– CU JU – loveşte
mingea cu piciorul
– despre istoria
fotbalului –
Atunci când, la 19
decembrie 1863, pe Limes Field, Mortlake din Londra, s-a jucat primul
meci din istoria football-ului modern, conform regulilor jocului
codificate în acelaşi an, oare câţi au ştiut că undeva, departe în estul
Eurasiei, chinezii au practicat un joc competitiv asemănător numit ”cu
ju” * de câteva mii de ani şi au stabilit şi generalizat regulile
jocului, la începutul primului mileniu?. Azi, în Muzeul Football-ului
din oraşul Linzi, provincia Shandong, se află un document în care FIFA
atestă că „ cu ju” din China antică constituie începutul
football-ului”, că „oraşul Linzi este locul de naştere al football-ului
şi de aici a ajuns în Egipt, apoi în Grecia, Roma, Franţa şi Anglia”.
Acest muzeu, cu o suprafaţă de 12.000 m pătraţi, 10 săli expoziţionale,
sute de obiecte şi 20 de situri arheologice restaurate, terenuri de joc
pentru practicarea „cu ju”, constituie o adevărată enciclopedie a
istoriei culturii acestui sport în China. El cuprinde dovezile istorice
ale acestei moşteniri culturale a Chinei, începând cu nişte mingi de
piatră găsite de arheologi în număr mare în zona acestui oraş, mingi
care, conform legendei, ar fi fost folosite după ce strămoşul naţiunii
chineze, Huangdi - Împăratul Galben, creatorul civilizaţiei chineze a
inventat jocul „cu ju” „în scopul de a-şi antrena armata”.
Este de presupus că acest
joc „cu ( a lovi cu piciorul) ju (minge)” a fost cu plăcere practicat
încă din antichitate în China, la început de poporul de rând, apoi şi de
nobilime şi chiar la Curtea imperială. În ”Însemnările istoricului” de
Sima Qian (145-87 î.e.n.) şi în „Zhanguo Ce „ (Stratagemele Statelor
Combatante) atribuită lui Liu Xiang şi Su Qing (?-284 î.e.n) găsim o
relatare vie „a vieţii trepidante în bogata aşezare Linzi”, capitala
statului Qi (319-201 î.e.n.) de către Su Qing, un politolog itinerant
din timpul Statelor Combatante: „ toţi locuitorii acestui oraş cu 70.000
de locuitori sunt preocupaţi să-şi găsească un mod plăcut de a se
distra, unii cântă la flaut sau guqin, alţii se pasionează de lupta
dintre cocoşi, sau se întrec în lupte, iar mulţi sunt cuprinşi de febra
„cu ju”. Se pare că autorităţile încurajau practicarea „cu ju” datorită
faptului că fiind un sport complex acesta avea efecte benefice asupra
condiţiei fizice a indivizilor şi stimula, asemenea şahului, şi judecata
mintală în elaborarea unei strategii.
Acesta este şi motivul
pentru care şi urmaşii militari ai Împăratului Galben considerau - aşa
cum este menţionat în Bie Lu, un inventar si rezumat ale celor
13.219 suluri păstrate în biblioteca imperială, realizate din ordinul
împăratului Cheng (32-7 î.e.n.) de Liu Xiang (77- 6 î.e.n.) - că „ cu
ju” este o preocupare militară”. In scrierile istoricilor se evidenţiază
faptul că „cu ju” a devenit un mijloc de antrenare militară cu rezultate
mulţumitoare pentru selectarea cadrelor militare şi promovarea lor pe
criteriile condiţiilor fizice, rapidităţii de judecare a unei situaţi
date şi menţinerii unei stări de spirit echilibrate. În Istoria
(oficială) a dinastiei Han, lucrarea de specialitate „Cu ju ershi pian -
25 de articole ale „cu ju” este cuprinsă printre lucrările dedicate
artei militare, care trata pregătirea abilităţilor militare, alături de
artele marţiale, tragerea cu arcul, mânuirea sabiei şi lupta corp la
corp.
În timpul dinastiei Han
(206 î.e.n. – 220 e.n.) jocul „cu ju” este îmbrăţişat de curtea
imperială şi pătrunde în curţile nobilimii şi ale oamenilor bogaţi.
Împăratul ctitor al dinastiei, Liu Bang (206 -195 î.e.n), un om ridicat
din rândul ţărănimii, a ordonat ca în noul palat imperial să se
construiască o anexă în care să se pregătească un teren, cu peluze
pentru spectatori, pe care să se practice acest joc al plaiurilor sale
natale. El însuşi participa cu pasiune la competiţii, împreună cu
membrii familiei sale şi demnitarii dedicaţi acestui joc. Iar împăratul
Wu – Marţialul (25-58) se angaja deseori personal în confruntarea
echipelor. La aceste competiţii participau jucători profesionişti a
căror măiestrie era cu frenezie aplaudată şi răsplătită regeşte de
spectatori.
În timpul acestei
dinastii, terenul pe care se juca „cu ju” era numit „cetatea mingii” sau
„zona mingii”. Acesta era o suprafaţă dreptunghiulară împrejmuită de un
zid. La cele doua capete dinspre est şi vest, erau săpate în pământ câte
6 adâncituri în formă de semilună, numite „camerele mingilor”, apărate
de portari. Mingea folosită, la început, era împletită din păr, apoi era
confecţionată din fâşii de piele bine cusute şi umplute cu păr de porc
sau pene. La curtea imperială şi la conacele nobiliare, de obicei, se
confruntau două echipe cu câte 12 jucători, care după anumite reguli,
căutau să marcheze cât mai multe puncte prin introducerea în adâncituri
a câtor mai multe mingi. Jucătorul nu putea introduce în poartă mingea
dacă nu era „atacat” de echipa adversă şi trebuia să folosească o
tehnică foarte variată pentru a o lovi cu picioarele, pieptul, umerii
pentru a înainta cu mingea. Folosirea mâinilor era strict interzisă.
Doar la meciurile publice, numărul jucătorilor nu era fixat şi se
întâmpla ca în entuziasmul general, să se angajeze în joc câteva zeci de
persoane şi se încingea o bătaie în toată regula, din care mulţi ieşeau
cam „jumuliţi”. Aceasta a fost perioada jocului cu mingea „a gloatei”.
În timpul înfloritoarei
dinastii Tang (618-907), „cu ju” cunoaşte un proces de perfecţionare,
atât în privinţa performanţelor tehnicii de joc cât şi a regulilor
stabilite pentru desfăşurarea confruntărilor pe teren. Se introduc o
serie de îmbunătăţiri. În ceea ce priveşte mingea, aceasta se
confecţionează prin îmbinarea a 6 sau 8 fâşii de piele, iar în interior
se introduce o băşică umflată cu aer. Cea mai însemnată îmbunătăţire s-a
realizat în privinţa porţilor. Acestea au fost ridicate la suprafaţă,
constând din doi pari de bambus, între care era întinsă o plasă. Una era
plasată în mijlocul terenului şi alte două la capetele estic şi vestic
ale acestuia. Victoria revenea acelei echipe care reuşea să introducă -
fără să se recurgă la mijloace „şmechereşti”, ca de pildă, la pase
scurte sau la scoaterea mingii în afara terenului - a câtor mai multe
mingi în orificiul, de 30-40 cm, al plasei porţii.
Aceasta este perioada în
care tehnica jocului a cunoscut o diversificare. Pe lângă confruntarea
dintre două echipe, au luat naştere demonstraţiile de abilitate, de
măiestrie individuală sau în perechi, foarte apreciate de un public mai
rafinat. În armată, a început practicarea întrecerilor de a ridica
mingea prin lovire la înălţimi cât mai mari.
În timpul acestei
dinastii, „cu ju” ajunge în Japonia, Peninsula Coreană, Vietnam şi în
alte ţări din sud-estul Asiei. În anul 644 prezenţa sa este consemnată
în cronicile nipone cu numele kemari, iar jocul se practică şi azi ca o
demonstraţie a abilităţii individuale de a ţine mingea în aer, la
festivităţile tradiţionale din templele vestite din Nara şi alte
localităţi.
În istoria „cu ju”, anii
de domnie ai dinastiei Song (960-1279) - când China a cunoscut o
dezvoltare spectaculoasă a economiei de mărfuri, o creştere a clasei de
mijloc din oraşe, iar rafinamentul culturii chineze a atins cele mai
înalte cote - au fost anii lui de maximă răspândire, înflorire şi
împlinire, perioada de evoluţie spre spectaculozitate, dar şi spre un
accentuat aspect comercial. Se practica la curtea imperială, în oraşe,
atât de bărbaţi cât şi de femei, atât de tineri cât şi de bătrâni.
Pictorul Qian Xuan (1235-1305) l-a imortalizat pe împăratul Taizu, Zhao
Kuangyin ( 960-976) , într-o lucrare artistică, angajat într-un joc
pasionat de „cu ju” cu primul său ministru Zhao Pu. In Muzeul Naţional
al Chinei, se păstrează o oglindă de bronz, care pe reversul său
păstrează imaginea unei doamne cu părul pieptănat intr-un coc înalt,
pregătită să paseze mingea unui domn. Jocul lor este urmărit de alte
două persoane. Imaginea aceasta este deseori folosită drept ilustraţie
în materialele consacrate istoriei „cu ju” din China.
În această perioadă „cu
ju” a devenit una din cele mai iubite şi răspândite activităţi
distractive, existând convingerea că „ aduce fericire, mulţumire
sufletească şi constituie un exemplu de urmat pentru tinerii zurbagii,
că întăreşte organismul, ajută digestia, combate obezitatea, relaxează
tensiunea nervoasă şi tonifică starea de spirit”. În oraşe, existau
terenuri de joc, pe care, cu ocazia unor evenimente de seamă, se
organizau meciuri între echipe de profesionişti, pentru a amplifica
atmosfera sărbătorească. În cronici au fost reţinute numele unor
„stele”ale acestui joc, adulate de public.
Acesta este momentul, când
măiestria confec-ţionării mingii de joc a atins culmea. Pe baza
performanţelor atinse în timpul dinastiei Tang, tehnica de realizare a
acesteia a devenit mai complexă. Mingea se confecţiona din îmbinarea, cu
mare măiestrie, a 10-12 fâşii din piele de vită, iar băşica de animal se
umfla cu o pompă de aer. Se cerea ca aceasta „să fie perfect rotundă” şi
să cântărească 12 liang, adică 600 de grame.
Având la dispoziţie o
minge mai uşoară, acest sport a evoluat spre spectaculozitate şi spre
scăderea treptată a competiţiilor dintre echipe pentru obţinerea unui
scor mare în marcarea loviturilor la poartă. Porţile au fost eliminate
şi se făceau demonstraţii individuale şi în grup a măiestriei de lovire
a mingii cu capul, umărul, şoldul, spatele, pieptul, genunchiul şi ....
cu piciorul. La aceste demonstraţii se aprecia arta fiecăruia de a
menţine cât mai mult timp balonul în aer, dar şi măiestria de a exprima
o idee poetică prin aceste mişcări. Ca de pildă, „rândunica se întoarce
la cuib”, „lotus în bătaia vântului”, „Buddha ţine perla pe cap”, „
Buddha de aur învârte moara”,” luna dintre omoplaţi” etc.
Tot în această perioadă,
odată cu răspândirea acestui sport, au apărut şi organizaţii , ca de
pildă, Qi yun she, Yuan she formate de iubitorii sau jucătorii
profesionişti ai jocului „cu ju”. În cadrul acestora se preda tehnica
practicării acestui sport, dar se veghea şi asupra respectării de către
membrii acestor „cluburi” a unor reguli şi norme etico-morale foarte
stricte, pentru asigurarea echităţii în desfăşurarea competiţiilor, a
probităţii activităţii arbitrilor, cărora li s-a cerut să arbitreze
corect, în spiritul unor principii şi „nu după gradul de rudenie şi
interese personale”. Aceste „cluburi” erau şi organizatorii
campionatelor naţionale anuale. Pasionaţii acestui sport aveau la
dispoziţie şi manuale, din care puteau să-şi însuşească regulile de
practicare, ca de pildă,” Regulile ilustrate ale „cu ju” de Wang
Yuncheng si altele.
După înscăunarea dinastiei
Yuan (1271-1368) aria de practicare a acestui sport s-a restrâns,
ajungând să fie doar distracţia nobilimii, iar primul împărat Zhu
Yuanzhang (1368-1399 ) al dinastiei Ming (1368-1611) constatând efectele
negative ale acestuia asupra demnitarilor şi soldaţilor - care pasionaţi
până la uitare de sine de acest joc îşi neglijau obligaţiile ce le
reveneau - a interzis practicarea lui. „Cu ju” îşi trăieşte ultimii ani
de existenţă în clandestinitate. În a doua jumătate a domniei dinastiei
Qing (1644-1911), el dispare din aria preocupărilor iubitorilor de
sport. Locul său va fi preluat, treptat, treptat de football-ul modern,
pentru ca începând din secolul al XX-lea acesta să devină un sport iubit
al tineretului şi nu numai.
prof. univ. dr. Anna
Eva BUDURA
*Se citeşte: ţ’u dzu (u cu umlaut, ca în franceză)

 |
|