia Movilă, protejat al polonezilor, , alungându-l de pe tronul ţării.  În acelaşi an, pe şase iulie, Mihai viteazul se declara „Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.  Prima unire politică a teritoriilor româneşti într-o singură ţară era un vis împlinit şi se poate spune că 6 iulie 1600 este prologul marii uniri de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.

 „Reunite în aceeaşi alcătuire - atrăgeau atenţia unii istorici - ţările române se aflau în faţa unei probleme noi:  cum să fie organizat din punct de vedere administrativ noul stat apărut ?”.  Se impun deci câteva consideraţii cu privire la modul în care a intenţionat Mihai Viteazul să asigure conducerea celor trei ţări româneşti pe care le unise „într-una singură”.  Bazându-se pe tradiţiile bizantine şi româneşti în materie, Mihai Viteazul a optat pentru vechea instituţie - utilizată încă din veacul al XIV-lea - „asociaţia la domnie”.  Cu alte cuvinte, câte un domnitor în fiecare din cele trei ţări româneşti sub autoritatea supremă a unuia dintre aceştia. Adică a lui Mihai Viteazul.  Care, cum spun cronicarii, dorea să-şi instaleze reşedinţa permanentă la Alba Iulia considerând-o - rezultă din declaraţiile adnotate la vremea respectivă - capitala de drept a marelui stat românesc nou creat   La Târgovişte fusese deja instalat domnitor al Ţării Româneşti încă din noiembrie 1599 Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazu, lăsat acolo sub supravegherea fraţilor Buzeşti şi a mitropolitului Eftimie, care apărea în documentele timpului ca „voievod şi domn a toată Ţara Românească, fecior marelui şi bunului creştin Mihail, mare voievod”.  

Despre acest episod istoric -  gestionarea unirii politice a Principatelor române sub Mihai Viteazu la 1600 - relatează mai pe larg Letopiseţul Cantacuzinesc.  „Mihai vodă începu să scrie şi a mărturisi cum că easte domn a trei ţări.  Atunci boierii şi bătrânii Moldovei (după ce Mihai Viteazul a intrat victorios în Iaşi) pohtiră de la Mihai vodă să le dea domn pe fie-său, Neculai vodă”.  Deşi în vârstă de doar şaisprezece ani, acesta participase la „cucerirea” Moldovei alături de tatăl său care, spune letopiseţul, îi dăduse pe mână „o armată de 16 000 de oşteni”.  „Şi se îngădui Mihai vodă că le a face pe voie - zice mai departe Letopiseţul Cantacuzinesc.  Apoi în urmă să socoti Mihai vodă cum că easte fie-său mic şi nu poate fi domn într-o ţară de margine ca aceea.  Deci, Mihai vodă să lăsă de aceea loc de tocmeală”.  Înainte însă de a pleca din Moldova spre Alba Iulia, Mihai Viteazul instală la Iaşi o „locotenenţă domnească” formată din boierii „banu Udrea, Andronic vistiernicul, Sava armaşul şi Negrea spătarul”.   Iar în iulie 1600 „tocmeala„ de care vorbeşte Letopiseţul Cantacuzinesc era deja fapt împlinit : Mai înainte de a ajunge la Alba Iulia, Mihai Viteazul „găti - spune Letopiseţul Cantacuzinesc - pe Marco vodă, sin (fiul lui) Petru vodă şi-l trimise la Moldova să fie domn”. 

Aşa se face că pe la mijlocul lunii iulie1600 sosea la Iaşi, însoţit de Preda Buzescu „asociatul la domnie” sau„locţiitorul de domn”Marcu Cercel, nepot de frate al lui Mihai Viteazul, fiul lui Petru Cercel care a domnit în Ţara Românească între anii 1583-1585.  Acest Petru Cercel, frate după tată (Pătraşcu cel Bun) al lui Mihai Viteazul, deşi a domnit doar doi ani, a rămas cunoscut în istorie datorită a două lucruri.  Mai întâi prin poreclă.  I s-a spus Cercel întrucât purta la ureche, după moda monarhilor francezi, un cercel din aur în care era montată o perlă de mărimea unui ou de porumbel.  Apoi datorită faptului că el este cel care a mutat capitala Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş la Târgovişte, a reamenajat „Curtea Domnească” şi a ctitorit „minunata Biserică domnească”.  „ Cu toate că nu s-a păstrat nici un document scris de la cancelaria sa - scriu cronicarii – Marcu Cercel a condus Moldova în lunile iulie şi august 1600 ca asociat la tron şi reprezentant al lui Mihai Viteazul.  El, şi nu Nicolae Pătraşcu, trebuie să fi fost acel fiu al lui Mihai vodă care i-a bătut pe polonezi ce atacaseră Moldova cum se menţionează într-o ştire venită de la Praga în ziua de 25 septembrie 1600.  Cancelarul polonez Zamoyski, principalul sprijinitor al lui Ieremia Movilă, a intervenit însă cu forţe net superioare şi a avut câştig de cauză”.  Numai după două luni de domnie, Marcu Cercel s-a retras în Transilvania. şi cronicile spun că „având calităţi militare, Marcu Cercel ajunge, între anii 1613-1618, unul dintre generalii de seamă ai principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen”.

După ce a rezolvat problema instalării „domnitorilor asociaţi” în Ţara Românească şi, respectiv,  în Moldova, Letopiseţul Cantacuzinesc spune că „Iar Mihai vodă să întoarsă în scaun la Bălgrad (Alba Iulia).  Şi aciiaşi veniră olăcari (curieri speciali) de la Rudolful împăratul nemţesc cerşind (adică cerând) ţara Ardealului să fie a lui (a imperiului) şi să-şi ţie Mihai vodă Ţara Moldovei şi Ţara Românească că-i va ajunge.  Iar Mihai vodă nu se îndură de Ardeal ci să siliia să-şi tocmească de către împăratu că să ţie Ardealul şi trimise doi boieri, pre Tudose logofătul şi pre Corniş (Korniş) Gaşpar, rugându-se împăratului să-i lase Ardealul că l-au dobândit cu sabia şi să-l slobozească asupra turcilor, să meargă întâi la Timişoara să o ia de la Turci”.   Ce a ieşit, se ştie.

A intervenit, cu gestul lui criminal de pe Câmpia Turzii, generalul Gheorghe Basta.  Pare normal, desigur, ca atunci când se vorbeşte despre sfârşitul tragic al lui Mihai Viteazul să se spună că a fost ucis din ordinul acestuia.  Se ştie însă că autorul moral al actului criminal nu a fost doar generalul Basta.  El a fost instrumentul cu care s-a pus capăt ascensiunii lui Mihai Viteazul care, e adevărat, devenise de-a dreptul fulminantă şi, deci, periculoasă pentru unii „actori”ai vieţii geopolitice din această parte a lumii.  A fost de fapt o adevărată conspiraţie împotriva lui Mihai viteazul.  Unificarea celor trei ţări româneşti într-un singur stat ameninţa, în viziunea actorilor în cauză, să devină, sub conducerea unui „strateg militar de primă mână”, cum era considerat deja Mihai Viteazul, un real pericol pentru puternicii vremii.  Chiar îndepărtatul rege al Franţei, Henric al IV-lea, a declarat oarecum îngrijorat: „Se zice că românul e foarte tare şi că planurile sale cresc potrivit cu victoriile”.  Dinspre nord, cancelarul polonez Zamoyski nu vedea nici el cu ochi buni victoriile obţinute de românul unificator de ţară.  „Acest Mihai, spunea el, vrea să jongleze cu lumea întreagă”.  Nici de la sud nu-i veneau veşti bune lui Mihai Viteazul.  Turcii nu se împăcau deloc cu faptul că Ţara Românească le cam scăpase de sub control neputând uita nici ruşinoasa înfrângere de la Călugăreni.  Devenise îngrijorat şi împăratul Rudolf al II-lea.  Monarhul habsburg nu ar fi acceptat în ruptul capului ca Transilvania să-i scape din mâini.   Înaltele cercuri politice de la Viena şi Praga ţineau neapărat să stăpânească deplin această parte de teritoriu „atât de frumoasă şi bogat în toate”. 

Principalul pericol la adresa lui Mihai Viteazul venea însă din interiorul Ardealului.   Nobilimea maghiară nu numai că se simţea în nesiguranţă cu un „guvernator străin” - fie el şi reprezentant imperial, cum era denumirea oficială a lui Mihai Viteazul în fruntea Transilvaniei - dar se considera şi lezată în amorul propriu de unele măsuri impuse de Mihai Viteazul privind acordarea unor drepturi şi privilegii boierilor români ardeleni.  Şi nu în ultimul rând, printre conspiratori se număra desigur, invidios, Basta, general italian de origine albaneză născut în 1550 în apropiere de Torino (cu numai doi ani mai tânăr decât Mihai Viteazul).mercenar militar profesionist angajat de împăratul habsburgic să conducă bătăliile din războaiele cu turcii din perioada 1591-1606.  Ţintind la postul de guvernator al Transilvaniei, generalul Basta şi-a dat probabil seama că principalul obstacol ce îi stătea în cale, în atingerea acestui obiectiv, era chiar „zisul aliat de arme”, Mihai Viteazul. 

Aşa stând lucrurile, conspiratorii au trecut la fapte.  Polonezii au intrat în Moldova, l-au reinstalat în scaunul domnesc de la Iaşi pe protejatul lor Ieremia Movilă  încercând să-l instaleze în Ţara Românească, ca domn, pe fratele acestuia, Simion Movilă.  În acelaşi timp, grofii unguri din Ardeal îl angajează, în sprijinul lor, pe generalul Basta.  Lupta se dă, cum bine se ştie, pe 16 septembrie 1600, la Mirăslău, unde, părăsit mai de toată lumea şi cu o armată împuţinată, Mihai Viteazul este învins.  După episodul de la Guruslău (între timp împăratul Rudolf al II-lea îi împăcase temporar pe cei doi combatanţi, în interesul imperiului său, nevrând să lase Transilvania în mâna nobilimii maghiare răzvrătite) se ia decizia finală.   „Valahul trebuie suprimat!”, suna ordinul de la Praga către generalul Basta.  Acesta nu a ezitat să-şi ucidă aliatul de bună credinţă.  A făcut-o în primul rând pentru a-şi atinge scopul personal.  De fapt, deîndată ce „Valahul nu a mai fost în viaţă”, împăratul Rudolf al II-lea l-a numit pe Basta comandant militar al Transilvaniei în calitate de „reprezentant imperial”.  Postură în care nu a rezistat prea mult.  În 1604, după ce a ucis, la Cluj, câteva dintre vârfurile nobilimii maghiare neloiale lui, este chemat la Praga unde, după numai câţiva ani, în 1607, îşi află şi el sfârşitul. Fără glorie însă.

După săvârşirea mişeliei de pe Câmpia Turzii, generalul Basta raporta, pe 23 august 1601, printr-o scrisoare trimisă arhiducelui Matiaş, viitorul împărat, că „Valahul a fost ucis conform cu porunca dată de mine către însărcinaţii cu executarea”.  Nu după mult timp - 1 septembrie - un alt duşman de moarte al lui Mihai Viteazul, Ieremia Movilă, îi scria bucuros cancelarului Lituaniei, Leon Sapieha, : „Vă mai înştiinţăm, de asemenea, cu siguranţă.  Mihai vodă pieri la Turda pe 19 al lui august ucis din ordinul lui însuşii Gheorghe Basta”.  Conspiratorii puteau sta liniştiţi.  Pericolul pe care îl prezenta Mihai Viteazul, în viziunea lor, nu mai exista.

Despre modul în care a fost ucis Mihai Viteazul au circulat de-a lungul vremii o sumedenie de variante.  Mai toate desprinse oarecum din „Istoria Transilvaniei” scrisă de istoricul maghiar Istvan Szamoskozy, contemporan cu evenimentele în cauză (1565-1612).  „A fost trimisă o trupă de valoni în tabăra valahului în urma unui sfat de taină ţinut de Basta Gyorgy şi căpitanii lui în noaptea de 8 august 1601 care să-şi desfăşoare trupele în confruntarea cu valahul - scrie acesta.  Unul dintre căpitani, cu numele de Bari (Beaury) dacă a intrat în cort cu încă câţiva au pus mâna pe Mihai zicând: Eşti prins!  Mihai a zis ba şi cu aceasta a pus mâna pe sabie s-o scoată.  Un valon ţintind cu puşca, a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care căuta să scoată sabia.  Căci Mihai era stângaci.  Alt valon i-a străpuns imediat pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăvălindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie”.  Nu e de mirare uşurinţa cu care „însărcinaţii cu executarea” trimişi de ucigaşul de drept, generalul Basta, au pătruns în cortul lui Mihai viteazul.  Gărzii acestuia i s-a spus că este vorba de o solie prietenească a generalului aliat şi ostaşii de pază ai lui Mihai nu aveau nici un motiv să fie suspicioşi.   Nu aveau cum să se gândească la un atac mişelesc.  Atrage atenţia totuşi un fapt trecut oarecum uşor cu vederea de unii istorici contemporani sau nu cu evenimentele de pe Câmpia Turzii în noaptea de opt spre nouă august 1601, relata un istoric sârb.  Numărul mare de trupe trimis de generalul Basta spre tabăra lui Mihai.  „Două companii de valoni şi două companii de soldaţi germani împreună cu alţi călăreţi (toţi mercenari plătiţi scump)”.

Cum a acţionat zisul comandou al lui Basta o spune şi un grec, contemporan cu Mihai Viteazul: „În faţa cortului se găseau 17 slujitori ai domnului, care, dându-şi seama până la urmă de ce se petrece în cort, au sărit să-şi apere stăpânul.  S-a încins o luptă aprigă în care (datorită desigur disproporţiei dintre combatanţi) au murit majoritatea dintre aceştia.   Calul voievodului, care aştepta gata înşeuat la intrarea în cort, a fost împuşcat”.   „Şi astfel muri – scria istoricul francez A. Vallant (1804-1886), la 43 de ani, victimă a unui asasinat laş, acest om mare care nu are egal”.  

Deşi formulate oarecum diferit, informaţiile cu privire la soarta trupului lui Mihai viteazul după asasinat converg spre aceeaşi concluzie: „Şi jefuindu-l şi împărţindu-şi toată prada ce o avea în cort şi vitele (caii) de afară i-au lăsat corpul în câmp şi a zăcut trei zile şi trei nopţi la marginea drumului.  Capul cu bară cu tot l-au pus pe hoitul unui cal care murise tot atunci şi astfel a stat capul acela mult timp acolo - spune Istvan Szanoskozy - şi Basta nu permise a-l înmormânta”.  Aceeaşi informaţie parvine şi de la Ieremia Movilă: „Mihai fu împuşcat apoi i se tăie capul şi s-a expus pe câmp deasupra unui cal şi Gheorghe Basta nu permisese a-l înmormânta” precum şi de la Miron Cristea în letopiseţul său: „Oamenii bătrâni de pre acele vremi spun că i-au fost tăiat capul şi l-au dus la Basta Georgiu iar trupul până a treia zi au stătut la vederea tuturor neîngropat”.  Cu un amănunt în plus a venit Wolfgang Bethlen (1639-1599) în „Cronica  Transilvaniei”: „După aceea, scrie acesta, corpul aceluia, ca să nu fie sfârtecat de câini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului, să fie dus la Alba Iulia”.  Într-o cronică sârbească, G. Brancovici (care a petrecut mulţi ani pe lângă mitropolia română din Alba Iulia dar a stat şi în Ţara Românească între anii 1680-1688) spune cam acelaşi lucru:  „După uciderea lui Mihai, cu îngăduinţa lui Basta trupul a fost îngropat iar după ce a trecut câtva timp a fost dus şi înmormântat la mitropolia din Bălgrad”.Gheorghe Palamade notează şi el în 1601 că „Trei zile şi trei nopţi capul lui a rămas pe un cal ce l-au ucis în devălmăşeală în care timp corpul a rămas neîngropat .  Iar după trei zile tot nişte soldaţi din vechea trupă a lui Mihai l-au îngropat noaptea pe ascuns şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă”.

S-au scris şi s-au spus multe şi cu privire la ce s-a întâmplat până la urmă cu capul lui Mihai Viteazul şi cum a ajuns la Mânăstirea Dealu.  Ciro Sponioni spre exemplu, secretar al generalului Basta şi autorul de fapt al memoriilor acestuia cunoscute sub titlul: „Historia della Transilvania” (1638) scria: „După aceea (adică după uciderea lui Mihai Viteazul) se ţinu consiliu la care au participat conducătorii ambelor armate (cea imperială aflată sub comanda generalului Basta şi ce mai rămăsese din cea a lui Mihai Viteazul)care au declarat supunere faţă de ordinile generalului Basta.  S-a hotărât, de asemenea, să se trimită capul lui Mihai Viteazul în Ţara Românească socotindu-se că, dacă nu l-ar fi trimis, boierii n-ar alege alt domn (capul lui Mihai Viteazul ar fi trebuit să constituie dovada că domnitorul român nu mai era în viaţă).  Capul fu deci îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai Viteazul care îl ceru cu cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Ţara Românească”.  Se pare că Basta a recurs la acest subterfugiu, fiindu-i teamă probabil ca boierii munteni să nu se gândească - neştiindu-l mort pe Mihai Viteazul - la vreo acţiune militară împotriva sa.  Generalul Basta le-a trimis şi o scrisoare prin care îi îndemna pe boieri „să-şi aleagă alt domn”.

Cine a fost de fapt „comisul lui Mihai Viteazul” care îi ceru lui Basta „cu cea mai mare stăruinţă capul pentru a-l duce în Ţara românească”?  De-a lungul timpului s-au vehiculat mai multe nume privind identitatea acestuia.  O vreme s-a spus că ar fi vorba de un anume Radu Florescu pomenit de italianul G Deduccino într-o  „Istorie a Transilvaniei” rămasă în manuscris.  Istvan Szomoskozy îl acreditează cu această întreprindere pe un oarecare Leca „comisul albanez care îndeplinise diferite solii ale lui Mihai pe lângă imperiali, care se afla în tabăra lui Mihai Viteazul şi pe care îl trădase şi trecuse de partea lui Basta”.  Prin Ţara Românească circula, se spune, versiunea potrivit căreia „capul ascuns a fost adus în ţară de un boier credincios de-al lui Mihai la mânăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată numită din Deal şi a fost îngropat acolo”.  M Cantacuzino spunea, în „Istoria Ţării Româneşti” (1806) că „Trupul lui Mihai Viteazul a fost înmormântat pe Câmpia Turzii iar capul luându-l boierii şi aducându-l la Târgovişte l-au îngropat la mânăstirea Dealului”.  Aşadar, incertitudine până la un moment dat cu privire la identitatea celui sau celor care au adus capul marelui voievod în Ţara Românească şi l-au înmormântat cu cinstea cuvenită la Mânăstirea Dealu.

A apărut însă o însemnare adăugată de un autor rămas necunoscut la „Istoria lui Mihai viteazul” care spune că ar fi existat un legământ - cu putere de jurământ - intre Mihai Viteazul şi un anume boier credincios domnitorului (cu grad de postelnic în sfatul domnesc) potrivit căruia dacă unul dintre ei ar fi murit pe meleaguri străine celălalt să facă tot ce i-ar fi stat în putinţă să „nu-i lase osemintele acolo şi să le aducă în Ţara Românească”.    Iată conţinutul însemnării cu pricina:   „De aceea să povestim de un boier care au fost lui Mihai vodă, anume Turturea postelnicul.  Atunci au fost legat Mihai vodă cu Turturea postelnicul jurământul tare şi mare cum că să se caute unul pe altul la moartea lor.  Şi de se va prinde lui Mihai vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească.  Iar de se va prinde să pieie acest postelnic Turturea într-altă ţară să nu-l lase Mihai vodă oasele ci să le aducă în Ţara Românească se le îngroape.  Drept aceea, deacă văzu Turturea postelnicul că tăiară pe Mihai vodă, mult s-au nevoit pentru jurământul ca să aducă oasele lui Mihai vodă.  Ci n-au putut, ci au luat numai capul de l-au adus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mânăstirea Din-deal, de la Târgovişte.  Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai vodă să le dea acelei mânăstiri”.

La început, această însemnare, anonimă fiind, a fost considerată „o simplă legendă” asemănătoare celor cuprinse în cunoscuta „O samă de cuvinte” a lui Neculce.  Se ştie că Ion Neculce (1672-1745), mare boier, demnitar (spătar, hatman, vornic) şi cronicar moldovean a scris un fel de prolog la începutul cronicii sale „Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin Mavrocordat” pe care l-a numit „O samă de cuvinte ce sunt auzite din om în om de la oameni vechi şi în letopiseţe nu sunt scrise”.  Din aceste „o samă de cuvinte” s-au inspirat, spre pildă, Bolintineanu pentru legenda lui „Daniil Sihastru”, Negruzzi pentru „Aprodul Purice” sau Alecsandri pentru „Dumbrava roşie”.  Deci, cu timpul, respectiva însemnare anonimă„a cunoscut o largă răspândire în secolele XVII şi XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX circulând şi în Moldova”.  Şi, astfel, aceasta apare şi într-o copie moldovenească a Letopiseţului Cantacuzinesc (1718) şi în alte scrieri precum cele ale lui Manea Mătăsaru, Iordache Sion sau ale ieromonahului Ghelasie de la episcopia Argeşului (1830).

Trecerea de la postura de erou de legendă la cea de personaj istoric real a postelnicului Turturea - ca aducător al capului lui Mihai Viteazul la Mânăstirea Dealu - a făcut-o scoaterea la iveală din arhive a unui Hrisov al domnitorului muntean Radu Mihnea emis pe 7 decembrie 7121 (1612), la numai unsprezece ani de la moartea lui Mihai Viteazul şi care confirmă existenţa reală a acestuia.  În Hrisov se menţionează printre altele: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radu voievod şi domn a toată ţara Ungrovalahiei, fiul răposatului Mihnea voievod.  Dă domnia mea această poruncă a domniei mele slugii domniei mele, Turturea paharnic şi cu fiii lui câţi i-a dat dumnezeu, satul Găuriciul cu tot hotarul şi cu toţi vecinii şi cu tot venitul din hotar până iar în hotar” (actuala comună Găuriciu din judeţul Teleorman).  În Hrisov se menţionează şi motivul pentru care domnitorul de atunci al Ţării Româneşti îşi recompensa „sluga domniei mele”.  „Pentru multa şi buna şi credincioasa slujbă cu care a slujit domniei lui (lui Mihai Viteazul) multă vreme neîncetat, cu multă trudă încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească.   Şi apoi răposatului Mihai voievod s-a întâmplat acolo moarte de  a pierit iar întru aceea sluga domniei lui mai sus zisă, Turturea postelnicul, el a furat capul şi l-a adus aici în ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu mare cinste ca pe un domn”.  Pentru a fi sigur că dania lui către „zisa slugă Turturea paharnic” va fi respectată şi după moartea sa, vodă Radu Mihnea a lăsat „vorbă scrisă de blestem”: „Şi care va încerca să rupă această carte a mea - Hrisovul - sau să ia această milă, acela să fie blestemat şi afurisit de 318 părinţi care sunt la Nicheia (Niceea, azi Iznic în Turcia, unde s-a ţinut, în anul 325, primul conciliu ecumenic la biserici creştine, convocat de împăratul Constantin cel Mare şi care a pus bazele canonice ale acestei religii) şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie la un loc şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele”.  Ca să întărească puterea de lege a Hrisovului, Vodă Radu Mihnea şi-a luat martori de seamă când şi-a conceput „cartea domniei mele”:  „Iar martori pentru domnia mea: Jupan Tudor mare ban al Craiovei şi Jupan Vintilă mare vornic şi Jupan Neca mare logofăt şi Dediul vistier şi Cărstea spătar şi Panaiti stolnic şi Lupu paharnic şi Jupan Foti.  Şi eu - spune în încheiere cel care a caligrafiat Hrisovul - Neagoe logofăt care am scris în cetatea numită Târgovişte, luna decembrie 7 zile de la Adam până acum la această scriere cursul, la anul 7121 (1612)”  Şi, desigur, nu lipseşte apostila domnitorului: „Io Radu voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”.

Aşa a ajuns la Mânăstirea Dealu capul „credinciosului Mihail, voievod ce a fost domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei” , „furat” de pe Câmpia Turzii de acel postelnic Turturea  legat prin jurământ că de i se va întâmpla lui Mihai Viteazul „să pieie în altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească”.  Din păcate avea să ajungă la Mânăstirea Dealu doar capul lui Mihai Viteazul.  Se pare că osemintele trupului „marelui voievod” se odihnesc undeva în pământurile Albei Iulia pe care „pohta” lui Mihai Viteazul o dorea drept capitala României Mari de la 1600.

 

Grigore TOLOACĂ