– CU JU – loveşte mingea cu piciorul

– despre istoria fotbalului –

Atunci când, la 19 decembrie 1863, pe Limes Field, Mortlake din Londra, s-a jucat primul meci din istoria football-ului modern, conform regulilor jocului codificate în acelaşi an, oare câţi au ştiut că undeva, departe în estul Eurasiei, chinezii au practicat un joc competitiv asemănător numit ”cu ju” * de câteva mii de ani şi au stabilit şi generalizat regulile jocului, la începutul primului mileniu?. Azi, în Muzeul Football-ului din oraşul Linzi, provincia Shandong, se află un document în care FIFA atestă că „ cu ju” din China antică constituie începutul football-ului”, că „oraşul Linzi este locul de naştere al football-ului şi de aici a ajuns în Egipt, apoi în Grecia, Roma, Franţa şi Anglia”. Acest muzeu, cu o suprafaţă de 12.000 m pătraţi, 10 săli expoziţionale, sute de obiecte şi 20 de situri arheologice restaurate, terenuri de joc pentru practicarea „cu ju”, constituie o adevărată enciclopedie a istoriei culturii acestui sport în China. El cuprinde dovezile istorice ale acestei moşteniri culturale a Chinei, începând cu nişte mingi de piatră găsite de arheologi în număr mare în zona acestui oraş, mingi care, conform legendei, ar fi fost folosite după ce strămoşul naţiunii chineze, Huangdi - Împăratul Galben, creatorul civilizaţiei chineze a inventat jocul „cu ju” „în scopul de a-şi antrena armata”.

Este de presupus că acest joc „cu ( a lovi cu piciorul) ju (minge)” a fost cu plăcere practicat încă din antichitate în China, la început de poporul de rând, apoi şi de nobilime şi chiar la Curtea imperială. În ”Însemnările istoricului” de Sima Qian (145-87 î.e.n.) şi în „Zhanguo Ce „ (Stratagemele Statelor Combatante) atribuită lui Liu Xiang şi Su Qing (?-284 î.e.n) găsim o relatare vie „a vieţii trepidante în bogata aşezare Linzi”, capitala statului Qi (319-201 î.e.n.) de către Su Qing, un politolog itinerant din timpul Statelor Combatante: „ toţi locuitorii acestui oraş cu 70.000 de locuitori sunt preocupaţi să-şi găsească un mod plăcut de a se distra, unii cântă la flaut sau guqin, alţii se pasionează de lupta dintre cocoşi, sau se întrec în lupte, iar mulţi sunt cuprinşi de febra „cu ju”. Se pare că autorităţile încurajau practicarea „cu ju” datorită faptului că fiind un sport complex acesta avea efecte benefice asupra condiţiei fizice a indivizilor şi stimula, asemenea şahului, şi judecata mintală în elaborarea unei strategii.

Acesta este şi motivul pentru care şi urmaşii militari ai Împăratului Galben considerau - aşa cum este menţionat în Bie Lu, un inventar si rezumat ale celor 13.219 suluri păstrate în biblioteca imperială, realizate din ordinul împăratului Cheng (32-7 î.e.n.) de Liu Xiang (77- 6 î.e.n.) - că „ cu ju” este o preocupare militară”. In scrierile istoricilor se evidenţiază faptul că „cu ju” a devenit un mijloc de antrenare militară cu rezultate mulţumitoare pentru selectarea cadrelor militare şi promovarea lor pe criteriile condiţiilor fizice, rapidităţii de judecare a unei situaţi date şi menţinerii unei stări de spirit echilibrate. În Istoria (oficială) a dinastiei Han, lucrarea de specialitate „Cu ju ershi pian - 25 de articole ale „cu ju” este cuprinsă printre lucrările dedicate artei militare, care trata pregătirea abilităţilor militare, alături de artele marţiale, tragerea cu arcul, mânuirea sabiei şi lupta corp la corp.

În timpul dinastiei Han (206 î.e.n. – 220 e.n.) jocul „cu ju” este îmbrăţişat de curtea imperială şi pătrunde în curţile nobilimii şi ale oamenilor bogaţi. Împăratul ctitor al dinastiei, Liu Bang (206 -195 î.e.n), un om ridicat din rândul ţărănimii, a ordonat ca în noul palat imperial să se construiască o anexă în care să se pregătească un teren, cu peluze pentru spectatori, pe care să se practice acest joc al plaiurilor sale natale. El însuşi participa cu pasiune la competiţii, împreună cu membrii familiei sale şi demnitarii dedicaţi acestui joc. Iar împăratul Wu – Marţialul (25-58) se angaja deseori personal în confruntarea echipelor. La aceste competiţii participau jucători profesionişti a căror măiestrie era cu frenezie aplaudată şi răsplătită regeşte de spectatori.

În timpul acestei dinastii, terenul pe care se juca „cu ju” era numit „cetatea mingii” sau „zona mingii”. Acesta era o suprafaţă dreptunghiulară împrejmuită de un zid. La cele doua capete dinspre est şi vest, erau săpate în pământ câte 6 adâncituri în formă de semilună, numite „camerele mingilor”, apărate de portari. Mingea folosită, la început, era împletită din păr, apoi era confecţionată din fâşii de piele bine cusute şi umplute cu păr de porc sau pene. La curtea imperială şi la conacele nobiliare, de obicei, se confruntau două echipe cu câte 12 jucători, care după anumite reguli, căutau să marcheze cât mai multe puncte prin introducerea în adâncituri a câtor mai multe mingi. Jucătorul nu putea introduce în poartă mingea dacă nu era „atacat” de echipa adversă şi trebuia să folosească o tehnică foarte variată pentru a o lovi cu picioarele, pieptul, umerii pentru a înainta cu mingea. Folosirea mâinilor era strict interzisă. Doar la meciurile publice, numărul jucătorilor nu era fixat şi se întâmpla ca în entuziasmul general, să se angajeze în joc câteva zeci de persoane şi se încingea o bătaie în toată regula, din care mulţi ieşeau cam „jumuliţi”. Aceasta a fost perioada jocului cu mingea „a gloatei”.

În timpul înfloritoarei dinastii Tang (618-907), „cu ju” cunoaşte un proces de perfecţionare, atât în privinţa performanţelor tehnicii de joc cât şi a regulilor stabilite pentru desfăşurarea confruntărilor pe teren. Se introduc o serie de îmbunătăţiri. În ceea ce priveşte mingea, aceasta se confecţionează prin îmbinarea a 6 sau 8 fâşii de piele, iar în interior se introduce o băşică umflată cu aer. Cea mai însemnată îmbunătăţire s-a realizat în privinţa porţilor. Acestea au fost ridicate la suprafaţă, constând din doi pari de bambus, între care era întinsă o plasă. Una era plasată în mijlocul terenului şi alte două la capetele estic şi vestic ale acestuia. Victoria revenea acelei echipe care reuşea să introducă - fără să se recurgă la mijloace „şmechereşti”, ca de pildă, la pase scurte sau la scoaterea mingii în afara terenului - a câtor mai multe mingi în orificiul, de 30-40 cm, al plasei porţii.

Aceasta este perioada în care tehnica jocului a cunoscut o diversificare. Pe lângă confruntarea dintre două echipe, au luat naştere demonstraţiile de abilitate, de măiestrie individuală sau în perechi, foarte apreciate de un public mai rafinat. În armată, a început practicarea întrecerilor de a ridica mingea prin lovire la înălţimi cât mai mari.

În timpul acestei dinastii, „cu ju” ajunge în Japonia, Peninsula Coreană, Vietnam şi în alte ţări din sud-estul Asiei. În anul 644 prezenţa sa este consemnată în cronicile nipone cu numele kemari, iar jocul se practică şi azi ca o demonstraţie a abilităţii individuale de a ţine mingea în aer, la festivităţile tradiţionale din templele vestite din Nara şi alte localităţi.

În istoria „cu ju”, anii de domnie ai dinastiei Song (960-1279) - când China a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă a economiei de mărfuri, o creştere a clasei de mijloc din oraşe, iar rafinamentul culturii chineze a atins cele mai înalte cote - au fost anii lui de maximă răspândire, înflorire şi împlinire, perioada de evoluţie spre spectaculozitate, dar şi spre un accentuat aspect comercial. Se practica la curtea imperială, în oraşe, atât de bărbaţi cât şi de femei, atât de tineri cât şi de bătrâni. Pictorul Qian Xuan (1235-1305) l-a imortalizat pe împăratul Taizu, Zhao Kuangyin ( 960-976) , într-o lucrare artistică, angajat într-un joc pasionat de „cu ju” cu primul său ministru Zhao Pu. In Muzeul Naţional al Chinei, se păstrează o oglindă de bronz, care pe reversul său păstrează imaginea unei doamne cu părul pieptănat intr-un coc înalt, pregătită să paseze mingea unui domn. Jocul lor este urmărit de alte două persoane. Imaginea aceasta este deseori folosită drept ilustraţie în materialele consacrate istoriei „cu ju” din China.

În această perioadă „cu ju” a devenit una din cele mai iubite şi răspândite activităţi distractive, existând convingerea că „ aduce fericire, mulţumire sufletească şi constituie un exemplu de urmat pentru tinerii zurbagii, că întăreşte organismul, ajută digestia, combate obezitatea, relaxează tensiunea nervoasă şi tonifică starea de spirit”. În oraşe, existau terenuri de joc, pe care, cu ocazia unor evenimente de seamă, se organizau meciuri între echipe de profesionişti, pentru a amplifica atmosfera sărbătorească. În cronici au fost reţinute numele unor „stele”ale acestui joc, adulate de public.

Acesta este momentul, când măiestria confec-ţionării mingii de joc a atins culmea. Pe baza performanţelor atinse în timpul dinastiei Tang, tehnica de realizare a acesteia a devenit mai complexă. Mingea se confecţiona din îmbinarea, cu mare măiestrie, a 10-12 fâşii din piele de vită, iar băşica de animal se umfla cu o pompă de aer. Se cerea ca aceasta „să fie perfect rotundă” şi să cântărească 12 liang, adică 600 de grame.

Având la dispoziţie o minge mai uşoară, acest sport a evoluat spre spectaculozitate şi spre scăderea treptată a competiţiilor dintre echipe pentru obţinerea unui scor mare în marcarea loviturilor la poartă. Porţile au fost eliminate şi se făceau demonstraţii individuale şi în grup a măiestriei de lovire a mingii cu capul, umărul, şoldul, spatele, pieptul, genunchiul şi .... cu piciorul. La aceste demonstraţii se aprecia arta fiecăruia de a menţine cât mai mult timp balonul în aer, dar şi măiestria de a exprima o idee poetică prin aceste mişcări. Ca de pildă, „rândunica se întoarce la cuib”, „lotus în bătaia vântului”, „Buddha ţine perla pe cap”, „ Buddha de aur învârte moara”,” luna dintre omoplaţi” etc.

Tot în această perioadă, odată cu răspândirea acestui sport, au apărut şi organizaţii , ca de pildă, Qi yun she, Yuan she formate de iubitorii sau jucătorii profesionişti ai jocului „cu ju”. În cadrul acestora se preda tehnica practicării acestui sport, dar se veghea şi asupra respectării de către membrii acestor „cluburi” a unor reguli şi norme etico-morale foarte stricte, pentru asigurarea echităţii în desfăşurarea competiţiilor, a probităţii activităţii arbitrilor, cărora li s-a cerut să arbitreze corect, în spiritul unor principii şi „nu după gradul de rudenie şi interese personale”. Aceste „cluburi” erau şi organizatorii campionatelor naţionale anuale. Pasionaţii acestui sport aveau la dispoziţie şi manuale, din care puteau să-şi însuşească regulile de practicare, ca de pildă,” Regulile ilustrate ale „cu ju” de Wang Yuncheng si altele.

După înscăunarea dinastiei Yuan (1271-1368) aria de practicare a acestui sport s-a restrâns, ajungând să fie doar distracţia nobilimii, iar primul împărat Zhu Yuanzhang (1368-1399 ) al dinastiei Ming (1368-1611) constatând efectele negative ale acestuia asupra demnitarilor şi soldaţilor - care pasionaţi până la uitare de sine de acest joc îşi neglijau obligaţiile ce le reveneau - a interzis practicarea lui. „Cu ju” îşi trăieşte ultimii ani de existenţă în clandestinitate. În a doua jumătate a domniei dinastiei Qing (1644-1911), el dispare din aria preocupărilor iubitorilor de sport. Locul său va fi preluat, treptat, treptat de football-ul modern, pentru ca începând din secolul al XX-lea acesta să devină un sport iubit al tineretului şi nu numai.

prof. univ. dr. Anna Eva BUDURA