România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

127 de ani de la moartea  poetei Veronica Micle

 

  CEL DIN URMĂ VIS

                    de Veronica MICLE

 

O visul meu cel mai slăvit,

Frumos şi cel din urmă,

Aşa cum dulce te-ai ivit

Te stinge şi te curmă.

 

Căci e demult de când am pus

Inimii mele pază,

Şi-i mult mai mult de când i-am spus

Iubirii să nu crează.

 

Şi prea târziu să mai aprind

Azi dragostei făclie,

Şi-n mintea mea să mai cuprind

O dulce nebunie.

 

Destul c-o clipă l-am iubit,

Şi-o clipă i-am dus dorul,

Te stinge vis cum te-ai ivit

Stingându-mi şi amorul.

 

Iubita marelui poet Mihai Eminescu –Veronica Micle –  s-a stins din viaţă la 4 august 1889, la  Mânăstirea Văratic, în a cincizecia zi scursă de la trecerea la cele veşnice a lui Mihai Eminescu. Avea 39 de ani, ca şi poetul iubit.

Foarte multe din poeziile lui Eminescu sunt inspirate de muza lui, Veronica,  aceea „floarea albastră”, „floare albă de cireş”, „liană”, ”atât de fragedă”,  „copilul cu păr bălai”.

Poezia lui Eminescu este pătrunsă de dragostea pentru  Veronica Micle. Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: „Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi s-a încheiat şi dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi…Nu voi iubi niciodată altă femeie şi tu rămâi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie, şi viaţa cu tine, singura mea speranţă.

Şi Veronica i-a închinat frumoase şi delicate versuri.   Primul exemplar al volumului de „Poezii” i l-a trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887”. 

Eminescu era încântat de acest volum: „Cartea ei e veşnic nouă pentru mine…Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le şi o să vezi câtă dreptate am!”.

Veronica a avut două roluri în relaţia ei cu Eminescu: cea a femeii egală în iubire cu bărbatul şi cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene:

 

“ Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…

Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt

Astfel tu ‘n a cărui minte universul se răsfrânge,

Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

 

Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pân‘ la tine

Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,

Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,

Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

 

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii

Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu pân‘ la pragul morţii

Şi ca pe-o minune ‘n taină să te-ador, să te slăvesc.”

 

Sunt versuri pline de adoraţie, sunt versuri în care impresionează conştiinţa genialităţii poetului iubit.

Când Eminescu se îmbolnăveşte în 1883, Veronica spune:

 

„Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta

Încetul la o parte şuviţele le-aş da,

Senină să rămâie, curată ca un crin,

Icoană de iubire la care să mă-nchin..” 

 

În ziua în care Mihai Eminescu se stingea, Veronica Micle îi scria ultimul poem, scris cu atâta dragoste, cu atâta tristeţe, dăruindu-i parcă ultimele versuri,           neştiindu-i plecarea şi nesperând vreodată găsirea lui. Într-o scrisoare adresată prietenei sale Smaranda Andronescu-Gârbea, Veronica Micle îi spunea: „Prin o fatală coincidenţă, tocmai în ziua când el murise, eu, fără să ştiu, am scris versuri pe tema: „Ce n-ar da un mort din groap㔺i pe care le-am şi publicat în România; gândeşte-te, de un an de zile n-am făcut un vers cât de infim şi în ziua aceea, m-au cuprins un fel de friguri, şi în 20 de minute poema a fost făcută”. Chiar în clipa în care Eminescu se stingea, fără să ştie de moartea poetului, Veronica Micle scrie poezia:

 „Raze de lună – Lui”

„Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”

Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe

Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –

Noi visam eternitate în durata unei clipe.

 

“Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”

Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;

Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează

Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!

……………………………………………..

 

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună

A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună

Toate razele de lună, toate razele din soare

Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

                                                     16 iunie 1889

 

Acest poem a fost ultima epistolă scrisă de  Veronica Micle lui Eminescu, în timp ce Eminescu, singur între pământ şi stele plecase, pe 15 iunie 1889, lăsând în          urmă-i „un singur dor”:

„Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării;

Încă de la 27 de ani, Veronica parcă a prevăzut totul. Pe o fotografie dăruită lui Eminescu scria următoarea dedicaţie: „Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit”.

În 1881 îi scria: „noi vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul pe altul…” apoi: “eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea.”(1882)

Iubita, muza şi îngerul lui, nu a putut suporta durerea după dispariţia lui Eminescu, când sensul vieţii ei s-a pierdut. Tot ce a ţinut-o în picioare fusese iubirea lui. Fără el era lipsită de scop, dărâmată.

 Din doliu a intrat într-o puternică depresie. O întâmplare bizară o urmarea obsesiv: în timp ce-şi oglindea chipul în apa unui pârâu, îi apăruse imaginea lui Eminescu. Această ciudată viziune a speriat-o, accentuându-i gândul morţii.

La cincizeci de zile de la moartea lui Eminescu, la mânăstirea Văratec, Veronica îşi cheamă prietenii şi le citeşte dintr-un jurnal pe care îl alcătuise în ultimele zile, intitulat „Dragoste si Poezie”. Acolo transcrie poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu şi unele din cele care i-au fost dedicate ei, însoţindu-le de comentarii.

Şi-a procurat arsenic de la farmacie şi în timpul nopţii, acesta i-a adus sfârşitul.

 Soarta lui Eminescu şi Veronica Micle  le-a fost pecetluită de o povară pe care au dus-o cu ei până la mormânt: dragostea. Iar iubirea lor a fost  un zbor către o altă lume.

Astfel ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române despre care poetul spune:

„Ce s-au ales din două vieţi?

O mână de cuvinte,

Căror abia le-or da un preţ

Aducerile-aminte…”

 

Iar pentru noi, pentru totdeauna:

 

„Ne-nţeles rămâne gândul

Ce-ţi străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l

Valurile, vânturile”.

 

 

 

 

 

 

Istina SIMA

Preşed. Cercul ASTRA Grigorie SIMA,

Despărţământul  Ovidiu HULEA, AIUD