Omagiu Limbii Române

~ 31 august ~

Viaţa limbii române este aceeaşi cu viaţa poporului nostru care a creat-o şi care o vorbeşte. Referindu-se la limba română, Alexandru Macedonski remarca: „Are flexibilitatea mătasei şi duritatea oţelului”. Lumea în care vieţuim capătă sens doar prin limbă, în „Upanişade”, vechi comentarii ale „vedelor” indiene, se spune: „Dacă nu ar exista limba, nu ar fi cunoscute nici binele, nici răul, nici adevărul şi nici minciuna, nici satisfacţia şi nici dezamăgirea”. Aceasta înseamnă că prin limbă se descoperă adevărul şi se determină atitudini şi convingeri. Limba reprezintă exprimarea însăşi a conştiinţei noastre, redată şi concretizată într-un material psiho-fizic organizat şi perfecţionat de atâtea generaţii până la noi. Cuvântul devine un mijloc mobil şi suplu, capabil să îndeplinească funcţii multiple în procesul comunicării, fără să oblige la o asociere fizică cu varietatea de obiecte pe care le denumeşte. El îşi trage existenţa ideală şi abstractă din existenţa materială şi concreta a realităţii pe care o sintetizează, o simbolizează şi o exprimă prin câteva sunete legate între ele printr-un sens. Limba română s-a format în spaţiul carpato-danubiano-pontic cucerit şi colonizat de romani. Ea este continuatoarea limbii latine vorbite în Imperiul Roman şi a evoluat înaintea celorlalte limbi romanice şi-independent de ele. Limba româna naţională este rezultatul unei evoluţii de mai bine de 1300 de ani. Prin ea s-a dezvoltat gândirea şi simţirea sutelor de generaţii care au trăit, au visat şi au creat naţiunea română, în componenţa ei se află limba populară şi graiurile ei, limba literară şi limba literaturii artistice. Limba noastră se exprimă prin patru limbaje sau stiluri funcţionale: beletristic, tehnico-ştiinţific, oficial-administrativ, publicistic, în scopul sporirii expresivităţii unei comunicări frumoase, se utilizează figurile de stil. în „Tratatul despre sublim” se spune: „cuvintele frumoase sunt însăşi lumina gândurilor noastre”. Dezvoltarea limbii române actuale este reflexul unui dinamism neîntrecut, exprimat printr-o bogăţie lexicală, cu vaste disponibilităţi expresive. Este o limbă cu mari resurse de adaptare la exprimarea diverselor categorii sociale şi profesionale, fără deosebiri şocante. Are o inestimabilă capacitate de asimilare a neologismelor şi altor cuvinte pe care le adaptează cu maximum de eficienţă. Nicolae Dabija spunea: „Partea noastră de veşnicie este limba!”. Petre Ghelmez o numea „patria de cuvinte”. Nichita Stănescu: „Limba noastră este acea parte a noastră de veşnicie şi e ca o duminică”. Lucian Blaga afirma: „Limba este întâiul poem al unui popor”. Mihai Eminescu, în poemul „Epigonii”, aducea un ultim elogiu celor 18 poeţi, înaintaşii lui: „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. Testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu: „...Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire!”. George Sion: „Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim”. Pentru Alexei Mateevici rămâne ca veşnicie a neamului: „Lumea noastră-i o comoară, un şirag de piatră rară, foc ce arde, cântec, roi de fulgere, graiul pâinii, frunză verde, vechi izvoare, povestiri din alte vremuri, îi aleasă... să ne spuie... veşnicele adevăruri, limbă sfântă, limba vechilor cazanii, dorul pâinii şi-al luminii, Românească, graiul ţării noastre dragă”, în Transilvania frământărilor istorice în vremuri triste, Coşbuc îşi apăra „Graiul neamului”: „Dar nestrămutaţi, strămoşii / Tot cu arma-n mâini au stat... / Graiul lor, de voie bună / Nu l-au dat”. Ion Neniţescu exclamă dorul de neam, de iubire de ţară: „Acolo este ţara mea / Şi neamul meu cel românesc!”. Grigore Vieru: „în aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / în aceeaşi limbă / Râde un pământ, / Ci doar în limba ta”. Un îndemn pentru urmaşi rostea şi Simion Bărnuţiu, aici, unde suntem deodată cu vremea: „Nu ne-am ungurit, nu ne-am nemţit, ci ne-am luptat pentru pământul nostru, ca să vi le lăsăm, dimpreună cu limba noastră, ca şi cerul sub care ne-am născut: nu vă nemţiţi, nu vă unguriţi nici voi, rămâneţi credincioşi neamului şi limbii noastre!”, în procesul treptatei înnoiri şi deveniri a limbii române mi se pare edificatoare comparaţia poetului latin Horaţiu: „Precum pădurile îşi schimbă frunzele în fuga anilor şi cele ofilite se risipesc, tot astfel se sting şi zilele îmbătrânite ale cuvintelor, iar în ritmul tinereţii înfloresc şi prind vlagă cele născute mai pe urmă”. Este o imagine a ritmului devenirii universale înseşi, prin care limba consemnează tendinţele vieţii, mereu altele în timp. Sub veghea sfântă a lui Dumnezeu, să-i spunem limbii noastre şi Domnului Poeziei şi al Limbii Române, Poetul Naţional Mihai Eminescu: „Bună dimineaţa, veşnicie!”.

Victor FĂT