România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

560 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui  Ştefan cel Mare

 

Anul acesta aniversăm 560 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare, domnul Modovei (1457 – 1504), om politic şi diplomat strălucit, comandant de oaste ilustru şi priceput strateg, gospodar, unificator, sprijinitor al culturii, însemnat ctitor de aşezăminte, reîntemeietorul Moldovei, simbol al luptei pentru independenţă a românilor şi creştinătăţii. Ştefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei. În timpul domniei sale, statul românesc de la est de Carpaţi a atins perioada de apogeu.

Tatăl lui Ştefan cel Mare , Bogdan al II-lea, domnul Moldovei între anii 1449 şi 1451 era fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun şi frate cu Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea şi Petru Aron. Ştefan cel Mare şi-a petrecut copilăria sub supravegherea atentă a mamei sale, Oltea-Maria. De la moartea lui Alexandru cel Bun, urmaşii lui luptaseră între ei pentru tron, ceea ce contribuise la slăbirea puterii centrale. Bogdan al II-lea, primejduit de fraţii săi se refugiază împreună cu soţia şi copiii la rudele soţiei în Ţara Românească. Preocupat să formeze şi să menţină un front antiotoman, Iancu de Hunedoara îl sprijină pe Bogdan al II-lea să ocupe tronul Moldovei (martie-octombrie 1449) împotriva lui Alexăndrel (fiul lui Iliaş) care, ca domnitor era slab şi la dispoziţia panilor polonezi. Bogdan al II-lea ia tronul prin luptă, învingând oştile lui Alexăndrel la Tămăşeni (octombrie 1449) şi a intrat victorios în Suceava. El s-a dovedit un capabil conducător de oaste, trezind admiraţia lui Ştefan, care s-a aflat alături de tatăl său. Bogdan al II-lea a fost preocupat de întărirea puterii centrale şi înflorirea Moldovei, dar în anul următor (1450) Alexăndrel revine cu ajutor polonez pentru a-şi relua domnia şi este înfrânt din nou în bătălia din Codrul Crasnei (septembrie 1450). Ştefan are din nou prilejul să înveţe din tactica militară a tatălui său, însă, pe când se găsea la o nuntă în localitatea Reuşeni (octombrie 1451), Bogdan al II-lea este surprins de fratele său Petru Aron şi ucis mişeleşte (octombrie 1451). Tânărul Ştefan este nevoit să ia drumul pribegiei şi ajunge la curtea lui Iancu de Hunedoara. Împreună cu vărul său Vlad Ţepeş se maturizează sub oblăduirea voievodului Transilvaniei şi amândoi se pregătesc să ia domnia Ţărilor Române. În primăvara lui 1457 îl aflăm pe Ştefan la curtea lui Vlad Ţepeş (care luase domnia cu un an înainte) şi cu un corp de oaste dat de acesta intră în Moldova. I se alătură oameni din Moldova şi întâlneşte oştile lui Petru Aron pe care îl înfrânge la Doljeşti pe Siret la 12 aprilie 1457. Petru Aron fuge în Polonia. La 14 aprilie 1457, pe locul numit „Direptate”, Adunarea ţării îl proclamă domnitor şi mitropolitul Kir Teoctist îl unge, cu voia întregului norod al Moldovei.

În politica internă, Ştefan cel Mare a acţionat în vederea întăririi autorităţii domneşti şi a instituţiilor statului. Astfel, domnitorul a urmărit limitarea puterii marii boierimi, iar în Sfatul domnesc a introdus oameni de încredere şi i-a înlăturat pe cei care erau consideraţi nesiguri. Reprezentanţii domniei în ţinuturi şi cei din fruntea cetăţilor (precum pârcălabii) au căpătat puteri sporite.

Pe plan central, un rol deosebit de important în timpul lui Ştefan cel Mare l-a avut portarul Sucevei, comandant al oştirii. Domnitorul s-a preocupat atât de refacerea domeniului domnesc, cât şi de întărirea economică a ţării. O atenţie deosebită a fost acordată comerţului, negustorii braşoveni, ca şi cei din Polonia şi Ungaria bucurându-se de privilegii comerciale.

Domnitorul a luat măsuri pentru întărirea capacităţii de apărare a ţării, conştient fiind de pericolele care puteau veni din exterior. În acest sens a dispus de „oastea cea mică”, iar în caz de primejdie majoră putea convoca „oastea cea mare”, din care făceau parte toţi locuitorii apţi de luptă ai ţării. Documentele menţionează că “oastea cea mică” era formată din 10000-15000 de oşteni (luptători de elită), iar „oastea cea mare” putea ajunge la un efectiv de 40000 de luptători. Oastea lui Ştefan cel Mare a fost dotată şi cu cele mai moderne arme ale timpului, precum bombardele. Marele domnitor a avut în vedere şi sistemul de cetăţi de apărare, în cadrul căruia s-au remarcat Suceava, Neamţ, Cetatea Albă, Chilia şi Hotin.

În politica externă, a urmărit, în primul rând, să aibă relaţii bune cu toţi vecinii. De asemenea, un principiu de bază a politicii externe a lui Ştefan cel Mare a fost acela de a nu fi angrenat în lupte, în acelaşi timp, pe două fronturi. În privinţa relaţiilor externe, se pot observa două probleme distincte : relaţiile cu Polonia şi Ungaria şi, respectiv, cele cu otomanii.

În privinţa Poloniei, după înlăturarea lui Petru Aron, Ştefan cel Mare a urmărit normalizarea relaţiilor cu această ţară. În anul 1459, domnitorul a încheiat un tratat cu Polonia la Overchelăuţi, prin care regele Cazimir al IV-lea, devenind suzeran al lui Ştefan cel Mare, nu-l mai ajuta pe Petru Aron în încercarea de a reveni pe tronul Moldovei. Bunele relaţii cu Polonia în timpul regelui Cazimir al IV-lea sunt confirmate de privilegiile comerciale pe care Ştefan cel Mare le-a acordat negustorilor polonezi în Moldova, precum şi de ajutorul militar trimis în diferite momente ale luptei antiotomane. Din păcate, Polonia nu s-a dovedit un aliat deosebit de important în lupta antiotomană. Ştefan cel Mare însă avea nevoie de relaţii bune cu Polonia pentru a contrabalansa pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei. De altfel, din cauza faptului că maghiarii deţineau importanta cetate Chilia, relaţiile moldo-ungare din primii ani de domnie au fost încordate. În anul 1465, după trei ani de eforturi militare, Ştefan cel Mare a reuşit să preia controlul asupra cetăţii Chilia. De aceea, în anul 1467, regele maghiar Matei Corvin a întreprins o expediţie în Moldova, urmărind recucerirea Chiliei şi înlăturarea lui Ştefan cel Mare de pe tron, unde l-ar fi instalat pe Petru Aron. La 14/15 decembrie 1467, oastea lui Matei Corvin a fost înfrântă la Baia, iar regele cu greu a putut scăpa cu viaţă. În anul 1469, Petru Aron, urmărit în Transilvania de moldoveni, a fost ucis.

În momentul în care pericolul otoman a devenit deosebit de ameninţător pentru această zonă a Europei, regele maghiar Matei Corvin a înţeles că era mai bine să colaboreze cu Ştefan cel Mare în lupta antiotomană. În aceste condiţii, între cei doi conducători a fost încheiat, la 12 iulie 1475, tratatul de alianţă antiotomană.

Un alt capitol al politicii externe a lui Ştefan cel Mare a fost cel al relaţiilor cu turcii. Fiind sigur de faptul că urmau importante confruntări cu sultanul, a acţionat pentru a avea, pe tronul Ţării Româneşti, aliaţi. De aceea, în anii 1473 şi 1474 domnitorul moldovean a intervenit militar şi l-a înlăturat de pe tron pe Radu cel Frumos, instalându-l pe Laiotă Basarab, iar în 1476 l-a determinat pe Matei Corvin să-l elibereze pe Vlad Ţepeş, pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti. În anul 1477, l-a înscăunat pe Basarab Ţepeluş şi apoi pe Vlad Călugărul, însă Vlad Ţepeş a fost ucis de boieri, iar ceilalţi domnitori instalaţi de Ştefan cel Mare pe tronul Ţării Româneşti nu i-au susţinut lupta antiotomană. În privinţa relaţiilor lui Ştefan cel Mare cu otomanii, trebuie amintit că acestea s-au tensionat după anul 1471, când domnitorul moldovean a refuzat să mai plătească haraciul. Din ordinul sultanului Mahomed al II-lea, în anul 1475, o puternică armată turcească, în frunte cu Soliman-paşa, a atacat Moldova. Ştefan cel Mare a beneficiat atunci doar de ajutorul a 5000 de secui, 2000 de transilvăneni şi 2000 de poloni, care se alăturau celor 40000 de ostaşi moldoveni. Lupta cu oastea de 120000 de oameni a lui Soliman-paşa s-a desfăşurat la Vaslui sau Podul Înalt, la data de 10 ianuarie 1475 şi s-a încheiat cu victoria lui Ştefan cel Mare, victorie de răsunet în întreaga Europă. Din păcate, statele europene nu au înţeles nici atunci necesitatea constituirii unei puternice coaliţii antiotomane, astfel că, în anul 1476, în timpul unei expediţii a cuceritorului Constantinopolului, sultanul Mahomed al II-lea, Moldova s-a găsit din nou fără un ajutor însemnat pe plan militar. În aceste condiţii, la data de 25 iulie 1476, oastea moldovenească a fost înfrântă, la Războieni, situaţia fiind agravată şi de atacul tătarilor din est, vasali otomanilor.

Răspândită în ţară după pradă, oastea sultanului nu a putut cuceri nici o cetate, toate rezistând. Ştefan cel Mare s-a dovedit din nou un bun conducător militar deoarece, aplicând lovituri turcilor, a reuşit să-i alunge în afara ţării, transformând înfrângerea în victorie. Din nou Moldova era poarta de apărare a civilizaţiei creştine în faţa otomanilor, dar Ştefan cel Mare rămânea din nou singur în faţa puterii Semilunii.

În anul 1479, după un război de 16 ani cu otomanii, Veneţia a încheiat pace cu aceştia, iar regele Ungariei, Matei Corvin, a făcut acelaşi lucru în anul 1483. În aceste condiţi, în anul 1484, în urma unei puternice campanii otomane organizate de sultanul Baiazid al II-lea, Moldova a pierdut Chilia şi Cetatea Albă. De aceea, la data de 15 septembrie 1485, la Colomeea, domnitorul a depus jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea. În noile condiţii, Ştefan cel Mare a înţeles că lupta antiotomană nu mai avea sorţi de izbândă şi în anul 1487, a încheiat pace cu sultanul, acceptând plata tributului.

În ultimii ani ai domniei, Ştefan cel Mare a dorit să iasă de sub suzeranitatea polonă, relaţiile cu această ţară tensionându-se după ce rege a devenit Ioan Albert. În anul 1497, la data de 26 octombrie, oastea lui Ştefan cel Mare a învins-o pe cea a regelui polon în bătălia dela Codrii Cosminului, iar tratatul de pace, de la 12 iulie 1499, înlocuia actul de la Colomeea. Relaţiile cu Polonia au fost însă încordate şi în ultimii ani ai domniei lui Ştefan cel Mare din cauza disputei asupra Pocuţiei, teritoriu de la graniţa dintre Polonia şi Moldova.      

Ştefan cel Mare a murit la data de 2 iulie 1504, după o domnie de 47 de ani şi a fost înmormântat la mănăstirea Putna, o ctitorie a sa. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat ca Sfânt în anul 1992. Pe drept, Barbu Ştefănescu Delavrancea îl socoteşte Apusul de Soare al Moldovei pe cel care în eternitatea istoriei româneşti rămâne Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Ştefan cel Mare a avut trei soţii : Evdochia din Kiev, cu care s-a căsătorit la 5 iulie 1463 şi cu care a avut pe Alexandru, Elena şi Petru. Alexandru a fost favoritul lui Ştefan. Aflat ca zălog la Constantinopol, el se va căsători cu Maria în 1489 din neamul Paleologilor Asani, ramură a familiei imperiale bizantine înrudită cu urmaşii Asăneştilor bulgari. După căsătorie, Alexandru primeşte titlul de voievod şi e aşezat la curtea domnească din Bacău. Alexandru va lua parte la întreaga politică internă şi externă a tatălui său. Ştefan cel Mare voia să-l lase urmaş la tron, însă Alexandru se stinge la 26 iulie 1496 şi e îngropat la mănăstirea Bistriţa, lângă străbunul său Alexandru cel Bun. Elena, fiica lui Ştefan cel Mare, s-a căsătorit în 1483 cu ţareviciul Ivan Ivanovici al Moscovei. Petru a murit de mic în 1480 şi e îngropat la Putna. Adoua soţie a lui Ştefan cel Mare a fost Maria de Mangop (căsătoria a avut loc în 1472) din neamul stăpânitorilor cetăţii Mangop din Crimeea. Cu ea a vut doi băieţi : Ilie şi Bogdan. Ilie dispare din documente (1473), Bogdan moare în 1479 şi e îngropat la Putna lângă Petru. Maria de Mangop moare în anul 1477. În anul 1478, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos. Ea îi dăruieşte pe Bogdan al III-lea (cel Chior), viitorul domn al Moldovei (1504-1517) şi care a avut ca fiu pe Ştefăniţă (1517-1527). Bogdan cel Chior a avut două surori: Ana (moare înainte de 1499) şi pe Maria-Cneajna, căsătorită cu cneazul polon Teodor Wieszowiecki, moartă în 1518. Ştefan cel Mare a avut ca fiu natural şi pe Petru Rareş cu Maria Rareş din Hârlău, ajuns domn al Moldovei în două rânduri (1527-1538) şi (1541-1546).

Calitatea de bun gospodar reflectă grija pentru ţara Moldovei şi oamenii ei. Chipul Moldovei este reflectat în cartea călătorului rus Afanasie Nichitin (Călătorie peste trei mări), care vizitase ţara lui Ştefan cel Mare şi nota: „Moldova este bogată şi are de toate.” Ca organizator al statului, Ştefan cel Mare devine un reîntemeietor al Moldovei. Consolidarea puterii centrale şi a instituţiilor statului alături de lupta pentru independenţă, ca şi creşterea autorităţii Moldovei în contextul european al vremii, toate aceste elemente sunt strâns legate între ele şi scot în evidenţă o altă latură a moştenirii lui Ştefan cel Mare, el lăsând ţara independentă şi cu posibilităţi de continuitate muşatină. Ştefan cel Mare apare şi ca unificator prin adăugarea la Moldova a cetăţilor transilvănene Ciceul şi Cetatea de Baltă.

Moştenirea spirituală se răsfrânge în actul de creaţie al vremii sale. Ştefan cel Mare este domn creştin şi războaiele conduse împotriva Semilunii se desfăşoară sub semnul crucii. Campion al luptei creştine, Athletus Christi cum a fost denumit, Ştefan cel Mare a ţinut Biserica şi reprezentanţii ei la loc de cinste.

În acest sens, trebuie să apreciem şi însemnatul act ctitoricesc. Tradiţia consemnată în secolul al XVII-lea dă numărul de 44 biserici şi mănăstiri, dar socotind după pisaniile păstrate, numărul lor este de 32. Cele mai însemnate sunt la Putna, Neamţu, Bistriţa, Voroneţ, Tazlău şi Dobrovăţ. A ridicat noi lăcaşuri la Suceava, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, Piatra, Hârlău, Baia, Chilia, ca şi în satele Borzeşti, Războieni, Răuşeni. În semnul unirii cu fraţii români ridică o biserică la Râmnicul Sărat, iar în Transilvania bisericile de la Vad (pe Someş) şi cea din Feleac. Ca domn al creştinătăţii, Ştefan cel Mare a făcut danii la Muntele Athos, a adus multe îmbunătăţiri mănăstirii Zografos. Pe drept, biserica ortodoxă română l-a canonizat trecându-l în rândul sfinţilor părinţi şi credinţei creştine.

Ştefan cel Mare a ridicat curţile domneşti la mare strălucire, cele de la Suceava (cetatea sa de scaun), Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui, Hârlău, Huşi, Bacău. Ca mărturie a epocii lui Ştefan cel Mare rămân, nu numai aşezămintele religioase şi civile, ci întregul context spiritual. În vremea lui Ştefan cel Mare, diecii cancelariei domneşti au început pe la 1473 scrierea unui letopiseţ sub îndrumarea mitropolitului Kir Teoctist, Analele de la Putna.

Cu siguranţă, Ştefan cel Mare se situează la loc de cinste printre marii eroi ai neamului românesc, a cărui memorie trebuie s-o purtăm cu cinste, atât noi, cât şi urmaşii urmaşilor noştri.

 

ing. Mircea PÎRLEA

Biblioteca  Judeţeană Satu Mare

 

Bibliografie:

1.     Stan, Magda şi Vornicu, Cristian “Dicţionar. 101 personalităţi şi evenimente istorice”, Editura Niculescu, Bucureşti, 2003

2.     * * * * * * * - “Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului. Volumul al III-Lea”, Editura Geneze, 2001