Caracterul şi semnificaţia

Revoluţiei lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784-1785

Răscoală ori revoluţie a fost în 1784-1785 în Transilvania? Apreciem că odată cu incidentul de la Curechiu din noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1784 şi până în 10 noiembrie – perioadă care coincide cu declanşarea mişcării populare şi dezvoltarea ei în Zarand şi Ţara Moţilor -, a fost răscoală, iar începând din 11 noiembrie, când a fost adresat nobilimii asediate în cetatea Devei Ultimatumul lui Horea, răscoala s-a transformat în revoluţie deoarece acţiunea spontană a ţărănimii s-a preschimbat într-o luptă cu obiective revoluţionare.

Revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784-1785 a avut un caracter întru totul ţărănesc. „Nici prin cauze, nici prin desfăşurare, nici prin organizare şi nici prin ţeluri, nici prin mentalitate ea nu depăşeşte marginile a ceea ce se numeşte ţărănesc”1, menţiona în cartea sa, Răscoala lui Horea, cunoscutul istoric David Prodan. Minerii de printre ţărani aparţin tot acestei clase sociale; ţărani sunt în bună măsură şi preoţii, participanţi la răscoală.

Caracterul revoluţiei e personificat de Horea însuşi. ţăran era şi el, deşi a fost, ca mulţi alţi moţi, şi un excelent constructor de case şi de biserici. Nici el n-a depăşit cu nimic marginile ţărănescului nici prin stare, nici ca îmbrăcăminte, doar ca pregătire şi ca mentalitate se diferenţia întrucâtva, iar din punct de vedere social n-a depăşit calitatea de iobag sau jeler; îl distinge de asemenea spiritul de dăruire, de sacrificiu în serviciul tuturor. Ţărani erau Cloşca şi Crişan, locotenenţii săi, precum şi ceilalţi conducători ai răscoalei.

În legătură cu semnificaţia revoluţiei, precizăm mai întâi faptul că ea a deschis în istoria noastră perioada transformărilor revoluţionare a societăţii româneşti, prevestind o lume aşezată pe noi temelii. De aici importanţa, pentru că precursorii, adică vizionarii, sunt nu odată mai însemnaţi decât realizatorii ideilor lor. Mai concret, revoluţia a fost, după revoltele ţărănimii împotriva nobilimii din 1437 şi 1514, „prima zguduire puternică a orânduirii feudale din cuprinsul ţării noastre. Ea deschide procesul revoluţionar de răsturnare a raporturilor feudale”2, exprimat mai întâi prin ridicarea la lupta propriu-zisă, iar apoi prin Ultimatumul ţăranilor iobagi, adresat în 11 noiembrie 1784 nobilimii refugiate în cetatea Devei, prin care cereau ca „nobilime să nu mai fie” [...] iar pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând.” [...] În acest sens Victor Hugo, într-una din maximele sale, afirma: „Te poţi opune unei armate. Dar nu şi unei idei căreia i-a sosit clipa de glorie.” Rezultă că ţărănimii şi lui Horea, Cloşca şi Crişan îi revin meritul de a fi deschis procesul dezrobirii, al emancipării poporului român chiar din temeliile sale.

Prin urmare Revoluţia lui Horea, prin programul său, „nu priveşte înapoi [...] ci înainte, spre viitor”3, nu ţinteşte numai spre ameliorarea condiţiilor de viaţă ale ţărănimii, ci spre răsturnarea raporturilor feudale. Nobilime să nu mai fie, ea să-şi părăsească pentru totdeauna moşiile, pământurile ei să se împartă poporului de rând, adică celor ce-l muncesc. Viziune simplă, dar radicală, categoric revoluţionară. Vedem în acest Ultimatum proiectul unei noi orânduiri realizată în secolul al XX-lea în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Revoluţia lui Horea a avut loc după revoluţia din Anglia (1642-1658), în urma căreia printr-un îndârjit război civil, la conducerea societăţii engleze a venit o nouă clasă, burghezia, şi cu cinci ani înaintea Revoluţiei din Franţa, unde în 26 august 1789, Adunarea Naţională, prin adoptarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, a pus capăt feudalismului şi a creat condiţiile dezvoltării societăţii burgheze.

Prin urmare Programul Revoluţiei lui Horea şi Revoluţia franceză, a cărei lozincă a fost „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, au dat o lovitură puternică orânduirii feudale. Diferenţa dintre ele constă în aceea că prin Programul său Revoluţia lui Horea a cerut ferm desfiinţarea nobilimii, iar revoluţia franceză a transformat în realitate această teză. De aceea putem spune că Revoluţia lui Horea din 1784-1785 şi Revoluţia franceză din 1789 au schimbat în bună măsură faţa Europei, iar noi românii trebuie să ne mândrim cu această realitate istorică.

Opera lui Horea a continuat-o cu aceeaşi îndârjire în Ţara Moţilor şi în Transilvania noul crai al munţilor, Avram Iancu, împreună cu prefecţii, tribunii şi căpitanii săi. Dar, „fără Horea, Iancu n-ar fi existat, cum fără moţi, Apusenii ar fi fost doar piatră pe piatră şi atât, nu o cetate care a zguduit un imperiu! Os din os de moţi, Iancu s-a tras din cel tras pe roată.”4

Revoluţia lui Horea a constituit în acelaşi timp „şi prima afirmare violentă a conştiinţei de sine a poporului român din Transilvania.”5 Aşa se explică schimbarea profundă ce s-a produs în mentalul colectiv al ţărănimii iobage. „Ţăranul român asuprit, despuiat şi torturat sute de ani, el care văzuse distrusă întreaga lui individualitate politică, libertatea lui nimicită, proprietatea lui luată, religia lui declarată idolatră [adică necreştină], numele de român egal cu numele de sclav, el care nu mai avea niciun tribunal la care să se poată plânge, se constitui acum singur în tribunal şi singur îşi face dreptate. Pedepsele cu moartea care-l loviseră aşa de mult şi aşa de greu se întorceau în anul 1784 asupra nobilimii maghiare. Era o tragică răzbunare a trecutului şi violenţa cu care se executa această «revoluţiune» este numai o probă despre nedreptatea, mai mult despre batjocura ce se făcuse cu poporul român secole întregi.”6 L-am citat aici pe Nicolae Densuşianu care, în cartea sa, Revoluţiunea lui Horia, apărută în 1884, redă limpede atât cauzele răscoalei, cât şi manifestarea violentă a ţărănimii iobage în anul 1784. Asuprirea determină reacţiile cele mai temerare: românul Florea Cosma din Gârbău, comitatul Cluj, în preajma Revoluţiei lui Horea, menţionează în aceeaşi carte Nicolae Densuşianu, spune contelui Szent Pál  adevărul fără înconjur: „Ţara este a noastră, a voastră este Ungaria, în scurtă vreme vă vom scoate de aici!”

Mişcarea de emancipare naţională din martie 1791, materializată în memoriul intitulat – Supplex Libellus Valachorum, altfel spus Petiţia cu Cererile Românilor, e rezultatul transformărilor care au intervenit în conştiinţa de sine a românilor din Ardeal în această perioadă. Supplexul cerea ca naţiunea română să fie reaşezată în toate drepturile civile şi politice pe care le-a avut înainte de 1437. De asemenea cerea să nu li se mai spună românilor „toleraţi”. Românii, prin acest document, solicită egalitate în drepturi cu celelalte „naţiuni” din Transilvania şi reprezentare în dietă, proporţional cu numărul lor. În acest fel, la doar şase ani de la înfrângerea ei, Revoluţia lui Horea începe să-şi producă roadele! Sensul acestei petiţii politice a fost caracterizat de istoricul Nicolae Iorga în fraza: „Suplica a fost o afirmare de drepturi care se pretind!”7 Supplexul, primul program politic modern al mişcării naţionale a românilor din Transilvania a fost prezentat Curţii de la Viena. Împăratul Leopold al II-lea l-a trimis Dietei de la Cluj, care l-a respins. Dreptatea era încă departe pentru poporul nostru.

Desfiinţarea şerbiei este o altă semnificaţie a revoluţiei. În legătură cu aceasta, istoricul Nicolae Edroiu în volumul VI al Istoriei Românilor, editat sub egida Academiei Române, scrie: „Principala măsură luată de Iosif al II-lea după reprimarea mişcării este desfiinţarea şerbiei în Marele Principat, măsură luată anterior în alte provincii răsăritene ale imperiului, dar întârziată aici. Consecinţa este intervenţia hotărâtă a împăratului prin patenta din 22 august 1785, prin care «condiţiunea de iobag» de supus personal, în sensul legării de glie, era desfiinţată. Colonul, cum era denumit de acum fostul iobag, putea vinde ori dărui din bunurile sale, se putea instrui, deschizându-i-se posibilitatea de a învăţa meserii pe care le putea practica.”8

Revoluţia în fondul ei este evident înainte de toate socială. Dar ţăranii nu s-au ridicat la lupta pentru schimbarea numelui de iobag cu cel de colon, ci pentru nimicirea iobăgiei însăşi şi pentru dreptul de proprietate asupra pământului.

Desfiinţarea acum a şerbiei şi în Transilvania şi în Ungaria este aşadar consecinţa Răscoalei lui Horea. Dar „de fructul sângeroasei lupte de clasă a iobăgiei române a beneficiat întreaga iobăgime din Ungaria şi Transilvania”. Desfiinţarea şerbiei, instituţional vorbind, e un remarcabil pas înainte. Ea înlătură servitutea personală, care a marcat faza cea mai gravă a istoriei iobăgiei din Transilvania.

Măsuri radicale în problema ţărănească, inclusiv desfiinţarea iobăgiei, nu vor fi luate însă în Transilvania din cauza opoziţiei nobilimii maghiare decât în urma Revoluţiei de la 1848-1849, când eliberarea din iobăgie a constituit primul punct al programului revoluţiei. Mai exact desfiinţarea iobăgiei din Transilvania s-a realizat în 29 dec.1849/10 ian.1850 printr-o ordonanţă a guvernatorului Ludovic Wohlgemuth (1849-1851), o minte luminată a vieţii politice imperiale din acei ani. Prin această ordonanţă se recunoştea dreptul de proprietate al foştilor iobagi asupra loturilor urbariale. Despăgubirea nobililor a fost suportată de stat.9

Rezultă că, până la urmă, lupta şi sacrificiile lui Horea, Cloşca şi Crişan şi a celor 450 de români ucişi în această mişcare revoluţionară, precum şi a lui Avram Iancu – conducătorul Revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania, a prefecţilor şi tribunilor săi şi a celor 40.000 de moţi şi ardeleni care au fost ucişi în confruntările dintre români şi unguri în Revoluţia din 1848-1849 n-au fost zadarnice.

Aceste trăsături îndreptăţesc caracterizarea evenimentelor din 1784 mai mult decât o răscoală ţărănească, fie ea şi mare. A fost cea dintâi revoluţie românească pentru dreptate socială şi naţională a epocii moderne, afirmă istoricul Ştefan Pascu. Au urmat revoluţiile din 1821 şi din 1848-1849, care au pus bazele programului de înfăptuire a României moderne.

Referindu-se la conceptul de revoluţie, Ion C.Brătianu în 1853 afirma: „De-aş fi silit a defini revoluţia, aş zice că este un cataclism care înghite vechiul ordin al lucrurilor şi totodată o creaţiune care naşte un altul nou şi mai presus celui d’intâi.”10 Cataclism a fost din plin, însă înghiţirea „vechiului ordin al lucrurilor” şi naşterea unei noi orânduiri superioare celei feudale s-a înfăptuit în deceniile imediat următoare în întreg spaţiul carpato-dunăreano-pontic.

Revoluţia condusă de Horea a zguduit întreg edificiul feudal din Imperiul Habsburgic de jos şi până sus. Nobilimea va trăi de-acum mereu stresată cu gândul unei noi posibile declanşări a mâniei populare.

Succesul de scurtă durată al revoluţiei, cutremurarea pe care a produs-o în rândul nobilimii, a populaţiei maghiare în general precum şi a Curţii de la Viena se înscrie ca o pagină glorioasă a ţărănimii iobage din Munţii Apuseni şi din Transilvania. Ea a obţinut o însemnată experienţă în lupta pentru drepturile sale, s-a convins că lupta nu e zadarnică. „Gândul răzvrătirii se roteşte de-acum în aer cu orice prilej. Numele lui Horea e steagul pe care nu-l mai lasă din mână. Nici măcar moartea lui cumplită, sub ochii ei, nu a convins-o deplin, Horea în imaginaţia ei supravieţuieşte şi calvarului său. Multă vreme se acreditează ideea că nici nu e mort, la Alba Iulia au executat pe altul, nu putea fi el; Horea e la Viena, în mare dregătorie şi el le face pe toate; de la el pornesc poruncile în favoarea celor mulţi. Tabăra adversă i-a împroşcat memoria cu toate ororile. Tradiţia populară în schimb i-a păstrat nepătată imaginea”11 de-a lungul celor peste 232 de ani care s-au scurs de la uciderea sa şi a tovarăşilor săi – Cloşca şi Crişan -, în chinuri groaznice, inumane, de-a dreptul teroriste.

Masele ţărăneşti dezlănţuite, în nevoia lor firească de a avea un conducător, l-au învestit pe Horea cu toate atributele şi virtuţile liderului. În numele lui, la ordinele lui, se desfăşoară totul de la începutul şi până la sfârşitul mişcării revoluţionare. Prin urmare viziunea, faptele şi calitatea de martir ne determină să-l considerăm pe Horea un adevărat Mesia al românilor ardeleni.

Faptul că şi în zilele noastre Horea, Cloşca şi Crişan sunt cântaţi în versuri de cei mai buni solişti de muzică populară, chipurile lor ne sunt redate prin sculpturi, picturi şi obiecte de artizanat, că în locurile unde s-au născut, au trăit şi au luptat pentru desfiinţarea iobăgiei, pentru o lume mai bună şi mai dreaptă s-au construit case memoriale, sunt marcate cu plăci comemorative şi busturi, că în casele multor români, mai ales din Ardeal şi Banat, se află la loc de cinste portretele lor, că multe localităţi din ţară, firme şi şcoli şi-au luat ca denumire numele lor, că faptele lor sunt prezentate în cărţi de istorie şi literatură iar numele lui Horea îl poartă mulţi români în zilele noastre, e o dovadă că lupta lor n-a fost zadarnică, că prin ei ne regăsim şi noi azi în munca şi lupta pentru o Românie mai puternică şi mai prosperă.

Nu putem încheia această suită de acţiuni ce glorifică jertfa lor, fără a menţiona faptul că în localităţile lor de origine ori în care au trăit şi luptat, au loc periodic festivităţi de omagiere a personalităţii lor, în cadrul cărora, la busturile, casele memoriale ori monumentele lor se oficiază parastase, se depun coroane de flori, istoricii şi oficialităţile locale prezintă lupta lor pentru dezrobire socială şi naţională, urmate de minunate programe artistice.

În lumina faptelor lor de vitejie, generaţiei de azi şi de mâine i se cere mai întâi să cunoască lupta şi faptele lor, să fie mai curajoasă, mai lipsită de oportunism, mai dreaptă, mai hotărâtă în tot ceea ce întreprinde pentru binele ţării şi al neamului românesc.

Multe sunt cântecele populare ce-l glorifică pe Horea şi opera sa. Dintre ele ne oprim mai întâi la patru versuri arhicunoscute:

Pân-a fost Horea-mpărat

Domniix nu s-au desculţat

Nici în pat nu s-au culcat

Prânz la masă n-au mâncat.

Şi la un Cântec bătrân, chiar aşa se intitulează, poezia populară care elogiază personalitatea lui Horea astfel:

Horea stă pe vârf de deal

Domnii fug toţi din Ardeal.

                  Horea stă pe vârf de munţi

                  Domnii fug cum pot, desculţi.

Horea luptă voiniceşte

Tirania greu plăteşte.

                  Horea pre popor îl strânge

                  Nobilimea amar plânge.

            prof. dr. Ioan TODEA

NOTE

1 D.Prodan, Răscoala lui Horea, vol.II, Ediţie nouă, revăzută, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.709.

2 D.Prodan, op.cit., vol.I, p.13.

3 Ibidem, vol.II, p.716.

4 Valentin Hossu-Longin, Mantaua Iancului şi alte istorisiri/evocări transilvane, Editura BETTA, Bucureşti, 2014, p.30.

5 D.Prodan, op.cit., vol.I, p.13.

6 Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785 scrisă pe baza documentelor oficiale, Bucureşti, Tipografia „Românul” Carol Göbl, 1884, p.172.

7 Milton G.Lehrer, Ardealul pământ românesc, problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra Românească, Cluj Napoca, 1991, p.213.

8 N.Edroiu, Viaţa socio-economică a Transilvaniei, în: Istoria Românilor vol.VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti-2002, p.252.

9 N.Bocşan, Transilvania, Perioada neoabsolutismului. 1849-1859, în: Istoria Românilor, vol.VII, Tom I, Constituirea României moderne, Editura Enciclopedică, Bucureşti-2003, p.710.

10 Ioan Todea, Ion C.Brătianu. O viaţă în slujba ţării şi a naţiunii române (1821-1891), Editura Universitară, Bucureşti, 2011, p.243.

11 D.Prodan, op.cit., vol.II, p.721.

x Cu alte cuvinte, nobilii sau marii bogătaşi maghiari.