Să bucurăm Limba
Română cu veşnicia sufletului nostru
Întruparea cuvântului este
şi rămâne marea minune a dumnezeirii, pe care unii teologi o consideră
şi astăzi mai sofisticată decât naşterea sfântă. Limba unui popor nu
este altceva decât seva coagulată încet, încet, precum verdele ce se
coagulează în fermentaţia primăverii din muguri, floare şi fruct. Omul,
singura respiraţie a acestui „travaliu miraculos”, a devenit
beneficiarul intim al începutului cuvântului. Biblia recunoaşte că la
„început a fost cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era
însuşi cuvântul”. Se poate susţine faptul că Măria sa Cuvântul a fost
chiar fiul facerii primare? Auzisem această sintagmă de la destrămarea
târzie în toamnă a firului de iarbă! Limba, aşadar, este şi umbră şi
lumină, nesfârşită floare şi fruct unicate. O sărbătoare a sufletului ce
sălăşluieşte în strălucirea inimii pregătită îndelung în pântecul
râurilor, ramurilor. Să trăieşti această sărbătoare este la fel un
miracol, adâncă responsabilitate faţă de propriul tău popor, de
obiceiuri şi tradiţii, de cultura şi civilizaţia lumii. A trebuit să
vină epopeea dezlipirii Moldovei de dincolo de Prut de un imperiu
considerat atotştiutor şi atotputernic, să iasă din tranşeele
întunericului, ale suferinţei, durerii, marginalizării Limba Română, să
păşească cu tălpile goale, însângerate pe frământatul Chişinău, pe
buzele scriitorilor, ale intelectualilor, să facă un pas în faţă, aşa
cum au păstrat-o din naştere în naştere sfântă. Ţăranii, pomii
fructiferi, viţa-de-vie, aratul şi semănatul, băncile şi semnul crucii,
să bată cu pumnul în masă revendicându-şi seva de izvor fără de moarte.
Şi acest fel de-a păşi în faţa poporului a fost transformat într-o
unică, tulburătoare, hrănitoare şi protectoare sărbătoare
inconfundabilă. Aşa s-a născut măreaţa sărbătoare: „Limba noastră cea
română”, acolo, în vacarmul nedreptăţilor întreţinute, hrănite de
rusofilie. Chişinăul trimitea în lume prima manifestare colectivă a
demnităţii şi înţelepciunii pe care am preluat-o şi noi, mult mai
târziu, ca flacără aprinsă la hotarele Numelui şi Prenumelui nostru de
Ţară. Ziua Limbii Române, la sfârşit de august şi început de septembrie,
a trecut Prutul, a umplut România cu veşmântul ei inconfundabil! Ea,
această sărbătoare trebuie considerată chiar expresia libertăţii unui
popor scuturat de oprelişti, interdicţii şi suferinţe decretată prin
lege sămânţa mirabilă a romanităţii.
Din nefericire, lucrurile
nu stau chiar aşa. Acest eveniment nu încape într-o singură zi, pentru
ca el este chiar portretul complex al existenţei naţiei române, aşa că
trebuie să avem grijă de Limba Română precum părintele de propriul
prunc, precum rugăciunea de odihna sufletului şi măreţia Semnului
Crucii. În faţa acestei zile nesfârşite se aşează bucurii şi tristeţi,
vise şi speranţe, continuitate şi jertfe, adică întreaga prognoză a
eternităţii Limbii Române. Un substitut al promovării Limbii Române pe
planeta Pământ este atât de necesar. Formula existentă până acum la
promovarea limbii noastre s-a cam destrămat în interese meschine,
improvizaţii pentru aroganţă, refulări, plăţi şi spirit de coterie!
Cuvântul cultură trebuie reevaluat în România, de la abecedar la
dicţionar, prin şcoli, facultăţi, enciclopedii şi mai ales cu starea de
veghe a unui popor, a conducătorilor dispuşi să se jertfească pentru
frumuseţea acestei „comori”, pentru promovarea solemnităţii ei într-o
ţară numită de papalitate „Grădina Domnului”, pentru că ea, măreaţa
limbă ce-o vorbim, este chiar grădina fermecată a biografiei noastre.
Fără fructele ei riscăm să ne uscam, ca fructe miraculoase, pe umerii
Semnului Crucii, ai naşterilor sfinte. Propunem un extemporal dat
Parlamentului, Guvernului şi Preşedinţiei în care prima întrebare să
fie: pe ce stradă locuieşte Limba Română? Iată răspunsul nostru: Limba
Română locuieşte pe strada „Poporul Român”. Sunt obiecţii? Să ne dăm
mâna pentru a bucura Limba Română cu veşnicia sufletului nostru de
români! Nu vă fie teamă! Limba Română este chiar ADN-ul poporului român,
acest pom fructifer fără de sfârşit. Sărut mâna, maică nepieritoare!
Vă îndeamnă fiul de ţărani, lopădeanul
Ion MĂRGINEANU
|
|