România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Situri geto-dace şi mănăstiri rupestre din Basarabia - Republica Moldova

 

Partea centrală a Republicii Moldova/ Basarabia, aflată între fluviul Nistru şi Prut, se prezintă ca un podiş larg vălurit alcătuit din calcare alternând cu gresii rămase de pe urma retragerii Mării Sarmatice acum 10 milioane de ani. Terenul afectat de fenomene carstice este străbătut de Nistru (lungime 1 352 km), care curge printre dealuri stâncoase şi înalte mai ales pe latura sa dreaptă, unde a creat un canion (lat de 0,4-1,5 km), la baza căruia s-a concentrat viaţa omenească (I. Simionescu, 1943). Relieful bazinului mijlociu al Nistrului a fost intens fragmentat de o reţea deasă de mici afluenţi, ce au sculptat în sedimente defilee abrupte, însă cel mai important tributar de pe partea dreaptă rămâne Răutul (lungime 286 km), care străbate oraşele Bălţi, Floreşti şi Orhei. Povestea noastră din spatele peisajului priveşte aspectele geografiei umane de ocupare şi utilizare a teritoriului, dar şi o succintă prezentare istorică a culturilor succesive, suprapuse timp de 4.000 de ani. Din cele mai vechi timpuri oamenii au folosit şi amenajat (lărgit, sculptat) pentru adăpost, apărare sau cu o destinaţie rituală numeroasele peşteri preexistente la diferite nivele în pantele greu accesibile ale teraselor înalte ale Răutului, Nistrului şi în defileele micilor afluenţi. Sorgintea spirituală a multor situri izolate pornită încă din Neolitic a continuat prin contemporanii geto-daci ai lui Deceneu, care promovau cultul religios al lui Zamolxe trăind în singurătate pentru a se integra în viaţa spirituală. Ei au fost urmaţi de adepţii diferitelor curente mistice creştine, dintre care cel mai cunoscut era isihasmul athonit (sec. XIII). Adepţii acestuia susţineau idea unirii minţii cu inima “Lăcaşul lui Dumnezeu”, realizată prin intermediul unei rugăciuni scurte şi repetate concomitent cu un control al respiraţiei, exerciţii ce amintesc practicile yoghinilor. Existenţa numeroaselor altare şi chilii antice reutilizate în epocile medievală şi contemporană este revelată de cele 53 de schituri rupestre, care au constituit nucleul dezvoltării viitoarelor mănăstiri atestate istoric. Energia de relief pronunţată a determinat apariţia unor cascade pitoreşti folosite din vechime în scopuri cultice şi economice (mori de apă). Ansambluri rupestre asemănătoare există şi în alte regiuni muntoase ale României şi Peninsulei Balcanice (Grecia - Meteora şi Athos, fosta Iugoslavie, Bulgaria), Armenia, Turcia, India, Sri Lanka, China, Japonia etc. Culmile şi povârnişurile dealurilor, de unde se supravegheau împrejurimile, erau ocupate de unităţi înarmate găzduite în cetăţi de pământ, unde se mai desfăşurau activităţi meşteşugăreşti şi comerciale. Harta lui Claudius Ptolemeu (sec. II) indică prezenţa a 5 cetăţi de-a lungul Nistrului – Eractum, Vivantavar, Clepidava, Maetonium şi Caraduum, care protejau totodată hotarele, populaţia şi navigaţia fluvială. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul în lucrarea De imperio administrato (anul 950) menţiona pe malul drept al fluviului: 6 oraşe cetăţi/ dave/ grădişti de sorginte geto-dacă, complexele monastice rupestre aflate în stâncă sub acestea, cruci şi însemne lapidare. În Antichitate şi Evul Mediu, pe aceste locuri din Moldova nistreană la adăpost de migratorii stepelor au apărut lîngă sau pe locul unor cetăţi satele Butuceni, Ţipova, Saharna, Horodişte, Japca, Socola, Bacotă, dar şi zeci de schituri în grotele ocupate de sihaştri (sec. XIII-XIV). Suprapunerea schiturilor peste habitatele precreştine şi paleocreştine este dovedită de: numeroasele resturi de ceramică - căni, statuete, opaiţe ş.a., aparţinând culturilor Cucuteni-Tripolie şi Gumelniţa; altoreliefurile cu oameni şi animale (cerbi, cocoşi); diverse alte obiecte - vârfuri de suliţe din silex, topoare de piatră şlefuită, coifuri, cazane; de înhumările geto-dace etc. Simbolistica inciziilor parietale are asemănări stilistice şi de poziţionare cu aceea din România de la Basarabi-Murfatlar până la Sânnicolaul Mare, cu însemnele breslelor medievale din Transilvania şi Moldova, cu cele ale Primului ţarat bulgar (680-1018) cu centrul în NE Balcanilor unde trăiau români şi cu cele ale tătărilor din Crimeea (D. Bârcea, M. Nicolae; 2006) care le preluaseră de la predecesorii geţi, pomeniţi de istoricul grec Xenofon (431-350 î.C.), citat de L. I. Cueşdean (p. 69, 2011). Schiturile şi mănăstirile rupestre, plasate strategic la hotarul ţării, înmulţindu-se s-au extins pe direcţia N-S ocupând teritoriul de-a lungul a 250 km. Uneori prezenţa lor a fost marcată de zidirea ulterioară la suprafaţa solului de noi biserici cu anexele mănăstireşti, care asociau serviciului religios şi aşezările anterioare. Reprezentative pentru geografia sacră a regiunii, acestea au funcţionat neîntrerupt până în epoca comunistă (sec. XX), când multe au fost dezafectate, ruinate sau au căpătat destinaţii laice. După 1990, o parte dintre monumentele restaurate au redevenit funcţionale. Documentele, care atestă data înfiinţării acestor sanctuare, precum şi numele ctitorilor cel mai adesea lipsesc ori sunt incerte, multe fiind transmise oral de mitologia locală.

Romeo Cemîrtan (2007) arată că elitele româneşti medievale au construit pe stâncile Nistrului în afara marilor cetăţi Hotin, Soroca ş.a. un val de apărare militară şi spirituală, unde 40 000 de chilii erau locuite de 2 000-5 000 de oşteni monahi antrenaţi în artele marţiale*. La Ţâpova în sec. XIX călugării mai deţineau puşti de pe vremea ui Ştefan cel Mare, iar pereţii exteriori prezentau metereze pentru tragere (D. Bârcea, M. Nicolae, 2006).

_____________________

*Elemente specifice artelor marţiale, care operau din antichitate în multe ţări ale Lumii Vechi, erau incluse la români în instrucţia militară numită şmotru; trânta dreaptă pomenită în basme; lupta cu bâtele şi baltagele la ciobani etc.

 

Aceasta s-a reînfiinţat în 1991.

Pustnicii erau totodată constructori, meşteşugari, agricultori, cronicari, sfătuitori, interpreţi ai semnelor divine şi naturale, tămăduitori etc. Majoritatea sanctuarelor rupestre importante se află între cetatea Hotinului la nord şi vărsarea Răutului la sud. Cercetătorii au semnalat că aceste mănăstiri, situate la distanţe de 5-25 km care puteau fi străbătute de pelerini într-o zi, erau totodată popasuri pe drumul comercial moldovenesc dintre Nistru şi Marea Neagră.

Satul Saharna/ Zăharna (atestat 1495) este plasat pe malul drept al Nistrului în valea adâncă stâncoasă a pârâului Saharna, care a înfrumuseţat peisajul cu 22 de cascade înainte de vărsarea în fluviu. Săpăturile arheologice au descoperit acolo vestigii geto-dace (ex. o cupă cu toartă din ceramică; sec. IV-III î.C.) şi două necropole (sec. VIII-VI î.C.), iar pe dealul alăturat ruinele a două cetăţi de pământ/ grădişti, ce se alimentau cu apa transportată prin ţevi de ceramică. În localitatea cunoscută drept un centru comercial important soseau corăbii greceşti, romane şi bizantine şi se încrucişau drumurile dinspre Iaşi, Podolia, Poltava şi Kiev. Pe o terasă a defileului (45 km de Orhei; 85 km de Chişinău) s-a edificat schitul rupestru Saharna Buna Vestire (rn. Rezina; sec. XII), care are 4 chilii, biserica în formă de patrulater cu faţada zidită, spaţii auxiliare şi un bazin cu apă tămăduitoare. În valea împădurită, la 200 m de schit, stareţul Vartolomeu a construit două biserici din lemn ale mănăstirii terestre Sf. Treime (1776-98) şi câteva chilii. Stareţul Paisie şi urmaşii săi (1818–1900) s-au implicat în zidirea marelui complex monahal compus din: două biserici, chilii, arhondaric, moară ş.a. Între 1960-1990, mănăstirea dezafectată a funcţionat ca ospiciu.

La sud de Saharna, pârâul Ţâpova, care coboară spre Nistru, a format un defileu cu numeroase cascade pitoreşti de 10-16 m înălţime, ce activează morile de apă. Lângă satul omonim geto-dacii, care au utilizat cu succes dificultăţile reliefului în arhitectură, au ridicat la intrarea în defileu deasupra malului drept al fluviului o cetate de pământ (sec. IV-III î.C.) din care se mai zăresc ruinele bastioanelor. În pereţii canionului existaseră peste 70 de peşteri, dintre care aproximativ 15 grote au fost modelate şi ocupate încă din Neolitic în scop religios. Apropiat mănăstirii de suprafaţă este stânca denumită “Sfinxul de pe Nistru” asemănător capului unui leu, care a sugerat toponimul dealului Spinarea leului. Pe creştetul şi în grotele acestuia s-au descoperit urme străvechi de locuire şi activităţi diverse multe de origine tracă, precum: 500 de desene rituale, semne şi inscripţii, formule matematice şi figuri geometrice scrijelite pe podea şi pereţi, distruse parţial în sec. XX. În peşterile situate la 100 m deasupra fluviului, este una din cele mai mari mănăstiri rupestre Ţâpova/ Ţipova (40 km de Orhei), totodată un uriaş templu solar, observator astronomic antic şi loc de refugiu din calea năvălitorilor. Printre vestigiile cultice se numără: un altar de jertfă, necropole getice (sec. XII-X î.C.) cu rânduri de nişe închise cu împletituri de nuiele lutuite, asemănătoare celor siberiene şi amerindiene, unde decedatul era depus în poziţie ghemuită. Nişele şi peşterile au fost refolosite de creştini în sec. XIII. Schiturile rupestre şi chiliile antice, medievale şi contemporane, adesea suprapuse pe 1-3 nivele au ferestre la faţada zidită spre râu, altare primitive, laviţe din piatră pentru odihnă, ocniţe pentru provizii şi sobe de lut. Sanctuarele nu sunt orientate spre E precum cele ale religiei creştine, ci către SSE, când în ziua solstiţiului de iarnă (21 decembrie), care era cea mai mare sărbătoare a dacilor, printr-un orificiu în stâncă numit “ochiul soarelui” astrul zilei lumina direct altarul străvechi din piatră probabil un loc de jertfire dacic (Aurora Peţan, ziarul Formula As, 2008). În abruptul malului arheologii şi arhitecţii au numărat peste 11 etaje de locuire ocupate în diferite perioade. Cel mai important este etajul central format din 3 complexe de locuinţe săpate în şi pe stâncă, care au folosit în mare măsură substratul dacic. Primul grup creştin era compus din câteva chilii adunate în jurul schitului Înălţarea Sf. Cruci (sec. XI-XII). Al doilea grup era alăturat schitului Sf. Nicolae (sec. XIV). Cu timpul ambele sanctuare rupestre s-au distrus aproape total. În schitul Sf. Nicolae restaurat (1700) şi redat cultului se află trei icoane vechi de 300 de ani. Al treilea grup rupestru “Adormirea Maicii Domnului” (sec. XVI-XVIII), spre care conduc căi de acces lărgite, cuprinde 20 chilii săpate pe două nivele în malul Nistrului. Chiliile comunică între ele, cu biserica, trapeza şi clopotniţa cioplite în calcare prin pasaje interioare - galerii deschise, coridoare şi scări, ce asigură deplasarea pe orizontală şi pe verticală între diferitele etaje până în vârful stâncii. Cea mai mare încăpere aparţine bisericii de tip bazilical cu pereţii tencuiţi, boltă semisferică, coloane masive şi un altar din piatră. Peretele acesteia dinspre Nistru are trei ferestre - două în naos şi alta în altar. Intrarea principală în complex este printr-o poartă orientată NE, care delimitează etajul inferior alocat dependinţelor de cel superior destinat incintei sacre. Diferenţa de nivel (1,80 m) dintre cele două terase este marcată şi prin două scări în spirală. O altă intrare în naos se face printr-un tunel scurt şi îngust, unde se înaintează în genunchi în semn de penitenţă. Slujbele aveau loc în biserica rupestră şi la cea de suprafaţă edificată în 1827-31 împreună cu clopotniţa, 15 chilii şi trapeza. Între anii 1842-1919 primul schit (sec. XI-XII) a fost desfiinţat şi a depins administrativ de mănăstirea Saharna, iar pământurile au revenit mănăstirii Căpriana; după 1919 biserica schitului redevine mănăstire. Viaţa monahală a continuat permanent la biserica de suprafaţă. În vechime schiturile numărau peste 700 de călugări adăpostiţi prin numeroasele chilii din împrejurimi. Tradiţia aminteşte vizita Apostolului Sf. Andrei, care a adus acolo o cruce dublă. Comunitatea monahală, formată înainte de întemeierea statului medieval moldav, se bucura de faimă până în Asia datorită relatărilor perelinilor chinezi, indieni, mahomedani şi evrei, care semnalau “fluxurile energetice” şi cultul astral (soare, lună, luceferi) practicat acolo. După legendă la Ţipova s-a cununat tainic voievodul Ştefan cel Mare cu Maria/ Maruşca fiica unui boier local, mama primului său fiu Alexăndrel; alte povestiri amintesc căsătoria sa cu domniţa Maria Voichiţa. Pe moşiile satelor din zonă s-au descoperit relicvele unor civilizaţii dispărute (sec. XII î.C.-VI d.C.) – obiecte antice, numeroase sanctuare şi nişe troglodite locuite până la începutul sec. XX. Sub Cascada Morţii/ Moartă sacerdoţii jertfiseră bărbaţi tineri în scopuri rituale, iar mai târziu câte un berbec la fiecare 4 ani. Lângă Ţipova, la baza unei stânci sub cascada Răutului înaltă de 10-16 m, tradiţia menţionează mormântul lui Orfeu într-o nişă acoperită cu o lespede de piatră având 7 găuri. Deoarece există 7 note muzicale, iar lira lui Orfeu avea 7 coarde, cifră sacră (Lucian din Samosata, sec. II î.C., citat de I. Acsan, 1981), presupunem că prezenţa respectivelor orificii corespundea intenţiei creării unui instrument muzical hidraulic natural aidoma orgilor, ce foloseau căderea apei pentru obţinerea efectelor sonore, asemănătoare unei plângeri sau ţipăt, care probabil a generat şi toponimul Ţipova (S. Condurăţeanu, 2012).

Pe un dâmb lângă vechea albie a Nistrului la 2 340 m de complexul mănăstiresc rupestru Horodişte s-au descoperit ruinele a două cetăţi de pământ geto-dace/ dave. Toponimul Horodişte echivalentul lui grădişte semnifică cetăţuie/ ruine străvechi de cetate. Romeo Cemîrtan (2007) a constat analogii în amplasamentul apropiat al cetăţilor geto-dace de la Horodişte aflată la sud şi Saharna la nord. Ambele situri cu dimensiuni asemănătoare sunt aşezate pe culmi abrupte la distanţă considerabilă de Nistru ne putând fi zărite de pe malul acestuia. La vest de actuala mănăstire era schitul rupestru Horodişte Buna Vestire şi câteva chilii. Călugărul rus Vartolomeu împreună cu fraţii săi au reparat schitul şi s-au aşezat acolo (1776), iar moşierul Enache Hrisoverghi Lazu le-a donat 2 180 ha de pământ. La Horodişte se deosebesc 7 faze de dezvoltare extinse pe verticala şi orizontala stâncii, ultima etapă de funcţionare a fost în sec. XVIII. În staţiunea arheologică ocupată din Paleoliticul superior (25 000 ani) s-au găsit vârfuri de suliţă din silex. Complexul mănăstiresc rupestru muzeal Ţipova, asociat cu vestigiile învecinate de la Saharna şi Horodişte este considerat cel mai mare din Europa şi al doilea din lume comparabil mănăstirilor Cappadociei (Turcia).

Rezervaţia cultural-naturală şi situl arheologic Orheiul Vechi, aflate pe malul drept şi înalt al Răutului la confluenţa cu Nistrul, prezintă vestigii umane succesive din Paleolitic, Neolitic – cultura Cucuteni-Tripolie, Epoca Bronzului, resturile unor cetăţi geto-dace învecinate, construite din blocuri de calcar şi pământ (sec. XII î.C.) la Ţipova, Horodişte, Lalova şi Saharna. S-au mai descoperit urmele şi ale altor culturi tribale de migratori: bastarani, sarmaţi, goţi, huni, unguri, pecenegi, tătari. Deasupra “Oraşului Nou” al Hoardei de Aur tătare, înfrântă de lituanieni (1362), a fiinţat oraşul medieval moldovenesc Orheiul Vechi (XIV- XVI), care a atins o mare înflorire în sec. XV, când s-au clădit palatele pârcălabului şi două biserici ortodoxe afară din cetate. Situl părea destinat şi scopurilor militare deoarece toponimul Orhei semnifică “loc păzit, protejat”. Ruinele Orheiului Vechi, situat în arealul localităţilor Trebuşeni şi Butuceni, sunt amplasate pe un promontoriu înalt, terasat (26,8 ha) în meandrul Răutului la 1-1,5 km către amonte. La Orhei (17 km de Orheiul Vechi) curtea bisericii Sf. Dumitru (1636) ctitorită voievodul Vasile Lupu găzduieşte statuia domnitorului, opera reputatului sculptor român Oscar Han (1938). În apropiere s-au aflat inscripţii runice similare celor de la Basarabi-Murfatlar. Localitatea medievală Peştera, apărută în vecinătatea cetăţii condusă de un pârcălab, care avea două schituri şi locuinţele troglodite ale sihaştrilor, corespunde actualului sat Butuceni.

Mănăstirile rupestre din Butuceni (15 km de oraşul Orhei) deţin 350 de vestigii unele chiar anterioare autohtonilor geto-daci, care au folosit terenul pentru a se apăra de năvălitori, stihiile naturii, dar şi în scop spiritual de comunicare cu divinitatea. Ei au amenajat grotele naturale, au săpat unele noi şi au văzut prăbuşirea altora ca urmare a erodării malului, cutremurelor etc. Aspectul actual al celor 100 de peşteri datează din sec. XV-XVII. Grupate în 6 complexe monastice, acestea sunt răspândite în 2 sectoare pe malul sudic şi pe cel nordic al promontoriului Butuceni. Cele mai importante sunt mănăstirile Peştera şi Bosie escavate în malul nordic, care au biserici subterane, galerii şi chilii cu paturi de piatră. Alte patru schituri - Peştera, Holm/ Stânca Alpiniştilor, Stâncile Corbului şi Chiliilor, modeste ca proporţii erau pentru comunităţi mai mici.

Schitul rupestru al lui Bosie (c. 1; 1,5 km de satul Butuceni) se află cu 20-30 m mai sus de nivelul apei Răutului. Cercetătorii consideră biserica anterioară datei de 1675, când a fost reconstruită de  Bosie, pârcălabul Orheiului, al cărui nume este scris slavoneşte deasupra intrării în naos. Acesta prezintă inscripţii suprapuse din sec. XV-XVII şi spaţii bazilicale interconectate; după 1816 a fost închis.

Mănăstirea rupestră Peştera (c. 2; vest de m. Bosie), aşezată la 30-60 m mai sus de nivelul apei sub citadela geto-dacă, include 30 de peşteri cu desene solare medievale în chilii. Arealul Bisericii Sf. Maria (1904) ocupă culmea promontoriului de la Butuceni. Biserica rupestră este compusă din altar, naos, pronaos şi pridvor.

Mănăstirea rupestră Butuceni (c. 3; 15 km de oraşul Orhei), situată alături de Nistru pe malul Răutului la 60 m deasupra nivelului apei, are 4 faze de dezvoltare, dintre care prima este anterioară sec. XII. Un document (1609), contemporan voievodului Constantin Movilă, aminteşte activitatea monahală de acolo. Trepte de piatră urcă până la mijlocul malului. Intrarea în complex continuă cu o galerie în stâncă (h=1,4 m), unde răspund 12 chilii (suprafaţa fiecăreia = 4-5 mp), care au săpate în piatră nişe pentru icoane şi candele, bănci şi paturi, iar proeminenţele pereţilor au gravate cruci şi alte simboluri. Câteva trepte conduc la biserica rupestră boltită, lungă de 10 m, compusă din altar, naos şi pronaos, prevăzute cu diverse nişe, trei ferestre pe latura nordică şi un pridvor scobit în stâncă. În vremurile vechi intrarea se făcea prin plafonul peşterii, călugării coborau cu funii (T. Stavilă et colab., 2004) sprijinindu-se de ieşiturile rocii; ulterior s-au construit scări din lemn pentru acces. Un tunel în trepte (20x1,50 m), cioplit de ţărani dinspre satul Butuceni (1820), comunică cu biserica printr-un gârlici/ coridor îngust acoperit la suprafaţă de clopotniţă (1890). Biserica rupestră a fost folosită periodic până în 1946; viaţa monahală s-a reluat din 1997. Lângă sat a existat o cetate geto-dacă (sec. V-III î.C.) de la care au rămas: ruine de fortificaţii şi locuinţe, necropola, obiecte de cult şi uz casnic, unelte şi arme.

M. Holm/ Stânca Alpiniştilor (c. 4.) are chilii isihaste practic inaccesibile şi parţial distruse. M. Stânca Corbului (c. 5) are 20 de peşteri dispuse pe patru niveluri; semne sacre şi inscripţii arhaice la interior. M. Stânca Chiliilor/ Schitul lui Rafail (c. 6), situată în faţa unei cetăţi geto-dace şi a Bisericii Sf. Maria; are câteva peşteri etajate. Aceste ultime trei mănăstiri se află la 80-100 m mai sus de nivelul apei

Mănăstirea rupestră Japca/ Şabca (45 km S de Soroca; 4 km de Camenca) este săpată de frica năvălitorilor tătari într-o stâncă deasupra Nistrului. Serviciul religios se face în biserica rupestră restaurată în 1852, care cuprinde 4 încăperi - altar, naos, gropniţă şi pronaos, nişe scunde şi paturi de piatră. Datarea ei aproximativă înainte de 1484, contemporană domniilor lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, se datorează introducerii atunci a compartimentului gropniţei. Moşierul Ioan Turbă (1639) a înzestrat mănăstirea cu terenuri. La poalele stâncii călugării Feodosie şi Iezechil au ctitorit două biserici de lemn (1770; 1812) Înălţarea Sf. Cruci şi Arhanghelul Mihail, care împreună cu clopotniţa au fost reconstruite din piatră (sec. XX). Mănăstirea de călugăriţe cu trei biserici, chilii şi alte anexe este considerată cea mai prosperă din Rep. Moldova.

Canionul Rudi lung de 5 km, format de râuşorul Bulboana, are două cetăţi antice, două medievale şi mănăstirea rupestră Rudi/ Rughi (1777) pe stânga Nistrului. Apropiat satului Rudi (datat 1495) pe malul abrupt al Nistrului s-au construit două aşezări fortificate geto-dace, unde valurile de pământ înalte de 3-5 m alternează cu şanţuri adânci de 2 m. Cetatea “La trei cruci”, aflată pe platoul înalt triunghiular al unui promontoriu abrupt greu accesibil din două părţi, dispunea de 3 linii de fortificaţii. Ridicat pe ruinele unui castru roman (sec. IV-III î.C.) din pietre enorme cântărind fiecare 10 t, situl are o vechime de 2 300-2 400 de ani. Cetatea “La Şanţuri”, situată pe un alt promontoriu greu accesibil (3 km de satul Rudi), reprezintă succesiunea a 3 cetăţi corespunzătoare diferitelor straturi de cultură: unul inferior Hallstatt tracic (sec. VII-V î.C.), al doilea getic (sec. IV-III î.C.) şi al treilea superior tot getic fusese o fortificaţie de pământ (sec. II î.C.–I d.C.) de la care au rămas câteva ziduri şi 4 rânduri de valuri de pământ. Cetatea, având conturul triunghiular şi suprafaţa de 10 ha, poate fi identificată cu oraşul antic Maetonium, asemănător ca vechime şi structură cu o cetate din Spania. Târgul dacic de lângă sit a fost distrus de romani (161 d.C.). Arheologii au descoperit în livada dintre satele Rudi şi Arioneşti cuptoare rotunde, unde strămoşii topeau metalele.

Mănăstirea rupestră Molovata de pe malul stâncos al Nistrului lângă satul omonim (jud. Chişinău) are biserica compusă din pronaos şi naos aproape pătrat (S= 3,70x3,80 m; h= 3 m). Chiliile alăturate (S= 1,92x3,90 m; h= 1,76 m) comunică la exterior cu biserica prin cărărui înguste.

Dr. Simona CONDURĂŢEANU

 

Bibliografie

Acsan, I., 1981, Orfeu şi Euridice în literatura universală, Edit. Albatros, Bucureşti.

Bârcea Dan, Mihai N., 2006, Românitatea Răsăriteană, Biserici rupestre din Basarabia, Edit. Semne, Bucureşti.

Cemîrtan, Romeo, 2007, Defileuri pitoreşti de la Tipova şi Horodişte, Chişinău.

Condurăţeanu, Simona, 2012, Restituiri – Orfeu/ Orpheus, un geniu şi un zeu al Daciei Mari, rev. Dacia Magazin, nr. 76-77, Bucureşti.

Cueşdean, L., I., 2011, Istoria antică a Neamului Românesc, Edit. Solif, Bucureşti.

Sârbu, Antonina, Ladaniuc, Victor, 1995, Mănăstirile basarabene şi istoria veche dacică, Edit. ziarul Moldova Suverană, Chişinău.

Simionescu, I., 1943, Pitorescul României – Printre dealuri şi câmpii, vol. V, Edit. Cartea Românească, Bucureşti.

Stavilă, T., Ciobanu, C., I., Dioaconescu Tamara, 2004, Patrimoniul cultural al Republicii Moldova, Edit. ABC, Chişinău.

  Mănăstirile rupesatre din Orheiul Vechi

Mănăstirile rupesatre din Țipova

Complexul mănăstiresc Hodorește

 

  Mănăstirile rupestre din Butuceni

Mănăstirile rupestre din Butuceni

Schitul rupestru a lui Bosie

Mănăstirea rupestră Rudi