România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Interviu despre refugiaţii români din Basarabia şi valurile de deportări în Siberia

 

Interviu cu istoricul militar col. dr. Anatol Munteanu realizat de scriitorul Anatol Ciocanu pentru ”Glasul Naţiunii”.

- Domnule colonel Anatol Munteanu, care au fost aspectele generale privind cedarea Basarabiei în 1940 şi retragerea Armatei române dintre Prut şi Nistru?

- Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 a devenit un moment dramatic, un coşmar pentru populaţia Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa, care în 48 de ore s-au refugiat peste Prut. Oamenii au lăsat ruşilor ocupanţi casele, averile, terenurile agricole, vite, păsări, hambare cu pâine, unelte agricole, bunuri agonisite de zeci de ani şi s-au refugiat cu câteva valize cu strictul necesar. Cel mai trist este faptul că neamuri şi familii întregi au fost despărţite pentru totdeauna.

Retragerea Armatei române, infanteriei şi trupelor motorizate, iunie 1940

 

Cedările teritoriale hotărâte de regele Carol al II-lea, de factorii politici şi militari în şedinţe la Consiliul de Coroană şi-a dovedit laşitatea şi incapacitatea de a gestiona situaţia anului 1940, în condiţiile în care aveau la îndemână toate pârghiile puterii. Carol al II-lea putea şi trebuia să ceară politicienilor şi militarilor să acţioneze pentru respingerea ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, trebuia să pună în aplicare planul de apărare al teatrului de operaţii de est, numitul ”Planul Ştefan”.

- Polonia şi Finlanda au avut aceeaşi soartă, cum au procedat ei?

- Finlanda şi Polonia s-au opus sovieticilor, au avut lideri politici şi militari, care au decis să-şi apere ţara, conştienţi de riscul pe care şi-l asumau. Sub conducerea liderilor politici şi militari, armata poloneză şi cea finlandeză, sprijinită de către populaţia celor două state, au luptat cu devotament şi curaj. Gestul lor a fost apreciat de către analiştii vremii, iar rezistenţa polonezilor şi finlandezilor fiind unanim apreciată ca exemplu de atitudine în momente de criză pentru un stat.

Retragerea Armatei şi cavaleriei române, 1940

Dezarmarea de către ruşi a jandarmilor români

- Ce vreţi să spuneţi? Armata română nu a vrut să lupte împotriva ruşilor, sau poate s-a speriat de barbarii sovietici?

- Nu, Armata română a vrut să lupte ca să apere Ţara. La Bucureşti, în schimb, au fost luate decizii care au lezat demnitatea Armatei, onoarea ofiţerilor, subofiţerilor şi a trupei, care se pregătise, atât cât a fost posibil, în limita resurselor alocate şi preocupărilor factorilor de decizie şi execuţie, să-şi apere Ţara. Nu au fost lăsaţi să o facă. În loc să fie puşi să facă ceea ce ştiau mai bine, să apere direcţiile şi făşiile încredinţate, comandanţii au primit ordin să execute ceea ce ştiau mai puţin – evacuarea teritoriilor cedate, acţiune pe care nicio Armată nu o exersează în timp de pace.

Avem ferma convingere că, luptând, Armata română ar fi opus o rezistenţă fermă între Prut şi Nistru, pe o durată care ar fi generat o altă atitudine din partea Germaniei şi Italiei.

Cu siguranţă ceva s-ar fi întâmplat pentru moment pentru ţara noastră, poate mai bine ori poate mai rău.

Am fi rămas însă istorie, alături de polonezi şi finlandezi, am fi rămas ţara şi poporul care ne-am opus colosului de la răsărit, ne-am fi bucurat de stimă şi preţuirea prietenilor şi neprietenilor, am fi fost aliaţi doriţi , nu numai prin prisma poziţiei geostrategice şi a resurselor ţării, ci şi în privinţa atitudinii de răspuns prin forţă la ameninţarea privind integritatea teritorială şi suveranitatea ţării.

Cedarea fără luptă a teritoriilor, nejustificat revendicate, poate induce ideea, desigur falsă, privind dreptul legitim asupra acestora de către cel care a adoptat o asemenea atitudine.

- Există date despre situaţia şi numărul refugiaţilor din 1940?

Începând cu 28 iunie 1940, din teritoriile cedate au fost evacuate structurile militare şi administrative, o parte însemnată a populaţiei româneşti, în jur de 200.000 de oameni – femei, bărbaţi, copii care s-au refugiat în judeţele României, în condiţii grele, specifice de război, pe cont propriu.

Îmbarcarea deportaţilor în vagoane de marfă

- Au mai fost şi alte perioade de refugii a populaţiei româneşti din zona de Est a Ţării?

Trebuie de menţionat că refugiaţii din Basarabia şi nordul Bucovinei au revenit, în cea mai mare parte, în localităţile de origine în vara anului 1941, după eliberarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Armata Română, împreună cu trupele germane.

În primăvara anului 1944, pe fondul situaţiei militare de pe frontul de Est, ca urmare a previzibilei ofensive a fronturilor 2 şi 3 ucrainene, Marele Stat Major român a organizat evacuarea teritoriului dintre Nistru şi Prut, ulterior şi a celui dintre Prut şi Siret, devenit zonă a operaţiunilor militare, acţiune bine planificată şi executată, în cadrul căreia resurse materiale şi umane, în special cele cu relevanţă pentru nevoile apărării au fost transferate în adâncimea teritoriului naţional.

”Operaţiunea 1111”, denumirea dată acţiunii, a fost un succes deplin din punct de vedere al planificării şi conducerii, astfel că populaţia refugiată nu s-a confruntat cu probleme deosebite, de genul celor din anul 1940.

Deportarea femeilor, inclusive a femeilor cu copii mici. Tiumeni, 1951

 

În cadrul operaţiunii sus menţionate din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost evacuate 114945 persoane. În jur de 50.000 de persoane s-au refugiat la rude şi prieteni pe cont propriu.

După 1990, s-au mai repatriat (refugiat), din Basarabia în România, în jur de 30.000 moldoveni, care şi-au redobândit cetăţenia română, această cifră fiind în creştere.

- Care au fost valurile de deportări şi cine a fost deportat din Basarabia?

Regimul totalitar sovietic a folosit deportările ca metodă sălbatică de promovare a politicii în sfera socială şi în sfera politicii externe. Erau deportaţi oamenii care nu conveneau regimului din motive ideologice. Familii întregi – copii, bătrâni, oameni bolnavi – au fost urcaţi în vagoane şi duşi în regiuni puţin prielnice sau chiar neprielnice pentru viaţă, în schimb, cei rămaşi se transformau în oameni docili şi aserviţi puterii.

RSSM a cunoscut patru valuri masive de deportări, deşi documentele de arhivă arată că familii întregi erau ”strămutate” practic în fiecare lună.

Lagăre de concentrare a deportaţilor din Siberia, 1950

 

Deportările au fost realizate de Ministerul Securităţii de Stat al RSSM de NKVD-ul sovietic în baza unor liste alcătuite de ”frică”. Istoricul Anton Moraru descrie foarte exact modul în care operau securiştii: ”Arestările s-au făcut noaptea cu forţele soldaţilor veniţi în sate cu maşinile. Unii cetăţeni care au încercat să scape cu fuga, au fost împuşcaţi. Gospodarii arestaţi, împreună cu familiile lor, cu copii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcaţi cu forţa în vagoane pentru vite şi duşi în Siberia. Toate bunurile – casele, utilajul ţăranilor deportaţi – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe dintre aceste edificii au fost oferite ofiţerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii, etc. Mulţi dintre gospodarii deportaţi nu au mai revenit în patrie, au fost împuşcaţi pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor în numele construcţiei ”viitorului luminos al întregii omeniri.”

Primul val de deportări s-a efectuat în nopţile de 13-16 iunie 1941. Atunci au fost ridicate 20.000 de oameni şi familiile acestora. Au fost deportaţi cei mai buni gospodari, în sate rămânând oamenii săraci, mai puţin harnici. Al doilea val de deportări a avut loc imediat după război, în 1944, şi au continuat şi în 1945. Au fost arestate şi deportate în Siberia, reprimate sau asasinate 20.000 de persoane, care au fost învinuite de colaborare antisovietică.

Al treilea val de deportări a avut loc în 1949 şi al patrulea val în 1951. În total, conform ”Cărţilor memoriei” şi altor documente realizate de cercetătorii istorici, autorităţile sovietice au reprimat, deportat şi asasinat circa 100.000 persoane din localităţile Basarabiei.

Cunoscutul scriitor, Romulus Ruslan, scrie despre fenomenul totalitar comunist: ”Veneraţia faţă de victimele comunismului nu trebuie să ia doar forma lacrimii, a florilor depuse şi a liniştii necesare reculegerii, ci a unei cercetări active, din care să reiasă caracteristicile istorice ale fenomenului totalitar. Suferinţa noastră trebuie studiată şi cunoscută de noi înşine, dar şi de alţii, pentru că lacrimile se zvântă, florile se ofilesc, dar documentele rămân şi ele se transformă în istorie”.

- Domnule colonel, de mulţi ani s-a trecut sub tăcere, parcă a fost ascuns fenomenul foametei din 1946-1947. Oare sunt implicate în acest eveniment organele sovietice şi de partid din acea vreme?

Barăcile în care trăiau deportaţii, 1951

 

Un alt eveniment tragic pentru Basarabia a fost foametea din 1946-1947. Acest fenomen produs de natură, în lipsa de apă şi puţine cereale, s-a amplificat atunci când autorităţile sovietice au expropriat, au rupt cu forţa de la gura ţăranului hrana, ultimul bob de grâu şi de porumb. Puterea sovietică nu i-a ajutat pe oameni,        i-a lăsat să moară, la fiecare 24 de ore decedau câte 5-6 mii de oameni. Din datele de arhivă ale statului, s-a constatat că în perioada decembrie 1946-august 1947, în Moldova au decedat 115.000 de persoane.

În multe localităţi ale Basarabiei fenomenul foametei nu a fost înregistrat, iar organele sovietice au ţinut sub tăcere acest eveniment tragic. Nici un conducător sovietic de Guvern, sau de la partidul comunist din Chişinău nu a răspuns în faţa legii pentru ordinele date de distrugere a populaţiei băştinaşe prin foamete, pentru că sistemul totalitar de conducere venea de la Moscova.

 

Copiii deportaţilor

Bărbaţi şi femei întorşi din Siberia

 dr. ing. Anatolie MUNTEANU