|
Interviu despre
refugiaţii români din Basarabia şi valurile de deportări în Siberia
Interviu cu istoricul militar col. dr. Anatol
Munteanu realizat de scriitorul Anatol Ciocanu pentru ”Glasul Naţiunii”.
- Domnule colonel Anatol Munteanu, care
au fost aspectele generale privind cedarea Basarabiei în 1940 şi
retragerea Armatei române dintre Prut şi Nistru?
- Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 a
devenit un moment dramatic, un coşmar pentru populaţia Basarabiei,
Bucovinei şi Ţinutului Herţa, care în 48 de ore s-au refugiat peste
Prut. Oamenii au lăsat ruşilor ocupanţi casele, averile, terenurile
agricole, vite, păsări, hambare cu pâine, unelte agricole, bunuri
agonisite de zeci de ani şi s-au refugiat cu câteva valize cu strictul
necesar. Cel mai trist este faptul că neamuri şi familii întregi au fost
despărţite pentru totdeauna.
Retragerea Armatei române, infanteriei şi trupelor motorizate, iunie
1940
Cedările teritoriale hotărâte de regele Carol
al II-lea, de factorii politici şi militari în şedinţe la Consiliul de
Coroană şi-a dovedit laşitatea şi incapacitatea de a gestiona situaţia
anului 1940, în condiţiile în care aveau la îndemână toate pârghiile
puterii. Carol al II-lea putea şi trebuia să ceară politicienilor şi
militarilor să acţioneze pentru respingerea ultimatumului sovietic din
26 iunie 1940, trebuia să pună în aplicare planul de apărare al
teatrului de operaţii de est, numitul ”Planul Ştefan”.
- Polonia şi Finlanda au avut aceeaşi
soartă, cum au procedat ei?
- Finlanda şi Polonia s-au opus sovieticilor,
au avut lideri politici şi militari, care au decis să-şi apere ţara,
conştienţi de riscul pe care şi-l asumau. Sub conducerea liderilor
politici şi militari, armata poloneză şi cea finlandeză, sprijinită de
către populaţia celor două state, au luptat cu devotament şi curaj.
Gestul lor a fost apreciat de către analiştii vremii, iar rezistenţa
polonezilor şi finlandezilor fiind unanim apreciată ca exemplu de
atitudine în momente de criză pentru un stat.
Retragerea Armatei şi cavaleriei române, 1940
Dezarmarea de către ruşi a jandarmilor români
- Ce vreţi să spuneţi? Armata română nu
a vrut să lupte împotriva ruşilor, sau poate s-a speriat de barbarii
sovietici?
- Nu, Armata română a vrut să lupte ca să
apere Ţara. La Bucureşti, în schimb, au fost luate decizii care au lezat
demnitatea Armatei, onoarea ofiţerilor, subofiţerilor şi a trupei, care
se pregătise, atât cât a fost posibil, în limita resurselor alocate şi
preocupărilor factorilor de decizie şi execuţie, să-şi apere Ţara. Nu au
fost lăsaţi să o facă. În loc să fie puşi să facă ceea ce ştiau mai
bine, să apere direcţiile şi făşiile încredinţate, comandanţii au primit
ordin să execute ceea ce ştiau mai puţin – evacuarea teritoriilor
cedate, acţiune pe care nicio Armată nu o exersează în timp de pace.
Avem ferma convingere că, luptând, Armata
română ar fi opus o rezistenţă fermă între Prut şi Nistru, pe o durată
care ar fi generat o altă atitudine din partea Germaniei şi Italiei.
Cu siguranţă ceva s-ar fi întâmplat pentru
moment pentru ţara noastră, poate mai bine ori poate mai rău.
Am fi rămas însă istorie, alături de
polonezi şi finlandezi, am fi rămas ţara şi poporul care ne-am opus
colosului de la răsărit, ne-am fi bucurat de stimă şi preţuirea
prietenilor şi neprietenilor, am fi fost aliaţi doriţi , nu numai prin
prisma poziţiei geostrategice şi a resurselor ţării, ci şi în privinţa
atitudinii de răspuns prin forţă la ameninţarea privind integritatea
teritorială şi suveranitatea ţării.
Cedarea fără luptă a teritoriilor,
nejustificat revendicate, poate induce ideea, desigur falsă, privind
dreptul legitim asupra acestora de către cel care a adoptat o asemenea
atitudine.
- Există date despre situaţia şi
numărul refugiaţilor din 1940?
Începând cu 28 iunie 1940, din teritoriile
cedate au fost evacuate structurile militare şi administrative, o parte
însemnată a populaţiei româneşti, în jur de 200.000 de oameni – femei,
bărbaţi, copii care s-au refugiat în judeţele României, în condiţii
grele, specifice de război, pe cont propriu.
Îmbarcarea deportaţilor în vagoane de marfă
- Au mai fost şi alte perioade de
refugii a populaţiei româneşti din zona de Est a Ţării?
Trebuie de menţionat că refugiaţii din
Basarabia şi nordul Bucovinei au revenit, în cea mai mare parte, în
localităţile de origine în vara anului 1941, după eliberarea
teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Armata Română, împreună cu
trupele germane.
În primăvara anului 1944, pe fondul situaţiei
militare de pe frontul de Est, ca urmare a previzibilei ofensive a
fronturilor 2 şi 3 ucrainene, Marele Stat Major român a organizat
evacuarea teritoriului dintre Nistru şi Prut, ulterior şi a celui dintre
Prut şi Siret, devenit zonă a operaţiunilor militare, acţiune bine
planificată şi executată, în cadrul căreia resurse materiale şi umane,
în special cele cu relevanţă pentru nevoile apărării au fost transferate
în adâncimea teritoriului naţional.
”Operaţiunea 1111”, denumirea dată acţiunii,
a fost un succes deplin din punct de vedere al planificării şi
conducerii, astfel că populaţia refugiată nu s-a confruntat cu probleme
deosebite, de genul celor din anul 1940.
Deportarea femeilor, inclusive a femeilor cu copii mici. Tiumeni, 1951
În cadrul operaţiunii sus menţionate din
Basarabia şi nordul Bucovinei au fost evacuate 114945 persoane. În jur
de 50.000 de persoane s-au refugiat la rude şi prieteni pe cont propriu.
După 1990, s-au mai repatriat (refugiat), din
Basarabia în România, în jur de 30.000 moldoveni, care şi-au redobândit
cetăţenia română, această cifră fiind în creştere.
- Care au fost valurile de deportări şi
cine a fost deportat din Basarabia?
Regimul totalitar sovietic a folosit
deportările ca metodă sălbatică de promovare a politicii în sfera
socială şi în sfera politicii externe. Erau deportaţi oamenii care nu
conveneau regimului din motive ideologice. Familii întregi – copii,
bătrâni, oameni bolnavi – au fost urcaţi în vagoane şi duşi în regiuni
puţin prielnice sau chiar neprielnice pentru viaţă, în schimb, cei
rămaşi se transformau în oameni docili şi aserviţi puterii.
RSSM a cunoscut patru valuri masive de
deportări, deşi documentele de arhivă arată că familii întregi erau
”strămutate” practic în fiecare lună.
Lagăre
de concentrare a deportaţilor din Siberia, 1950
Deportările au fost realizate de Ministerul
Securităţii de Stat al RSSM de NKVD-ul sovietic în baza unor liste
alcătuite de ”frică”. Istoricul Anton Moraru descrie foarte exact modul
în care operau securiştii: ”Arestările s-au făcut noaptea cu forţele
soldaţilor veniţi în sate cu maşinile. Unii cetăţeni care au încercat să
scape cu fuga, au fost împuşcaţi. Gospodarii arestaţi, împreună cu
familiile lor, cu copii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve
cu ei, au fost urcaţi cu forţa în vagoane pentru vite şi duşi în
Siberia. Toate bunurile – casele, utilajul ţăranilor deportaţi – au fost
transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de
către organele financiare ale raioanelor respective. Multe dintre aceste
edificii au fost oferite ofiţerilor care erau aici în NKVD,
nomenclaturii, etc. Mulţi dintre gospodarii deportaţi nu au mai revenit
în patrie, au fost împuşcaţi pe drum, au murit de foame, de boli, de
durere sufletească, de muncă peste puterile lor în numele construcţiei
”viitorului luminos al întregii omeniri.”
Primul val
de deportări s-a efectuat în nopţile de 13-16 iunie 1941. Atunci au fost
ridicate 20.000 de oameni şi familiile acestora. Au fost deportaţi cei
mai buni gospodari, în sate rămânând oamenii săraci, mai puţin harnici.
Al doilea val de deportări a avut loc imediat după război, în
1944, şi au continuat şi în 1945. Au fost arestate şi deportate în
Siberia, reprimate sau asasinate 20.000 de persoane, care au fost
învinuite de colaborare antisovietică.
Al treilea val
de deportări a avut loc în 1949 şi al patrulea val în 1951. În
total, conform ”Cărţilor memoriei” şi altor documente realizate de
cercetătorii istorici, autorităţile sovietice au reprimat, deportat şi
asasinat circa 100.000 persoane din localităţile Basarabiei.
Cunoscutul scriitor, Romulus Ruslan, scrie
despre fenomenul totalitar comunist: ”Veneraţia faţă de victimele
comunismului nu trebuie să ia doar forma lacrimii, a florilor depuse şi
a liniştii necesare reculegerii, ci a unei cercetări active, din care să
reiasă caracteristicile istorice ale fenomenului totalitar.
Suferinţa noastră trebuie studiată şi cunoscută de noi înşine, dar şi de
alţii, pentru că lacrimile se zvântă, florile se ofilesc, dar
documentele rămân şi ele se transformă în istorie”.
- Domnule colonel, de mulţi ani s-a
trecut sub tăcere, parcă a fost ascuns fenomenul foametei din 1946-1947.
Oare sunt implicate în acest eveniment organele sovietice şi de partid
din acea vreme?
Barăcile în care trăiau deportaţii, 1951
Un alt eveniment tragic pentru Basarabia a
fost foametea din 1946-1947. Acest fenomen produs de natură, în lipsa de
apă şi puţine cereale, s-a amplificat atunci când autorităţile sovietice
au expropriat, au rupt cu forţa de la gura ţăranului hrana, ultimul bob
de grâu şi de porumb. Puterea sovietică nu i-a ajutat pe oameni,
i-a lăsat să moară, la fiecare 24 de ore decedau câte 5-6 mii de oameni.
Din datele de arhivă ale statului, s-a constatat că în perioada
decembrie 1946-august 1947, în Moldova au decedat 115.000 de persoane.
În multe localităţi ale Basarabiei fenomenul
foametei nu a fost înregistrat, iar organele sovietice au ţinut sub
tăcere acest eveniment tragic. Nici un conducător sovietic de Guvern,
sau de la partidul comunist din Chişinău nu a răspuns în faţa legii
pentru ordinele date de distrugere a populaţiei băştinaşe prin foamete,
pentru că sistemul totalitar de conducere venea de la Moscova.
Copiii
deportaţilor
Bărbaţi şi femei întorşi din Siberia
dr.
ing. Anatolie MUNTEANU
|
