|
560 de ani de la urcarea
pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare
 Anul
acesta aniversăm 560 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui
Ştefan cel Mare, domnul Modovei (1457 – 1504), om politic şi diplomat
strălucit, comandant de oaste ilustru şi priceput strateg, gospodar,
unificator, sprijinitor al culturii, însemnat ctitor de aşezăminte,
reîntemeietorul Moldovei, simbol al luptei pentru independenţă a
românilor şi creştinătăţii. Ştefan cel Mare a fost cel mai important
domnitor al Moldovei. În timpul domniei sale, statul românesc de la est
de Carpaţi a atins perioada de apogeu.
Tatăl lui Ştefan cel Mare
, Bogdan al II-lea, domnul Moldovei între anii 1449 şi 1451 era fiul
nelegitim al lui Alexandru cel Bun şi frate cu Iliaş, Ştefan al II-lea,
Petru al II-lea şi Petru Aron. Ştefan cel Mare şi-a petrecut copilăria
sub supravegherea atentă a mamei sale, Oltea-Maria. De la moartea lui
Alexandru cel Bun, urmaşii lui luptaseră între ei pentru tron, ceea ce
contribuise la slăbirea puterii centrale. Bogdan al II-lea, primejduit
de fraţii săi se refugiază împreună cu soţia şi copiii la rudele soţiei
în Ţara Românească. Preocupat să formeze şi să menţină un front
antiotoman, Iancu de Hunedoara îl sprijină pe Bogdan al II-lea să ocupe
tronul Moldovei (martie-octombrie 1449) împotriva lui Alexăndrel (fiul
lui Iliaş) care, ca domnitor era slab şi la dispoziţia panilor polonezi.
Bogdan al II-lea ia tronul prin luptă, învingând oştile lui Alexăndrel
la Tămăşeni (octombrie 1449) şi a intrat victorios în Suceava. El s-a
dovedit un capabil conducător de oaste, trezind admiraţia lui Ştefan,
care s-a aflat alături de tatăl său. Bogdan al II-lea a fost preocupat
de întărirea puterii centrale şi înflorirea Moldovei, dar în anul
următor (1450) Alexăndrel revine cu ajutor polonez pentru a-şi relua
domnia şi este înfrânt din nou în bătălia din Codrul Crasnei (septembrie
1450). Ştefan are din nou prilejul să înveţe din tactica militară a
tatălui său, însă, pe când se găsea la o nuntă în localitatea Reuşeni
(octombrie 1451), Bogdan al II-lea este surprins de fratele său Petru
Aron şi ucis mişeleşte (octombrie 1451). Tânărul Ştefan este nevoit să
ia drumul pribegiei şi ajunge la curtea lui Iancu de Hunedoara. Împreună
cu vărul său Vlad Ţepeş se maturizează sub oblăduirea voievodului
Transilvaniei şi amândoi se pregătesc să ia domnia Ţărilor Române. În
primăvara lui 1457 îl aflăm pe Ştefan la curtea lui Vlad Ţepeş (care
luase domnia cu un an înainte) şi cu un corp de oaste dat de acesta
intră în Moldova. I se alătură oameni din Moldova şi întâlneşte oştile
lui Petru Aron pe care îl înfrânge la Doljeşti pe Siret la 12 aprilie
1457. Petru Aron fuge în Polonia. La 14 aprilie 1457, pe locul numit
„Direptate”, Adunarea ţării îl proclamă domnitor şi mitropolitul Kir
Teoctist îl unge, cu voia întregului norod al Moldovei.
În politica internă,
Ştefan cel Mare a acţionat în vederea întăririi autorităţii domneşti şi
a instituţiilor statului. Astfel, domnitorul a urmărit limitarea puterii
marii boierimi, iar în Sfatul domnesc a introdus oameni de încredere şi
i-a înlăturat pe cei care erau consideraţi nesiguri. Reprezentanţii
domniei în ţinuturi şi cei din fruntea cetăţilor (precum pârcălabii) au
căpătat puteri sporite.
Pe plan central, un rol
deosebit de important în timpul lui Ştefan cel Mare l-a avut portarul
Sucevei, comandant al oştirii. Domnitorul s-a preocupat atât de
refacerea domeniului domnesc, cât şi de întărirea economică a ţării. O
atenţie deosebită a fost acordată comerţului, negustorii braşoveni, ca
şi cei din Polonia şi Ungaria bucurându-se de privilegii comerciale.
Domnitorul a luat măsuri
pentru întărirea capacităţii de apărare a ţării, conştient fiind de
pericolele care puteau veni din exterior. În acest sens a dispus de
„oastea cea mică”, iar în caz de primejdie majoră putea convoca „oastea
cea mare”, din care făceau parte toţi locuitorii apţi de luptă ai ţării.
Documentele menţionează că “oastea cea mică” era formată din 10000-15000
de oşteni (luptători de elită), iar „oastea cea mare” putea ajunge la un
efectiv de 40000 de luptători. Oastea lui Ştefan cel Mare a fost dotată
şi cu cele mai moderne arme ale timpului, precum bombardele. Marele
domnitor a avut în vedere şi sistemul de cetăţi de apărare, în cadrul
căruia s-au remarcat Suceava, Neamţ, Cetatea Albă, Chilia şi Hotin.
În politica externă, a
urmărit, în primul rând, să aibă relaţii bune cu toţi vecinii. De
asemenea, un principiu de bază a politicii externe a lui Ştefan cel Mare
a fost acela de a nu fi angrenat în lupte, în acelaşi timp, pe două
fronturi. În privinţa relaţiilor externe, se pot observa două probleme
distincte : relaţiile cu Polonia şi Ungaria şi, respectiv, cele cu
otomanii.
În privinţa Poloniei, după
înlăturarea lui Petru Aron, Ştefan cel Mare a urmărit normalizarea
relaţiilor cu această ţară. În anul 1459, domnitorul a încheiat un
tratat cu Polonia la Overchelăuţi, prin care regele Cazimir al IV-lea,
devenind suzeran al lui Ştefan cel Mare, nu-l mai ajuta pe Petru Aron în
încercarea de a reveni pe tronul Moldovei. Bunele relaţii cu Polonia în
timpul regelui Cazimir al IV-lea sunt confirmate de privilegiile
comerciale pe care Ştefan cel Mare le-a acordat negustorilor polonezi în
Moldova, precum şi de ajutorul militar trimis în diferite momente ale
luptei antiotomane. Din păcate, Polonia nu s-a dovedit un aliat deosebit
de important în lupta antiotomană. Ştefan cel Mare însă avea nevoie de
relaţii bune cu Polonia pentru a contrabalansa pretenţiile de
suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei. De altfel, din cauza faptului
că maghiarii deţineau importanta cetate Chilia, relaţiile moldo-ungare
din primii ani de domnie au fost încordate. În anul 1465, după trei ani
de eforturi militare, Ştefan cel Mare a reuşit să preia controlul asupra
cetăţii Chilia. De aceea, în anul 1467, regele maghiar Matei Corvin a
întreprins o expediţie în Moldova, urmărind recucerirea Chiliei şi
înlăturarea lui Ştefan cel Mare de pe tron, unde l-ar fi instalat pe
Petru Aron. La 14/15 decembrie 1467, oastea lui Matei Corvin a fost
înfrântă la Baia, iar regele cu greu a putut scăpa cu viaţă. În anul
1469, Petru Aron, urmărit în Transilvania de moldoveni, a fost ucis.
În momentul în care
pericolul otoman a devenit deosebit de ameninţător pentru această zonă a
Europei, regele maghiar Matei Corvin a înţeles că era mai bine să
colaboreze cu Ştefan cel Mare în lupta antiotomană. În aceste condiţii,
între cei doi conducători a fost încheiat, la 12 iulie 1475, tratatul de
alianţă antiotomană.
Un alt capitol al
politicii externe a lui Ştefan cel Mare a fost cel al relaţiilor cu
turcii. Fiind sigur de faptul că urmau importante confruntări cu
sultanul, a acţionat pentru a avea, pe tronul Ţării Româneşti, aliaţi.
De aceea, în anii 1473 şi 1474 domnitorul moldovean a intervenit militar
şi l-a înlăturat de pe tron pe Radu cel Frumos, instalându-l pe Laiotă
Basarab, iar în 1476 l-a determinat pe Matei Corvin să-l elibereze pe
Vlad Ţepeş, pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti. În anul 1477, l-a
înscăunat pe Basarab Ţepeluş şi apoi pe Vlad Călugărul, însă Vlad Ţepeş
a fost ucis de boieri, iar ceilalţi domnitori instalaţi de Ştefan cel
Mare pe tronul Ţării Româneşti nu i-au susţinut lupta antiotomană. În
privinţa relaţiilor lui Ştefan cel Mare cu otomanii, trebuie amintit că
acestea s-au tensionat după anul 1471, când domnitorul moldovean a
refuzat să mai plătească haraciul. Din ordinul sultanului Mahomed al
II-lea, în anul 1475, o puternică armată turcească, în frunte cu
Soliman-paşa, a atacat Moldova. Ştefan cel Mare a beneficiat atunci doar
de ajutorul a 5000 de secui, 2000 de transilvăneni şi 2000 de poloni,
care se alăturau celor 40000 de ostaşi moldoveni. Lupta cu oastea de
120000 de oameni a lui Soliman-paşa s-a desfăşurat la Vaslui sau Podul
Înalt, la data de 10 ianuarie 1475 şi s-a încheiat cu victoria lui
Ştefan cel Mare, victorie de răsunet în întreaga Europă. Din păcate,
statele europene nu au înţeles nici atunci necesitatea constituirii unei
puternice coaliţii antiotomane, astfel că, în anul 1476, în timpul unei
expediţii a cuceritorului Constantinopolului, sultanul Mahomed al
II-lea, Moldova s-a găsit din nou fără un ajutor însemnat pe plan
militar. În aceste condiţii, la data de 25 iulie 1476, oastea
moldovenească a fost înfrântă, la Războieni, situaţia fiind agravată şi
de atacul tătarilor din est, vasali otomanilor.
Răspândită în ţară după
pradă, oastea sultanului nu a putut cuceri nici o cetate, toate
rezistând. Ştefan cel Mare s-a dovedit din nou un bun conducător militar
deoarece, aplicând lovituri turcilor, a reuşit să-i alunge în afara
ţării, transformând înfrângerea în victorie. Din nou Moldova era poarta
de apărare a civilizaţiei creştine în faţa otomanilor, dar Ştefan cel
Mare rămânea din nou singur în faţa puterii Semilunii.
În anul 1479, după un
război de 16 ani cu otomanii, Veneţia a încheiat pace cu aceştia, iar
regele Ungariei, Matei Corvin, a făcut acelaşi lucru în anul 1483. În
aceste condiţi, în anul 1484, în urma unei puternice campanii otomane
organizate de sultanul Baiazid al II-lea, Moldova a pierdut Chilia şi
Cetatea Albă. De aceea, la data de 15 septembrie 1485, la Colomeea,
domnitorul a depus jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al
IV-lea. În noile condiţii, Ştefan cel Mare a înţeles că lupta
antiotomană nu mai avea sorţi de izbândă şi în anul 1487, a încheiat
pace cu sultanul, acceptând plata tributului.
În ultimii ani ai domniei,
Ştefan cel Mare a dorit să iasă de sub suzeranitatea polonă, relaţiile
cu această ţară tensionându-se după ce rege a devenit Ioan Albert. În
anul 1497, la data de 26 octombrie, oastea lui Ştefan cel Mare a
învins-o pe cea a regelui polon în bătălia dela Codrii Cosminului, iar
tratatul de pace, de la 12 iulie 1499, înlocuia actul de la Colomeea.
Relaţiile cu Polonia au fost însă încordate şi în ultimii ani ai domniei
lui Ştefan cel Mare din cauza disputei asupra Pocuţiei, teritoriu de la
graniţa dintre Polonia şi Moldova.
Ştefan cel Mare a murit la
data de 2 iulie 1504, după o domnie de 47 de ani şi a fost înmormântat
la mănăstirea Putna, o ctitorie a sa. Biserica Ortodoxă Română l-a
canonizat ca Sfânt în anul 1992. Pe drept, Barbu Ştefănescu Delavrancea
îl socoteşte Apusul de Soare al Moldovei pe cel care în
eternitatea istoriei româneşti rămâne Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Ştefan cel Mare a avut
trei soţii : Evdochia din Kiev, cu care s-a căsătorit la 5 iulie 1463 şi
cu care a avut pe Alexandru, Elena şi Petru. Alexandru a fost favoritul
lui Ştefan. Aflat ca zălog la Constantinopol, el se va căsători cu Maria
în 1489 din neamul Paleologilor Asani, ramură a familiei imperiale
bizantine înrudită cu urmaşii Asăneştilor bulgari. După căsătorie,
Alexandru primeşte titlul de voievod şi e aşezat la curtea domnească din
Bacău. Alexandru va lua parte la întreaga politică internă şi externă a
tatălui său. Ştefan cel Mare voia să-l lase urmaş la tron, însă
Alexandru se stinge la 26 iulie 1496 şi e îngropat la mănăstirea
Bistriţa, lângă străbunul său Alexandru cel Bun. Elena, fiica lui Ştefan
cel Mare, s-a căsătorit în 1483 cu ţareviciul Ivan Ivanovici al
Moscovei. Petru a murit de mic în 1480 şi e îngropat la Putna. Adoua
soţie a lui Ştefan cel Mare a fost Maria de Mangop (căsătoria a avut loc
în 1472) din neamul stăpânitorilor cetăţii Mangop din Crimeea. Cu ea a
vut doi băieţi : Ilie şi Bogdan. Ilie dispare din documente (1473),
Bogdan moare în 1479 şi e îngropat la Putna lângă Petru. Maria de Mangop
moare în anul 1477. În anul 1478, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu
Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos. Ea îi dăruieşte pe Bogdan al
III-lea (cel Chior), viitorul domn al Moldovei (1504-1517) şi care a
avut ca fiu pe Ştefăniţă (1517-1527). Bogdan cel Chior a avut două
surori: Ana (moare înainte de 1499) şi pe Maria-Cneajna, căsătorită cu
cneazul polon Teodor Wieszowiecki, moartă în 1518. Ştefan cel Mare a
avut ca fiu natural şi pe Petru Rareş cu Maria Rareş din Hârlău, ajuns
domn al Moldovei în două rânduri (1527-1538) şi (1541-1546).
Calitatea de bun gospodar
reflectă grija pentru ţara Moldovei şi oamenii ei. Chipul Moldovei este
reflectat în cartea călătorului rus Afanasie Nichitin (Călătorie
peste trei mări), care vizitase ţara lui Ştefan cel Mare şi nota: „Moldova
este bogată şi are de toate.” Ca organizator al statului, Ştefan cel
Mare devine un reîntemeietor al Moldovei. Consolidarea puterii centrale
şi a instituţiilor statului alături de lupta pentru independenţă, ca şi
creşterea autorităţii Moldovei în contextul european al vremii, toate
aceste elemente sunt strâns legate între ele şi scot în evidenţă o altă
latură a moştenirii lui Ştefan cel Mare, el lăsând ţara independentă şi
cu posibilităţi de continuitate muşatină. Ştefan cel Mare apare şi ca
unificator prin adăugarea la Moldova a cetăţilor transilvănene Ciceul şi
Cetatea de Baltă.
Moştenirea spirituală se
răsfrânge în actul de creaţie al vremii sale. Ştefan cel Mare este domn
creştin şi războaiele conduse împotriva Semilunii se desfăşoară sub
semnul crucii. Campion al luptei creştine, Athletus Christi cum a
fost denumit, Ştefan cel Mare a ţinut Biserica şi reprezentanţii ei la
loc de cinste.
În acest sens, trebuie să
apreciem şi însemnatul act ctitoricesc. Tradiţia consemnată în secolul
al XVII-lea dă numărul de 44 biserici şi mănăstiri, dar socotind după
pisaniile păstrate, numărul lor este de 32. Cele mai însemnate sunt la
Putna, Neamţu, Bistriţa, Voroneţ, Tazlău şi Dobrovăţ. A ridicat noi
lăcaşuri la Suceava, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, Piatra, Hârlău, Baia,
Chilia, ca şi în satele Borzeşti, Războieni, Răuşeni. În semnul unirii
cu fraţii români ridică o biserică la Râmnicul Sărat, iar în
Transilvania bisericile de la Vad (pe Someş) şi cea din Feleac. Ca domn
al creştinătăţii, Ştefan cel Mare a făcut danii la Muntele Athos, a adus
multe îmbunătăţiri mănăstirii Zografos. Pe drept, biserica ortodoxă
română l-a canonizat trecându-l în rândul sfinţilor părinţi şi credinţei
creştine.
Ştefan cel Mare a ridicat
curţile domneşti la mare strălucire, cele de la Suceava (cetatea sa de
scaun), Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui, Hârlău, Huşi, Bacău. Ca mărturie a
epocii lui Ştefan cel Mare rămân, nu numai aşezămintele religioase şi
civile, ci întregul context spiritual. În vremea lui Ştefan cel Mare,
diecii cancelariei domneşti au început pe la 1473 scrierea unui
letopiseţ sub îndrumarea mitropolitului Kir Teoctist, Analele de la
Putna.
Cu siguranţă, Ştefan cel
Mare se situează la loc de cinste printre marii eroi ai neamului
românesc, a cărui memorie trebuie s-o purtăm cu cinste, atât noi, cât şi
urmaşii urmaşilor noştri.
ing. Mircea PÎRLEA
Biblioteca Judeţeană Satu Mare
Bibliografie:
1. Stan, Magda şi
Vornicu, Cristian – “Dicţionar. 101 personalităţi şi
evenimente istorice”, Editura Niculescu, Bucureşti, 2003
2. * * * * * *
* - “Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi
cultura românească de-a lungul timpului. Volumul al III-Lea”,
Editura Geneze, 2001
|
|
