205 ani de la răpirea
Basarabiei
Basarabia este parte
integrantă a spaţiului geografic şi cultural al poporului român.
Aşezarea geografică a românilor între cele trei puternice imperii
Habsburgic, Otoman şi al Rusiei Ţariste, ne-au pus în primejdie vreme de
câteva sute de ani. Veacuri de-a rândul, românii au fost obligaţi să
lupte continuu pentru apărarea fiinţei naţionale, deoarece cele trei
imperii au râvnit rând pe rând la anexarea Ţărilor Româneşti, deseori
fiind tratate ca monedă de schimb în conflictele pentru ocuparea de noi
teritorii.
Aşa s-a întâmplat în anul
1773, când Austro-Ungaria începe negocierile cu Poarta pentru anexarea
Bucovinei. Curtea de la Viena, prin cancelarul Kauvitz, îi cere
baronului Thugut să găsească o comunicaţie mai convenabilă între
Transilvania şi Galiţia. Având la dispoziţie hărţi speciale ale Moldovei
şi cu ajutorul lui Alexandru Ipsilanti, voievodul fanariot al Ţării
Româneşti, al fanariotului Grigore Ghica, dragomanul Porţii, care va
ajunge la domnia Moldovei, şi al unui alt dragoman al Porţii, trădătorul
Costache Moruzi, mituit de către austrieci, după negocieri de trei luni,
la 7 mai 1775 se încheie Convenţia pentru cedarea Bucovinei. Comandantul
trupelor împărăteşti din Galiţia, baronul Barco primeşte ordinul de a
trece graniţele Moldovei şi de a ocupa pământul strămoşesc şi sfânt al
nostru, Bucovina.
La început, atât Rusia cât
şi Poarta n-au fost de acord cu anexarea Bucovinei de către Austria,
opunându-se formal, dar încetul cu încetul au închis ochii şi au
acceptat. Ruşii aveau deja întocmite planurile de împărţire a
teritoriilor româneşti şi aşteptau doar un moment mai prielnic pentru a
le pune în aplicare. Imperiul Otoman a început perioada de decădere,
lucru de care erau favorizate Austria şi Rusia. Referitor la Rusia,
Mihai Eminescu scria: „împărăţia rusească nu este un stat, nu este un
popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie
intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiuni mari.”
Ajuns domn, Grigore Ghica
a fost o unealtă în mâna ruşilor dar s-a pus bine şi cu turcii şi cu
austriecii, având un sfârşit tragic, i s-a tăiat capul. Capul lui Ghica
a fost trimis la Constantinopol şi expus în serai.
Situaţia Ţărilor Româneşti
în timpul domniilor fanariote era foarte grea. Voievozii erau cu
desăvârşire izolaţi, nu aveau armată, decât o mică gardă, viaţa le era
mereu pusă în joc şi nu se puteau susţine decât prin mijloacele cu care
ajungeau la domnie, care era de scurtă durată, până la trei ani. Atunci
a început corupţia care nu a fost stârpită nici până astăzi. Voievozii
erau fără niciun sprijin, ţăranii sufereau, boierii erau ori retraşi la
moşiile lor, ori erau pribegiţi prin ţări străine.
Aceeaşi situaţie era în
acea perioadă şi în Transilvania, românii erau iobagi şi nu mai puteau
suporta crunta exploatare. Împotriva acestei situaţii s-au revoltat
moţii sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, care au plătit cu
vieţile lor pentru îndrăzneala de a lupta împotriva Curţii de la Viena.
Prin tratatele de pace de
la Kuciuk-Kainargi în 1774 şi Iaşi 1792, printr-o serie de documente
turceşti din 1802 şi 1806 a fost modificat statutul juridic al
Principatelor Române. Prin tratatul de la Adrianopol au fost elaborate
regulamentele pentru Principate sub supravegherea Rusiei.
Declanşarea războiului
ruso-turc din 1806 – 1812 a fost un rezultat al politicii Imperiului
Rusiei, care urmărea, încorporarea Principatelor Române în graniţele
sale. Eforturile Rusiei de a pătrunde şi a se întări în această parte a
Europei s-au ciocnit de rezistenţa Porţii, cât şi de poziţia Franţei.
Diplomaţia europeană mereu a avut un rol pozitiv pentru apărarea
intereselor Principatelor Române. În august 1806, drept rezultat al
acţiunilor lui Sebastiani, ambasadorul francez la Constantinopol,
sultanul a destituit pe domnii filoruşi din Moldova şi Ţara Românească,
înlocuindu-i cu adepţi fideli politicii franceze. Acest act a servit
drept pretext pentru declanşarea ostilităţilor militare în vederea
ocupării Ţărilor Române de către Rusia. Luptele s-au desfăşurat în
defavoarea trupelor turceşti. În 1810 au început tratativele ruso-turce,
în vederea încheierii păcii, Rusia a condiţionat încheierea păcii cu
acceptarea Dunării ca hotar între cele două imperii. Negocierile de pace
au fost purtate de delegaţii ruşi şi turci, românii fiind excluşi de la
discuţii. Confruntată cu ostilitatea Angliei, neîncrederea Franţei, prin
trădarea dragomanului Porţii, Dimitrie Moruzi, Turcia a semnat
precipitat, la 16/28 mai 1812, Tratatul de pace de la Bucureşti. În urma
acestui tratat, Rusia a răpit mai mult de jumătate din teritoriul
Moldovei, întreg spaţiul dintre Nistru şi Prut, făcând astfel pentru
viitor, din acest din urmă râu linia de demarcaţie a frontierelor
ruseşti. Pentru fapta săvârşită, lui Dimitrie Moruzi i s-a tăiat capul,
care a fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus trei zile la
porţile seraiului. Aceeaşi soartă a avut-o şi fratele său Panaiot
Moruzi, acuzat şi el de a fi trădat Poarta.
Turcia nu a avut niciun
drept legal de a consimţi la înstrăinarea teritoriilor româneşti, prin
Tratatul de pace de la Bucureşti, după ce în urmă cu 37 de ani acceptase
anexarea Bucovinei de către Austria.
Raptul teritorial din 1812
a fost începutul unei autentice tragedii naţionale. Noua graniţă,
stabilită arbitrar pe trupul viu al Moldovei, avea să-i separe prin
forţă pe românii dintre Prut şi Nistru de restul teritoriului românesc.
În dorinţa de a şterge din memoria populaţiei dintre Prut şi Nistru
orice referire la Moldova, Rusia a denumit recenta sa achiziţie
teritorială Basarabia, pentru a ascunde adevărul istoric despre Moldova
sfârtecată.
Astfel a început
deznaţionalizarea şi lichidarea românilor ca naţiune. Românii au fost
deposedaţi de bunuri şi deportaţi în Siberia, Kazahstan, Caucaz şi alte
ţinuturi îndepărtate ale Rusiei pentru a li se pierde urma. La un moment
dat erau atât de mulţi români în Siberia, încât aceştia au afirmat că
„în scurt timp devine a noastră”. Aşa se explică faptul că astăzi există
în Caucaz, Kazahstan, Siberia şi prin alte locuri din Rusia, sate
întregi pur româneşti, adevărate colonii, rod al politicii ruseşti de
lichidare a românismului.
Procesul rusificării şi
înglobării Basarabiei în Imperiul Ţarist a fost încheiat, astfel că
Basarabia a ajuns o simplă gubernie. Limba rusă a fost introdusă în mod
obligatoriu în instituţiile de stat, legislaţia românească a fost
înlocuită cu cea rusească. Măsurile silnice pentru stârpirea
românismului au fost luate fără de curmare. Administraţia, biserica şi
şcoala au ajuns cu desăvârşire ruseşti, astfel că holocaustul românesc a
fost deplin.
Înfrângerea Rusiei ţariste
în Războiul Crimeii şi oprirea înaintării ei în Balcani, prin
prevederile Tratatului de pace de la Paris din 1856, au permis revenirea
în Moldova pentru o perioadă de 22 de ani, a trei judeţe din sudul
Basarabiei, Ismail, Cahul şi Bolgrad. Rusia ţaristă a analizat influenţa
procesului reformator din România asupra românilor basarabeni şi în
scurt timp va anexa din nou cele trei judeţe.
În urma războiului
ruso-româno-turc din 1877-1878, România şi-a cucerit Independenţa de
Stat, dar Rusia a încălcat prevederile Convenţiei româno-ruse, semnate
la 4/16 aprilie 1877, când a profitat de invazia trupelor ruseşti pe
teritoriul României şi a introdus în convenţie textul: „Tot ce facem,
facem cu învoirea românilor”. Ulterior s-au folosit de acest text pentru
anexarea judeţelor din sudul Basarabiei, Ismail, Cahul şi Bolgrad,
obţinute la Congresul de la Berlin din iunie - iulie 1878. De la
tratatele şi congresele de pace Rusia a obţinut tot ce şi-a dorit. Presa
rusă din acea perioadă scria că „onoarea unui popor de 80 de milioane de
locuitori este mai mare decât onoarea unui popor de 4-5 milioane
locuitori şi aşa se justifică de ce Rusia trebuie să stăpânească acele
teritorii”. Istoricii care au studiat politica şi strategia Rusiei în
secolele XVIII – XIX au ajuns la concluzia că ruşii s-au dedat la câte
4-5 invazii în Ţările Române într-un secol. Acestea aveau nevoie de 20
de ani pentru a-şi reveni.
Suferinţa românilor ca
urmare a invaziilor ruseşti în Ţările Române l-a impresionat pe Mihai
Eminescu, care a scris: „Ruşii sunt sub dominarea unui gol sufletesc, a
unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor”
dar chiar „de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple”. Problema golului
sufletesc de care suferă ruşii este reluată şi de Lucian Blaga.
După Revoluţia din Rusia
din 1917, Basarabia şi-a recâştigat libertăţile democratice, dar
politica de desnaţionalizare şi rusificare de peste 100 de ani a pus
populaţia românească în faţa pericolului de dispariţie ca etnie. Totuşi,
în noaptea de 23/24 ianuarie 1918 a fost proclamată independenţa
Republicii Moldoveneşti, iar la 27 martie 1918, Sfatul Ţării a hotărât
în urma votului Unirea Basarabiei cu România. Declaraţia de Unire a
încheiat o etapă zbuciumată în istoria Basarabiei, marcată de anexarea
ei de către Rusia în 1812. Ne dorim ca, în scurt timp, 27 martie să
devină zi de sărbătoare naţională a românilor, ca un act reparatoriu şi
ca o nădejde a noastră că ce s-a întâmplat la 27 martie 1918 se va
repeta din nou, cât mai curând posibil şi pentru veşnicie.
La 28 noiembrie 1918 a
avut loc Unirea Bucovinei cu România şi anula astfel convenţia
austro-turcă din 1775, prin care Bucovina fusese răpită de Imperiul
Habsburgic.
La 1 Decembrie 1918 a avut
loc Unirea Transilvaniei cu România, iar Conferinţa de Pace de la Paris
din 1919-1920 a consimţit prin tratate internaţionale hotărârile
Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie 1918, decizia Congresului
General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 şi rezoluţia Marii Adunări
Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. România Mare a avut o
viaţă scurtă, de numai 22 de ani.
În anul 1924, la indicaţia
liderilor bolşevici de la Kremlin a fost creată Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească, în stânga Nistrului, ca o primă diversiune la
adresa României.
La 26 şi 27 iunie 1940, în
urma pactului sovieto-german Molotov-Ribbentrop, au fost transmise
Notele ultimative ale guvernului sovietic pentru cedarea Basarabiei şi a
Bucovinei, iar la 28 iunie 1940 a avut loc invazia Basarabiei şi a
Bucovinei de către trupele sovietice.
La 30 august 1940,
Germania şi Italia au impus prin Dictatul de la Viena ca România să
cedeze Ungariei nordul Transilvaniei, iar ulterior Bulgariei să-i cedeze
Cadrilaterul. În câteva luni România a pierdut peste 33 la sută din
teritoriu şi populaţie, o adevărată tragedie a poporului român.
La 21 iunie 1941, România
s-a alăturat Germaniei în lupta împotriva Uniunii Sovietice pentru
eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, care pentru trei ani au fost
reintegrate în România. Prin lovitura de stat de la 23 august 1944,
România a ieşit din războiul purtat alături de Germania şi s-a alăturat
Naţiunilor Unite. Cu toate eforturile şi sacrificiile făcute până la
sfârşitul războiului, în loc de cobeligerantă, România a primit statut
de ţară învinsă, fiind ocupată şi jefuită, trebuind să plătească sume
uriaşe pentru întreţinerea armatei sovietice ce a invadat ţara şi
obligată la plata unor despăgubiri de război eşalonate pe o perioadă de
20 de ani.
După al Doilea Război
Mondial, a fost anulat Dictatul de la Viena, dar România a pierdut
Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul. Pentru românii din Basarabia şi
Bucovina au început aceleaşi drame şi tragedii ca în anul 1812. Un
adevărat genocid, holocaust al românilor, care din nefericire continuă
şi astăzi. Republicii Moldova i-au fost trasate graniţe artificiale, o
parte a teritoriilor româneşti intrând în componenţa Ucrainei, iar
Transnistria a fost înglobată Republicii Moldova, ceea ce a creat mari
greutăţi tânărului stat culminând cu conflictul din 1992, ce a cauzat
pierderea de vieţi omeneşti.
La 27 august 1991,
Parlamentul din Chişinău a adoptat Declaraţia de Independenţă a
Republicii Moldova, precum şi imnul de stat „Deşteaptă-te, române!”, iar
ziua de 31 august a fost declarată sărbătoarea „Limba noastră
românească”.
Ultima invazie a
sovieticilor în România a avut loc în decembrie 1989, când Mihail
Gorbaciov a trimis în ţara noastră câteva mii de „specialişti”
sovietici, sperând ca după evenimentele din 1989, România să rămână în
sfera de influenţă a Rusiei.
Nu s-a întâmplat nimic din
scenariul sovieticilor, România a intrat in NATO şi a aderat la Uniunea
Europeană. Moscova ne avertizează că nici NATO, nici Uniunea Europeană
nu sunt veşnice, iar prin anexarea Crimeii şi prin conflictul din estul
Ucrainei, Rusia îşi îndreaptă privirile asupra Mării Negre, a Republicii
Moldova, punându-ne pe noi într-o situaţie critică.
Astăzi Basarabia şi
Bucovina plâng, un strigăt de deznădejde se aude de acolo, iar pentru
noi, cei de acasă, important rămâne faptul, ce facem pentru fraţii
noştri care sunt în suferinţă.
Ioan GALDEA
|
|