România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Date despre caseta cu capul lui Mihai Viteazul din timpul Primului Război Mondial prezentate de academicianul Onisifor Ghibu

 

La data de 19 august 1601, domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, primul unificator al neamului românesc a fost asasinat mişeleşte pe „Câmpia de la Turda”. Mihai Viteazul a fost ucis în urma unui complot bine regizat de către mai marii Europei, prin autorul crimei Basta György.

După comportarea specifică criminalilor de la locul desfăşurării asasinatului, paharnicul Turturea a reuşit să ducă doar capul lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu, iar ulterior în condiţii deosebit de grele, trupul a fost adus la Alba Iulia şi înmormântat în clădirea nouă a „Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului” construită în anii 1597/1598 de către domnitorul Mihai Viteazul şi pe care a reuşit la timpul respectiv, să o subordoneze Mitropoliei Târgoviştei.

Radu Buzescu a aşezat o placă funerară peste mormântul lui Mihai Viteazul din care rezulta cine se află sub lespede.

În anul 1847, cu ocazia lucrărilor de restaurare a mănăstirii, în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848) s-a descoperit şi mormântul lui Radu cel Mare. Craniul acestuia împreună cu a lui Mihai Viteazul au fost aşezate într-o raclă de sticlă.

În anul 1904, Societatea Tinerimea Universitară cu sprijinul arheologul Grigore Tocilescu, au înlocuit racla de sticlă, cu un relicvariu de bronz în formă de capelă.

Marile personalităţi ale neamului românesc N. Iorga, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, etc. au iniţiat, de-a lungul timpului, o serie de acţiuni, sub diverse forme convingătoare, privind personalitatea domnitorului Mihai Viteazul care a fost considerată de talie europeană, dar din diferite motive specifice nouă românilor, nu s-au mai realizat.

În ceea ce priveşte racla cu craniul lui Mihai Viteazul de la mănăstirea Dealu, a avut parte în general, de o situaţie mai aparte, mai ales în primul război mondial.

Istoricul Nicolae Iorga, împreună cu alte personalităţi ale timpului au luat măsuri preventive pentru a evita profanarea „sfintei relicve a lui Mihai Viteazul” de către trupele germane şi ungureşti care au trecut Carpaţii în ofensiva lor în primul război mondial.

În acest sens profesorul, preot Alexandru Dolinescu, împreună cu prof. de română Teodor Naum de la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, au fost cei care au avut onoarea de a ocroti şi a duce la Iaşi, caseta cu craniul lui Mihai Viteazul prin Bucureşti.

Considerând că acest episod important şi interesant este mai puţin cunoscut, avem posibilitatea de al readuce în „pagină”, din relatările marelui patriot român din Mărginimea Sibiului, de la Sălişte, Onisifor Ghibu, din lucrarea sa „Pe baricadele vieţii – în Basarabia revoluţionară (1917-1918)”.

Onisifor Ghibu aflându-se în mijlocul personalităţilor româneşti ale timpului, s-a întâlnit la Bucureşti cu caseta respectivă, iar în continuare, în refugiu la Iaşi, Chişinău şi Kerson, după cum rezultă din relatările sale menţionate în continuare:

Spre Moscova, cu Mihai Viteazul!

A doua zi, seara, către ora 11, eram cu toţi cei dragi ai mei în gara Chişinău, în aşteptarea trenului Băncii Naţionale a României care transporta la Moscova tezaurul ţării spre păstrare, şi în care tren un compartiment din unicul vagon de persoane era rezervat pentru cele 14 persoane din familia mea (5), a lui Bucşan (6) şi Sculy (3). Am aşteptat trenul românesc, în gară, de marţi seara până sâmbătă dimineaţa, când, în fine, mi-am încărcat familia şi bagajele în trenul atâta vreme aşteptat, care a plecat apoi spre inima Rusiei în flăcări. Eu am rămas singur mai departe la datoria mea în Basarabia, împăcat cu gândul că „aşa mi-a fost scris”. Am urmărit încă minute întregi trenul care-mi ducea spre marele necunoscut comoara cea mai scumpă a vieţii mele, şi totuşi, nu mă simţeam nenorocit. O imensă credinţă mă făcea să privesc despărţirea ca pe un fapt fără importanţă prea deosebită. Starea aceasta sufletească îşi avea explicaţia, desigur, şi în faptul că în timpul cât trenul s-a oprit în gara Chişinău, am întâlnit un prieten de la Bucureşti care ducea cu sine, în compartimentul vecin, de la Iaşi la Cherson, valiza misterioasă, pe care am adus-o eu în toamna anului 1916 de la Bucureşti la Iaşi, împreună cu părintele C. Dolinescu de la Mânăstirea Dealu, şi în care era capul lui Mihai Viteazul, pornit şi el în al treilea refugiu, în oraşul de pe malul stâng al Niprului. Aşadar, familia mea călătoreşte din nou în tovărăşia asta simbolică, - ceea ce nu poate fi lipsit de un înţeles mai înalt... Conştiinţa aceasta îmi dă o credinţă şi o putere în Destin...”

Familia Ghibu în faţa casei în care a locuit, în refugiu,
la Chișinău - 1917

 

La Cherson, să-mi aduc familia

Am plecat deci, a doua zi dimineaţa, în 24 decembrie 1917, la Cherson. Am călătorit toată ziua, fără nici o primejdie, nefiind atacaţi de nimeni. Am sosit în apropierea Chersonului abia după ce se înserase. Toate drumurile erau acoperite de zăpadă şi nu se vedea nici o urmă de mişcare omenească. Nu găseam posibilitatea de a intra în oraş. Am colindat vreo două ore până am găsit o intrare, în acea noapte de ajun de Crăciun, de iarnă grea.

Familia mea locuia pe Erdelevscaia uliţa - strada Ardealului, - pe care locuia şi Claudia Bucşan cu cei doi copii ai ei, şi Eugen Goga. Am ajuns cu mare greutate să găsim strada şi casa. O casă foarte modestă, în subsolul căreia locuia familia mea; fiind foarte săraci, nu ne puteam permite o locuinţă mai bună. La geam era lumină. Am coborât în subsol. N-a fost fericire mai  mare decât acea de a-mi revedea pe cei dragi, de a-mi îmbrăţişa soţia şi pe cei trei copilaşi. Cel mai mic dintre aceştia, Onisifor, căruia-i spuneam Onisiforel sau Forel, când mă despărţisem de el cu şase luni înainte nu umbla încă în picioare; acum umbla pe picioarele proprii şi începuse deja să articuleze: ta-ta, ta-ta, ta-ta.

I-am găsit pe toţi sănătoşi, locuind şi trăind în condiţii modeste, chiar foarte modeste. Nici n-am intrat bine în casă şi auzim colindători la fereastră. La Cherson erau mulţi refugiaţi români, între care numeroşi copii; dintre aceştia unii plecaseră la colindat, pentru a aduce puţină bucurie, de Crăciun, printre casele bieţilor băjenari. Cu emoţie, să aud cântecele copilăriei mele, pe strada Ardealului, din Cherston!

Am stat la Cherson cele trei zile de Crăciun, în care timp, pe lângă orele de poveşti cu familia, am luat contact cu câţiva dintre românii refugiaţi acolo. Între aceştia a fost şi Petre Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericii din ţară, un bun român şi un patriot minunat, un om cu sentimente prieteneşti faţă de toată lumea şi mai ales faţă de lumea suferindă. Îl cunoşteam foarte bine, căci colaborasem cu el în anii mei de refugiu la Bucureşti. Mi-a arătat, într-un colţ al camerei, o valiză în care era craniul lui Mihai Viteazul, ce fusese evacuat de la Mănăstirea Dealu la Iaşi, de unde, în vară, luase drumul Moscovei cu acelaşi tren cu care plecase şi familia mea; la Razdelnaia aprinzându-se osia singurului vagon de persoane, acela în care călătoreau şi ai mei, scumpa relicvă a ajuns şi ea la Cherson, unde era păstrată cu mare grijă de Gârboviceanu. Îşi poate oricine închipui ce emoţie m-a cuprins. Mă întâlneam acum, pentru a cincia oară cu craniul lui Mihai Viteazul: prima oră la Mănăstirea Dealu, apoi în gară la Bucureşti, în toamna lui 1916, când plecam în pribegie în Moldova, apoi la Iaşi, apoi în gara Chişinău şi acum, din nou, la Cherson. Mi se păru în acele momente că Dumnezeu e cu noi. Nu se putea să fie la mijloc o simplă întâmplare oarbă! La mai puţin de un an după aceea Dumnezeu mi-a ajutat să văd împlinit visul pe care-l reprezenta conştiinţa noastră măreaţa figură a lui Mihai, cu al cărui craniu mă întâlnisem de atâtea ori.”

Familia Ghibu la Cluj, 1933. Onisifor Ghibu la 50 de ani

***

„După victoria românilor de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi a aliaţilor din cadrul „Puterilor Antantei” (Franţa, Imperiul Rus, Imperiul Britanic, Italia şi Statele Unite) împotriva „Puterilor Centrale” (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria) în Primul Război Mondial, caseta cu craniul lui Mihai Viteazul a fost readus la Iaşi din Crimeea de la Cherson.

În ziua de 8 noiembrie 1918 a Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril la Mitropolia Ortodoxă de la Iaşi s-a organizat şi desfăşurat o mare sărbătoare privind comemorarea marelui voievod Mihai Viteazul, la care a participat „Regele, regina, prinţul moştenitor, reprezentanţi civili şi militari ai Aliaţilor, precum şi o mulţime de români”.

Craniul voievodului a fost aşezat într-un sicriu de lemn de stejar, „încununat cu lauri şi umplut cu bucăţi de brocart din veşmântăria Mitropoliei”. Programul iniţial a transportului casetei cu craniul lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu, prevedea următorul traseu: Paşcani – Bacău – Alba Iulia – Sibiu – Târgovişte, la care s-a renunţat însă, stabilindu-se itinerarul: Bacău – Focşani – Râmnicu Sărat – Buzău – Ploieşti – Târgovişte, cu opririle şi manifestările respective. La data de 22 august 1920, era pregătit un vagon special, cu santinele militare, pentru transportul respectiv.

„Trenul special, care avea un vagon special amenajat pentru racla întregitorul de neam, aşezată pe catifeaua unei mese, încadrat de două santinele, a pornit spre Ruginoasa, unde a fost înmormântat Alexandru Ioan Cuza, cel care a pus bazele statului naţional român în anul 1859, şi apoi spre Mirceşti. Aici cortegiul a poposit la mormântul lui Vasile Alecsandri, luptător şi cântăreţ înflăcărat al Unirii. A doua zi după popasuri în gările Roman şi Bacău, trenul a pornit la Focşani, de unde întregul convoi s-a deplasat la Mărăşeşti, apoi trenul a plecat spre Târgovişte.

De menţionat este faptul că în toate localităţile unde au oprit, au avut loc manifestaţii entuziaste, la care au participat mii şi mii de oameni.”

La data de 26 august la Târgovişte, în prezenţa demnitarilor oraşului, în frunte cu ministrul de război P. Raşcanu, craniul a fost coborât din tren şi după ce o trupă de paradă i-a dat onorurile militare a fost instalat pe un afet de tun tras de 6 cai. În muzica glasurilor de bronz al clopotelor oraşului, s-a format un impresionant convoi funerar care a străbătut într-o desăvârşită reculegere, cei 2-3 km până la Mănăstirea Dealul. În fruntea alaiului se afla regele Ferdinand I care a parcurs tot traseul pe jos. Ajunsă la mănăstire, procesiunea s-a aliniat pe două rânduri în faţa bisericii. Curtea mănăstirii şi împrejurimile erau înţesate de oameni, veniţi să-şi aducă piosul omagiu lui Mihai Viteazul. A urmat slujba religioasă, apoi s-au ţinut numeroase discursuri încheiate cu alocuţiunea regelui Ferdinand I. După cuvântare regele şi-a desprins de pe piept insigna albastră a ordinului Mihai Viteazul şi a aşezat-o cu respect pe craniul voievodal. Apoi a cimentat cu propria-i mână capacul de marmură albă a sarcofagului care se află la Biserica Mănăstirii Dealu.”

Ec. Ioan STRĂJAN

Bibliografie: „Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară 1917-1918. Amintiri”, Onisifor Ghibutc "Bibliografie\: „Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară 1917-1918. Amintiri”, Onisifor Ghibu"