205 ani de la răpirea Basarabiei

Basarabia este parte integrantă a spaţiului geografic şi cultural al poporului român. Aşezarea geografică a românilor între cele trei puternice imperii Habsburgic, Otoman şi al Rusiei Ţariste, ne-au pus în primejdie vreme de câteva sute de ani. Veacuri de-a rândul, românii au fost obligaţi să lupte continuu pentru apărarea fiinţei naţionale, deoarece cele trei imperii au râvnit rând pe rând la anexarea Ţărilor Româneşti, deseori fiind tratate ca monedă de schimb în conflictele pentru ocuparea de noi teritorii.

Aşa s-a întâmplat în anul 1773, când Austro-Ungaria începe negocierile cu Poarta pentru anexarea Bucovinei. Curtea de la Viena, prin cancelarul Kauvitz, îi cere baronului Thugut să găsească o comunicaţie mai convenabilă între Transilvania şi Galiţia. Având la dispoziţie hărţi speciale ale Moldovei şi cu ajutorul lui Alexandru Ipsilanti, voievodul fanariot al Ţării Româneşti, al fanariotului Grigore Ghica, dragomanul Porţii, care va ajunge la domnia Moldovei, şi al unui alt dragoman al Porţii, trădătorul Costache Moruzi, mituit de către austrieci, după negocieri de trei luni, la 7 mai 1775 se încheie Convenţia pentru cedarea Bucovinei. Comandantul trupelor împărăteşti din Galiţia, baronul Barco primeşte ordinul de a trece graniţele Moldovei şi de a ocupa pământul strămoşesc şi sfânt al nostru, Bucovina.

La început, atât Rusia cât şi Poarta n-au fost de acord cu anexarea Bucovinei de către Austria, opunându-se formal, dar încetul cu încetul au închis ochii şi au acceptat. Ruşii aveau deja întocmite planurile de împărţire a teritoriilor româneşti şi aşteptau doar un moment mai prielnic pentru a le pune în aplicare. Imperiul Otoman a început perioada de decădere, lucru de care erau favorizate Austria şi Rusia. Referitor la Rusia, Mihai Eminescu scria: „împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiuni mari.”

Ajuns domn, Grigore Ghica a fost o unealtă în mâna ruşilor dar s-a pus bine şi cu turcii şi cu austriecii, având un sfârşit tragic, i s-a tăiat capul. Capul lui Ghica a fost trimis la Constantinopol şi expus în serai.

Situaţia Ţărilor Româneşti în timpul domniilor fanariote era foarte grea. Voievozii erau cu desăvârşire izolaţi, nu aveau armată, decât o mică gardă, viaţa le era mereu pusă în joc şi nu se puteau susţine decât prin mijloacele cu care ajungeau la domnie, care era de scurtă durată, până la trei ani. Atunci a început corupţia care nu a fost stârpită nici până astăzi. Voievozii erau fără niciun sprijin, ţăranii sufereau, boierii erau ori retraşi la moşiile lor, ori erau pribegiţi prin ţări străine.

Aceeaşi situaţie era în acea perioadă şi în Transilvania, românii erau iobagi şi nu mai puteau suporta crunta exploatare. Împotriva acestei situaţii s-au revoltat moţii sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, care au plătit cu vieţile lor pentru îndrăzneala de a lupta împotriva Curţii de la Viena.

Prin tratatele de pace de la Kuciuk-Kainargi în 1774 şi Iaşi 1792, printr-o serie de documente turceşti din 1802 şi 1806 a fost modificat statutul juridic al Principatelor Române. Prin tratatul de la Adrianopol au fost elaborate regulamentele pentru Principate sub supravegherea Rusiei.

Declanşarea războiului ruso-turc din 1806 – 1812 a fost un rezultat al politicii Imperiului Rusiei, care urmărea, încorporarea Principatelor Române în graniţele sale. Eforturile Rusiei de a pătrunde şi a se întări în această parte a Europei s-au ciocnit de rezistenţa Porţii, cât şi de poziţia Franţei. Diplomaţia europeană mereu a avut un rol pozitiv pentru apărarea intereselor Principatelor Române. În august 1806, drept rezultat al acţiunilor lui Sebastiani, ambasadorul francez la Constantinopol, sultanul a destituit pe domnii filoruşi din Moldova şi Ţara Românească, înlocuindu-i cu adepţi fideli politicii franceze. Acest act a servit drept pretext pentru declanşarea ostilităţilor militare în vederea ocupării Ţărilor Române de către Rusia. Luptele s-au desfăşurat în defavoarea trupelor turceşti. În 1810 au început tratativele ruso-turce, în vederea încheierii păcii, Rusia a condiţionat încheierea păcii cu acceptarea Dunării ca hotar între cele două imperii. Negocierile de pace au fost purtate de delegaţii ruşi şi turci, românii fiind excluşi de la discuţii. Confruntată cu ostilitatea Angliei, neîncrederea Franţei, prin trădarea dragomanului Porţii, Dimitrie Moruzi, Turcia a semnat precipitat, la 16/28 mai 1812, Tratatul de pace de la Bucureşti. În urma acestui tratat, Rusia a răpit mai mult de jumătate din teritoriul Moldovei, întreg spaţiul dintre Nistru şi Prut, făcând astfel pentru viitor, din acest din urmă râu linia de demarcaţie a frontierelor ruseşti. Pentru fapta săvârşită, lui Dimitrie Moruzi i s-a tăiat capul, care a fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus trei zile la porţile seraiului. Aceeaşi soartă a avut-o şi fratele său Panaiot Moruzi, acuzat şi el de a fi trădat Poarta.

Turcia nu a avut niciun drept legal de a consimţi la înstrăinarea teritoriilor româneşti, prin Tratatul de pace de la Bucureşti, după ce în urmă cu 37 de ani acceptase anexarea Bucovinei de către Austria.

Raptul teritorial din 1812 a fost începutul unei autentice tragedii naţionale. Noua graniţă, stabilită arbitrar pe trupul viu al Moldovei, avea să-i separe prin forţă pe românii dintre Prut şi Nistru de restul teritoriului românesc. În dorinţa de a şterge din memoria populaţiei dintre Prut şi Nistru orice referire la Moldova, Rusia a denumit recenta sa achiziţie teritorială Basarabia, pentru a ascunde adevărul istoric despre Moldova sfârtecată.

Astfel a început deznaţionalizarea şi lichidarea românilor ca naţiune. Românii au fost deposedaţi de bunuri şi deportaţi în Siberia, Kazahstan, Caucaz şi alte ţinuturi îndepărtate ale Rusiei pentru a li se pierde urma. La un moment dat erau atât de mulţi români în Siberia, încât aceştia au afirmat că „în scurt timp devine a noastră”. Aşa se explică faptul că astăzi există în Caucaz, Kazahstan, Siberia şi prin alte locuri din Rusia, sate întregi pur româneşti, adevărate colonii, rod al politicii ruseşti de lichidare a românismului.

Procesul rusificării şi înglobării Basarabiei în Imperiul Ţarist a fost încheiat, astfel că Basarabia a ajuns o simplă gubernie. Limba rusă a fost introdusă în mod obligatoriu în instituţiile de stat, legislaţia românească a fost înlocuită cu cea rusească. Măsurile silnice pentru stârpirea românismului au fost luate fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala au ajuns cu desăvârşire ruseşti, astfel că holocaustul românesc a fost deplin.

Înfrângerea Rusiei ţariste în Războiul Crimeii şi oprirea înaintării ei în Balcani, prin prevederile Tratatului de pace de la Paris din 1856, au permis revenirea în Moldova pentru o perioadă de 22 de ani, a trei judeţe din sudul Basarabiei, Ismail, Cahul şi Bolgrad. Rusia ţaristă a analizat influenţa procesului reformator din România asupra românilor basarabeni şi în scurt timp va anexa din nou cele trei judeţe.

În urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, România şi-a cucerit Independenţa de Stat, dar Rusia a încălcat prevederile Convenţiei româno-ruse, semnate la 4/16 aprilie 1877, când a profitat de invazia trupelor ruseşti pe teritoriul României şi a introdus în convenţie textul: „Tot ce facem, facem cu învoirea românilor”. Ulterior s-au folosit de acest text pentru anexarea judeţelor din sudul Basarabiei, Ismail, Cahul şi Bolgrad, obţinute la Congresul de la Berlin din iunie - iulie 1878. De la tratatele şi congresele de pace Rusia a obţinut tot ce şi-a dorit. Presa rusă din acea perioadă scria că „onoarea unui popor de 80 de milioane de locuitori este mai mare decât onoarea unui popor de 4-5 milioane locuitori şi aşa se justifică de ce Rusia trebuie să stăpânească acele teritorii”. Istoricii care au studiat politica şi strategia Rusiei în secolele XVIII – XIX au ajuns la concluzia că ruşii s-au dedat la câte 4-5 invazii în Ţările Române într-un secol. Acestea aveau nevoie de 20 de ani pentru a-şi reveni.

Suferinţa românilor ca urmare a invaziilor ruseşti în Ţările Române l-a impresionat pe Mihai Eminescu, care a scris: „Ruşii sunt sub dominarea unui gol sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor” dar chiar „de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple”. Problema golului sufletesc de care suferă ruşii este reluată şi de Lucian Blaga.

După Revoluţia din Rusia din 1917, Basarabia şi-a recâştigat libertăţile democratice, dar politica de desnaţionalizare şi rusificare de peste 100 de ani a pus populaţia românească în faţa pericolului de dispariţie ca etnie. Totuşi, în noaptea de 23/24 ianuarie 1918 a fost proclamată independenţa Republicii Moldoveneşti, iar la 27 martie 1918, Sfatul Ţării a hotărât în urma votului Unirea Basarabiei cu România. Declaraţia de Unire a încheiat o etapă zbuciumată în istoria Basarabiei, marcată de anexarea ei de către Rusia în 1812. Ne dorim ca, în scurt timp, 27 martie să devină zi de sărbătoare naţională a românilor, ca un act reparatoriu şi ca o nădejde a noastră că ce s-a întâmplat la 27 martie 1918 se va repeta din nou, cât mai curând posibil şi pentru veşnicie.

La 28 noiembrie 1918 a avut loc Unirea Bucovinei cu România şi anula astfel convenţia austro-turcă din 1775, prin care Bucovina fusese răpită de Imperiul Habsburgic.

La 1 Decembrie 1918 a avut loc Unirea Transilvaniei cu România, iar Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920 a consimţit prin tratate internaţionale hotărârile Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie 1918, decizia Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 şi rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. România Mare a avut o viaţă scurtă, de numai 22 de ani.

În anul 1924, la indicaţia liderilor bolşevici de la Kremlin a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în stânga Nistrului, ca o primă diversiune la adresa României.

La 26 şi 27 iunie 1940, în urma pactului sovieto-german Molotov-Ribbentrop, au fost transmise Notele ultimative ale guvernului sovietic pentru cedarea Basarabiei şi a Bucovinei, iar la 28 iunie 1940 a avut loc invazia Basarabiei şi a Bucovinei de către trupele sovietice.

La 30 august 1940, Germania şi Italia au impus prin Dictatul de la Viena ca România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei, iar ulterior Bulgariei să-i cedeze Cadrilaterul. În câteva luni România a pierdut peste 33 la sută din teritoriu şi populaţie, o adevărată tragedie a poporului român.

La 21 iunie 1941, România s-a alăturat Germaniei în lupta împotriva Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, care pentru trei ani au fost reintegrate în România. Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, România a ieşit din războiul purtat alături de Germania şi s-a alăturat Naţiunilor Unite. Cu toate eforturile şi sacrificiile făcute până la sfârşitul războiului, în loc de cobeligerantă, România a primit statut de ţară învinsă, fiind ocupată şi jefuită, trebuind să plătească sume uriaşe pentru întreţinerea armatei sovietice ce a invadat ţara şi obligată la plata unor despăgubiri de război eşalonate pe o perioadă de 20 de ani.

După al Doilea Război Mondial, a fost anulat Dictatul de la Viena, dar România a pierdut Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul. Pentru românii din Basarabia şi Bucovina au început aceleaşi drame şi tragedii ca în anul 1812. Un adevărat genocid, holocaust al românilor, care din nefericire continuă şi astăzi. Republicii Moldova i-au fost trasate graniţe artificiale, o parte a teritoriilor româneşti intrând în componenţa Ucrainei, iar Transnistria a fost înglobată Republicii Moldova, ceea ce a creat mari greutăţi tânărului stat culminând cu conflictul din 1992, ce a cauzat pierderea de vieţi omeneşti.

La 27 august 1991, Parlamentul din Chişinău a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, precum şi imnul de stat „Deşteaptă-te, române!”, iar ziua de 31 august a fost declarată sărbătoarea „Limba noastră românească”.

Ultima invazie a sovieticilor în România a avut loc în decembrie 1989, când Mihail Gorbaciov a trimis în ţara noastră câteva mii de „specialişti” sovietici, sperând ca după evenimentele din 1989, România să rămână în sfera de influenţă a Rusiei.

Nu s-a întâmplat nimic din scenariul sovieticilor, România a intrat in NATO şi a aderat la Uniunea Europeană. Moscova ne avertizează că nici NATO, nici Uniunea Europeană nu sunt veşnice, iar prin anexarea Crimeii şi prin conflictul din estul Ucrainei, Rusia îşi îndreaptă privirile asupra Mării Negre, a Republicii Moldova, punându-ne pe noi într-o situaţie critică.

Astăzi Basarabia şi Bucovina plâng, un strigăt de deznădejde se aude de acolo, iar pentru noi, cei de acasă, important rămâne faptul, ce facem pentru fraţii noştri care sunt în suferinţă.

Ioan GALDEA