|
Situri geto-dace şi
mănăstiri rupestre din Basarabia - Republica Moldova
Partea centrală a Republicii Moldova/
Basarabia, aflată între fluviul Nistru şi Prut, se prezintă ca un
podiş larg vălurit alcătuit din calcare alternând cu gresii rămase de pe
urma retragerii Mării Sarmatice acum 10 milioane de ani. Terenul afectat
de fenomene carstice este străbătut de Nistru (lungime 1 352 km), care
curge printre dealuri stâncoase şi înalte mai ales pe latura sa dreaptă,
unde a creat un canion (lat de 0,4-1,5 km), la baza căruia s-a
concentrat viaţa omenească (I. Simionescu, 1943). Relieful bazinului
mijlociu al Nistrului a fost intens fragmentat de o reţea deasă de mici
afluenţi, ce au sculptat în sedimente defilee abrupte, însă cel mai
important tributar de pe partea dreaptă rămâne Răutul (lungime
286 km), care străbate oraşele Bălţi, Floreşti şi Orhei. Povestea
noastră din spatele peisajului priveşte aspectele geografiei umane de
ocupare şi utilizare a teritoriului, dar şi o succintă prezentare
istorică a culturilor succesive, suprapuse timp de 4.000 de ani. Din
cele mai vechi timpuri oamenii au folosit şi amenajat (lărgit, sculptat)
pentru adăpost, apărare sau cu o destinaţie rituală numeroasele peşteri
preexistente la diferite nivele în pantele greu accesibile ale teraselor
înalte ale Răutului, Nistrului şi în defileele micilor afluenţi.
Sorgintea spirituală a multor situri izolate pornită încă din Neolitic a
continuat prin contemporanii geto-daci ai lui Deceneu, care promovau
cultul religios al lui Zamolxe trăind în singurătate pentru a se integra
în viaţa spirituală. Ei au fost urmaţi de adepţii diferitelor curente
mistice creştine, dintre care cel mai cunoscut era isihasmul athonit
(sec. XIII). Adepţii acestuia susţineau idea unirii minţii cu inima
“Lăcaşul lui Dumnezeu”, realizată prin intermediul unei rugăciuni scurte
şi repetate concomitent cu un control al respiraţiei, exerciţii ce
amintesc practicile yoghinilor. Existenţa numeroaselor altare şi chilii
antice reutilizate în epocile medievală şi contemporană este revelată de
cele 53 de schituri rupestre, care au constituit nucleul
dezvoltării viitoarelor mănăstiri atestate istoric. Energia de relief
pronunţată a determinat apariţia unor cascade pitoreşti folosite din
vechime în scopuri cultice şi economice (mori de apă). Ansambluri
rupestre asemănătoare există şi în alte regiuni muntoase ale României şi
Peninsulei Balcanice (Grecia - Meteora şi Athos, fosta Iugoslavie,
Bulgaria), Armenia, Turcia, India, Sri Lanka, China, Japonia etc.
Culmile şi povârnişurile dealurilor, de unde se supravegheau
împrejurimile, erau ocupate de unităţi înarmate găzduite în cetăţi de
pământ, unde se mai desfăşurau activităţi meşteşugăreşti şi comerciale.
Harta lui Claudius Ptolemeu (sec. II) indică prezenţa a 5
cetăţi de-a lungul Nistrului – Eractum, Vivantavar, Clepidava, Maetonium
şi Caraduum, care protejau totodată hotarele, populaţia şi navigaţia
fluvială. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul în
lucrarea De imperio administrato (anul 950) menţiona pe malul
drept al fluviului: 6 oraşe cetăţi/ dave/ grădişti de sorginte
geto-dacă, complexele monastice rupestre aflate în stâncă sub acestea,
cruci şi însemne lapidare. În Antichitate şi Evul Mediu, pe aceste
locuri din Moldova nistreană la adăpost de migratorii stepelor au apărut
lîngă sau pe locul unor cetăţi satele Butuceni, Ţipova, Saharna,
Horodişte, Japca, Socola, Bacotă, dar şi zeci de schituri în grotele
ocupate de sihaştri (sec. XIII-XIV). Suprapunerea schiturilor peste
habitatele precreştine şi paleocreştine este dovedită de: numeroasele
resturi de ceramică - căni, statuete, opaiţe ş.a., aparţinând culturilor
Cucuteni-Tripolie şi Gumelniţa; altoreliefurile cu oameni şi animale
(cerbi, cocoşi); diverse alte obiecte - vârfuri de suliţe din silex,
topoare de piatră şlefuită, coifuri, cazane; de înhumările geto-dace
etc. Simbolistica inciziilor parietale are asemănări stilistice şi de
poziţionare cu aceea din România de la Basarabi-Murfatlar până la
Sânnicolaul Mare, cu însemnele breslelor medievale din Transilvania şi
Moldova, cu cele ale Primului ţarat bulgar (680-1018) cu centrul în NE
Balcanilor unde trăiau români şi cu cele ale tătărilor din Crimeea (D.
Bârcea, M. Nicolae; 2006) care le preluaseră de la predecesorii
geţi, pomeniţi de istoricul grec Xenofon (431-350 î.C.), citat de
L. I. Cueşdean (p. 69, 2011). Schiturile şi mănăstirile
rupestre, plasate strategic la hotarul ţării, înmulţindu-se s-au extins
pe direcţia N-S ocupând teritoriul de-a lungul a 250 km. Uneori prezenţa
lor a fost marcată de zidirea ulterioară la suprafaţa solului de noi
biserici cu anexele mănăstireşti, care asociau serviciului religios şi
aşezările anterioare. Reprezentative pentru geografia sacră a regiunii,
acestea au funcţionat neîntrerupt până în epoca comunistă (sec. XX),
când multe au fost dezafectate, ruinate sau au căpătat destinaţii laice.
După 1990, o parte dintre monumentele restaurate au redevenit
funcţionale. Documentele, care atestă data înfiinţării acestor
sanctuare, precum şi numele ctitorilor cel mai adesea lipsesc ori sunt
incerte, multe fiind transmise oral de mitologia locală.
Romeo Cemîrtan
(2007) arată că elitele româneşti medievale
au construit pe stâncile Nistrului în afara marilor cetăţi Hotin, Soroca
ş.a. un val de apărare militară şi spirituală, unde 40 000 de
chilii erau locuite de 2 000-5 000 de oşteni monahi antrenaţi în artele
marţiale*. La Ţâpova în sec. XIX călugării mai deţineau puşti de
pe vremea ui Ştefan cel Mare, iar pereţii exteriori prezentau metereze
pentru tragere (D. Bârcea, M. Nicolae, 2006).
_____________________
*Elemente specifice artelor marţiale, care
operau din antichitate în multe ţări ale Lumii Vechi, erau incluse la
români în instrucţia militară numită şmotru;
trânta dreaptă pomenită în basme; lupta cu bâtele
şi baltagele la ciobani etc.
Aceasta s-a reînfiinţat în 1991.
Pustnicii erau totodată constructori,
meşteşugari, agricultori, cronicari, sfătuitori, interpreţi ai semnelor
divine şi naturale, tămăduitori etc. Majoritatea sanctuarelor rupestre
importante se află între cetatea Hotinului la nord şi vărsarea Răutului
la sud. Cercetătorii au semnalat că aceste mănăstiri, situate la
distanţe de 5-25 km care puteau fi străbătute de pelerini într-o zi,
erau totodată popasuri pe drumul comercial moldovenesc dintre Nistru şi
Marea Neagră.
Satul Saharna/ Zăharna (atestat 1495) este
plasat pe malul drept al Nistrului în valea adâncă stâncoasă a pârâului
Saharna, care a înfrumuseţat peisajul cu 22 de cascade înainte de
vărsarea în fluviu. Săpăturile arheologice au descoperit acolo
vestigii geto-dace (ex. o cupă cu toartă din ceramică; sec.
IV-III î.C.) şi două necropole (sec. VIII-VI î.C.), iar pe
dealul alăturat ruinele a două cetăţi de pământ/ grădişti, ce se
alimentau cu apa transportată prin ţevi de ceramică. În localitatea
cunoscută drept un centru comercial important soseau corăbii greceşti,
romane şi bizantine şi se încrucişau drumurile dinspre Iaşi, Podolia,
Poltava şi Kiev. Pe o terasă a defileului (45 km de Orhei; 85 km de
Chişinău) s-a edificat schitul rupestru Saharna Buna
Vestire (rn. Rezina; sec. XII), care are 4
chilii, biserica în formă de patrulater cu faţada zidită, spaţii
auxiliare şi un bazin cu apă tămăduitoare. În valea împădurită, la 200 m
de schit, stareţul Vartolomeu a construit două biserici din lemn ale
mănăstirii terestre Sf. Treime (1776-98) şi câteva
chilii. Stareţul Paisie şi urmaşii săi (1818–1900) s-au implicat
în zidirea marelui complex monahal compus din: două biserici, chilii,
arhondaric, moară ş.a. Între 1960-1990, mănăstirea dezafectată a
funcţionat ca ospiciu.
La sud de Saharna, pârâul Ţâpova, care
coboară spre Nistru, a format un defileu cu numeroase cascade pitoreşti
de 10-16 m înălţime, ce activează morile de apă. Lângă satul omonim
geto-dacii, care au utilizat cu succes dificultăţile reliefului în
arhitectură, au ridicat la intrarea în defileu deasupra malului drept al
fluviului o cetate de pământ (sec. IV-III î.C.) din care se mai
zăresc ruinele bastioanelor. În pereţii canionului existaseră peste 70
de peşteri, dintre care aproximativ 15 grote au fost
modelate şi ocupate încă din Neolitic în scop religios. Apropiat
mănăstirii de suprafaţă este stânca denumită “Sfinxul de pe Nistru”
asemănător capului unui leu, care a sugerat toponimul dealului Spinarea
leului. Pe creştetul şi în grotele acestuia s-au descoperit urme
străvechi de locuire şi activităţi diverse multe de origine tracă,
precum: 500 de desene rituale, semne şi inscripţii, formule matematice
şi figuri geometrice scrijelite pe podea şi pereţi, distruse parţial în
sec. XX. În peşterile situate la 100 m deasupra fluviului, este una din
cele mai mari mănăstiri rupestre Ţâpova/ Ţipova (40 km de Orhei),
totodată un uriaş templu solar, observator astronomic antic şi loc de
refugiu din calea năvălitorilor. Printre vestigiile cultice se numără:
un altar de jertfă, necropole getice (sec. XII-X î.C.) cu rânduri de
nişe închise cu împletituri de nuiele lutuite, asemănătoare celor
siberiene şi amerindiene, unde decedatul era depus în poziţie ghemuită.
Nişele şi peşterile au fost refolosite de creştini în sec. XIII.
Schiturile rupestre şi chiliile antice, medievale şi contemporane,
adesea suprapuse pe 1-3 nivele au ferestre la faţada zidită spre râu,
altare primitive, laviţe din piatră pentru odihnă, ocniţe pentru
provizii şi sobe de lut. Sanctuarele nu sunt orientate spre E precum
cele ale religiei creştine, ci către SSE, când în ziua solstiţiului de
iarnă (21 decembrie), care era cea mai mare sărbătoare a dacilor,
printr-un orificiu în stâncă numit “ochiul soarelui” astrul zilei lumina
direct altarul străvechi din piatră probabil un loc de jertfire
dacic (Aurora Peţan, ziarul Formula As, 2008). În abruptul
malului arheologii şi arhitecţii au numărat peste 11 etaje de locuire
ocupate în diferite perioade. Cel mai important este etajul central
format din 3 complexe de locuinţe săpate în şi pe stâncă,
care au folosit în mare măsură substratul dacic. Primul
grup creştin era compus din câteva chilii adunate în jurul schitului
Înălţarea Sf. Cruci (sec. XI-XII). Al doilea
grup era alăturat schitului Sf. Nicolae (sec.
XIV). Cu timpul ambele sanctuare rupestre s-au distrus aproape total. În
schitul Sf. Nicolae restaurat (1700) şi redat cultului se află trei
icoane vechi de 300 de ani. Al treilea grup rupestru “Adormirea
Maicii Domnului” (sec. XVI-XVIII), spre care conduc
căi de acces lărgite, cuprinde 20 chilii săpate pe două nivele în malul
Nistrului. Chiliile comunică între ele, cu biserica, trapeza şi
clopotniţa cioplite în calcare prin pasaje interioare - galerii
deschise, coridoare şi scări, ce asigură deplasarea pe orizontală şi pe
verticală între diferitele etaje până în vârful stâncii. Cea mai mare
încăpere aparţine bisericii de tip bazilical cu pereţii tencuiţi, boltă
semisferică, coloane masive şi un altar din piatră. Peretele
acesteia dinspre Nistru are trei ferestre - două în naos şi alta în
altar. Intrarea principală în complex este printr-o poartă orientată NE,
care delimitează etajul inferior alocat dependinţelor de cel superior
destinat incintei sacre. Diferenţa de nivel (1,80 m) dintre cele două
terase este marcată şi prin două scări în spirală. O altă intrare în
naos se face printr-un tunel scurt şi îngust, unde se înaintează în
genunchi în semn de penitenţă. Slujbele aveau loc în biserica rupestră
şi la cea de suprafaţă edificată în 1827-31 împreună cu clopotniţa, 15
chilii şi trapeza. Între anii 1842-1919 primul schit (sec. XI-XII) a
fost desfiinţat şi a depins administrativ de mănăstirea Saharna, iar
pământurile au revenit mănăstirii Căpriana; după 1919 biserica schitului
redevine mănăstire. Viaţa monahală a continuat permanent la biserica de
suprafaţă. În vechime schiturile numărau peste 700 de călugări
adăpostiţi prin numeroasele chilii din împrejurimi. Tradiţia aminteşte
vizita Apostolului Sf. Andrei, care a adus acolo o cruce dublă.
Comunitatea monahală, formată înainte de întemeierea statului medieval
moldav, se bucura de faimă până în Asia datorită relatărilor perelinilor
chinezi, indieni, mahomedani şi evrei, care semnalau “fluxurile
energetice” şi cultul astral (soare, lună, luceferi) practicat acolo.
După legendă la Ţipova s-a cununat tainic voievodul Ştefan cel Mare cu
Maria/ Maruşca fiica unui boier local, mama primului său fiu Alexăndrel;
alte povestiri amintesc căsătoria sa cu domniţa Maria Voichiţa. Pe
moşiile satelor din zonă s-au descoperit relicvele unor civilizaţii
dispărute (sec. XII î.C.-VI d.C.) – obiecte antice, numeroase sanctuare
şi nişe troglodite locuite până la începutul sec. XX. Sub Cascada
Morţii/ Moartă sacerdoţii jertfiseră bărbaţi tineri în scopuri
rituale, iar mai târziu câte un berbec la fiecare 4 ani. Lângă Ţipova,
la baza unei stânci sub cascada Răutului înaltă de 10-16 m, tradiţia
menţionează mormântul lui Orfeu într-o nişă acoperită cu o lespede de
piatră având 7 găuri. Deoarece există 7 note muzicale, iar lira lui
Orfeu avea 7 coarde, cifră sacră (Lucian din Samosata, sec. II
î.C., citat de I. Acsan, 1981), presupunem că prezenţa
respectivelor orificii corespundea intenţiei creării unui instrument
muzical hidraulic natural aidoma orgilor, ce foloseau căderea apei
pentru obţinerea efectelor sonore, asemănătoare unei plângeri sau ţipăt,
care probabil a generat şi toponimul Ţipova (S. Condurăţeanu,
2012).
Pe un dâmb lângă vechea albie a Nistrului la
2 340 m de complexul mănăstiresc rupestru Horodişte s-au
descoperit ruinele a două cetăţi de pământ geto-dace/ dave.
Toponimul Horodişte echivalentul lui grădişte –
semnifică cetăţuie/ ruine străvechi de cetate. Romeo
Cemîrtan (2007) a constat analogii în amplasamentul apropiat al
cetăţilor geto-dace de la Horodişte aflată la sud şi Saharna la nord.
Ambele situri cu dimensiuni asemănătoare sunt aşezate pe culmi abrupte
la distanţă considerabilă de Nistru ne putând fi zărite de pe malul
acestuia. La vest de actuala mănăstire era schitul rupestru
Horodişte Buna Vestire şi câteva chilii. Călugărul rus
Vartolomeu împreună cu fraţii săi au reparat schitul şi s-au aşezat
acolo (1776), iar moşierul Enache Hrisoverghi Lazu le-a donat 2 180 ha
de pământ. La Horodişte se deosebesc 7 faze de dezvoltare extinse pe
verticala şi orizontala stâncii, ultima etapă de funcţionare a fost în
sec. XVIII. În staţiunea arheologică ocupată din Paleoliticul superior
(25 000 ani) s-au găsit vârfuri de suliţă din silex. Complexul
mănăstiresc rupestru muzeal Ţipova, asociat cu vestigiile învecinate
de la Saharna şi Horodişte este considerat cel mai mare
din Europa şi al doilea din lume comparabil mănăstirilor
Cappadociei (Turcia).
Rezervaţia cultural-naturală şi situl
arheologic Orheiul Vechi, aflate
pe malul drept şi înalt al Răutului la confluenţa cu Nistrul, prezintă
vestigii umane succesive din Paleolitic, Neolitic – cultura
Cucuteni-Tripolie, Epoca Bronzului, resturile unor cetăţi geto-dace
învecinate, construite din blocuri de calcar şi pământ (sec. XII î.C.)
la Ţipova, Horodişte, Lalova şi Saharna. S-au mai descoperit urmele şi
ale altor culturi tribale de migratori: bastarani, sarmaţi, goţi, huni,
unguri, pecenegi, tătari. Deasupra “Oraşului Nou” al Hoardei de Aur
tătare, înfrântă de lituanieni (1362), a fiinţat oraşul medieval
moldovenesc Orheiul Vechi (XIV- XVI), care a atins o mare înflorire în
sec. XV, când s-au clădit palatele pârcălabului şi două biserici
ortodoxe afară din cetate. Situl părea destinat şi scopurilor militare
deoarece toponimul Orhei semnifică “loc păzit, protejat”.
Ruinele Orheiului Vechi, situat în arealul localităţilor Trebuşeni şi
Butuceni, sunt amplasate pe un promontoriu înalt, terasat (26,8 ha) în
meandrul Răutului la 1-1,5 km către amonte. La Orhei (17 km de Orheiul
Vechi) curtea bisericii Sf. Dumitru (1636) ctitorită voievodul
Vasile Lupu găzduieşte statuia domnitorului, opera reputatului sculptor
român Oscar Han (1938). În apropiere s-au aflat inscripţii runice
similare celor de la Basarabi-Murfatlar. Localitatea medievală Peştera,
apărută în vecinătatea cetăţii condusă de un pârcălab, care avea două
schituri şi locuinţele troglodite ale sihaştrilor, corespunde actualului
sat Butuceni.
Mănăstirile rupestre din Butuceni
(15 km de oraşul Orhei) deţin 350 de vestigii unele chiar anterioare
autohtonilor geto-daci, care au folosit terenul pentru a se apăra de
năvălitori, stihiile naturii, dar şi în scop spiritual de comunicare cu
divinitatea. Ei au amenajat grotele naturale, au săpat unele noi şi au
văzut prăbuşirea altora ca urmare a erodării malului, cutremurelor etc.
Aspectul actual al celor 100 de peşteri datează din sec. XV-XVII.
Grupate în 6 complexe monastice, acestea sunt răspândite în 2 sectoare
pe malul sudic şi pe cel nordic al promontoriului Butuceni. Cele mai
importante sunt mănăstirile Peştera şi Bosie escavate în malul nordic,
care au biserici subterane, galerii şi chilii cu paturi de piatră. Alte
patru schituri - Peştera, Holm/ Stânca Alpiniştilor, Stâncile Corbului
şi Chiliilor, modeste ca proporţii erau pentru comunităţi mai mici.
Schitul rupestru al lui Bosie
(c. 1; 1,5 km de satul Butuceni) se află cu
20-30 m mai sus de nivelul apei Răutului. Cercetătorii consideră
biserica anterioară datei de 1675, când a fost reconstruită de Bosie,
pârcălabul Orheiului, al cărui nume este scris slavoneşte deasupra
intrării în naos. Acesta prezintă inscripţii suprapuse din sec. XV-XVII
şi spaţii bazilicale interconectate; după 1816 a fost închis.
Mănăstirea rupestră Peştera
(c. 2; vest de m. Bosie), aşezată la
30-60 m mai sus de nivelul apei sub citadela geto-dacă, include 30 de
peşteri cu desene solare medievale în chilii. Arealul Bisericii Sf.
Maria (1904) ocupă culmea promontoriului de la Butuceni. Biserica
rupestră este compusă din altar, naos, pronaos şi pridvor.
Mănăstirea rupestră Butuceni
(c. 3; 15 km de oraşul Orhei), situată
alături de Nistru pe malul Răutului la 60 m deasupra nivelului apei, are
4 faze de dezvoltare, dintre care prima este anterioară sec. XII. Un
document (1609), contemporan voievodului Constantin Movilă, aminteşte
activitatea monahală de acolo. Trepte de piatră urcă până la mijlocul
malului. Intrarea în complex continuă cu o galerie în stâncă (h=1,4 m),
unde răspund 12 chilii (suprafaţa fiecăreia = 4-5 mp), care au săpate în
piatră nişe pentru icoane şi candele, bănci şi paturi, iar proeminenţele
pereţilor au gravate cruci şi alte simboluri. Câteva trepte conduc la
biserica rupestră boltită, lungă de 10 m, compusă din altar, naos şi
pronaos, prevăzute cu diverse nişe, trei ferestre pe latura nordică şi
un pridvor scobit în stâncă. În vremurile vechi intrarea se făcea prin
plafonul peşterii, călugării coborau cu funii (T. Stavilă et colab.,
2004) sprijinindu-se de ieşiturile rocii; ulterior s-au construit scări
din lemn pentru acces. Un tunel în trepte (20x1,50 m), cioplit de ţărani
dinspre satul Butuceni (1820), comunică cu biserica printr-un gârlici/
coridor îngust acoperit la suprafaţă de clopotniţă (1890). Biserica
rupestră a fost folosită periodic până în 1946; viaţa monahală s-a
reluat din 1997. Lângă sat a existat o cetate geto-dacă (sec. V-III
î.C.) de la care au rămas: ruine de fortificaţii şi locuinţe, necropola,
obiecte de cult şi uz casnic, unelte şi arme.
M. Holm/ Stânca Alpiniştilor
(c. 4.) are chilii isihaste practic
inaccesibile şi parţial distruse. M. Stânca Corbului (c.
5) are 20 de peşteri dispuse pe patru niveluri; semne sacre şi
inscripţii arhaice la interior. M. Stânca Chiliilor/ Schitul
lui Rafail (c. 6), situată în faţa unei cetăţi geto-dace şi a
Bisericii Sf. Maria; are câteva peşteri etajate. Aceste ultime trei
mănăstiri se află la 80-100 m mai sus de nivelul apei
Mănăstirea rupestră Japca/ Şabca
(45 km S de Soroca; 4 km de Camenca) este săpată de frica năvălitorilor
tătari într-o stâncă deasupra Nistrului. Serviciul religios se face în
biserica rupestră restaurată în 1852, care cuprinde 4 încăperi - altar,
naos, gropniţă şi pronaos, nişe scunde şi paturi de piatră. Datarea ei
aproximativă înainte de 1484, contemporană domniilor lui Alexandru cel
Bun şi Ştefan cel Mare, se datorează introducerii atunci a
compartimentului gropniţei. Moşierul Ioan Turbă (1639) a înzestrat
mănăstirea cu terenuri. La poalele stâncii călugării Feodosie şi
Iezechil au ctitorit două biserici de lemn (1770; 1812) Înălţarea Sf.
Cruci şi Arhanghelul Mihail, care împreună cu clopotniţa au
fost reconstruite din piatră (sec. XX). Mănăstirea de călugăriţe cu trei
biserici, chilii şi alte anexe este considerată cea mai prosperă din
Rep. Moldova.
Canionul Rudi lung de 5 km, format de
râuşorul Bulboana, are două cetăţi antice, două medievale şi
mănăstirea rupestră Rudi/ Rughi (1777) pe stânga Nistrului. Apropiat
satului Rudi (datat 1495) pe malul abrupt al Nistrului s-au
construit două aşezări fortificate geto-dace, unde valurile de pământ
înalte de 3-5 m alternează cu şanţuri adânci de 2 m. Cetatea “La trei
cruci”, aflată pe platoul înalt triunghiular al unui promontoriu abrupt
greu accesibil din două părţi, dispunea de 3 linii de fortificaţii.
Ridicat pe ruinele unui castru roman (sec. IV-III î.C.) din pietre
enorme cântărind fiecare 10 t, situl are o vechime de 2 300-2 400 de
ani. Cetatea “La Şanţuri”, situată pe un alt promontoriu greu accesibil
(3 km de satul Rudi), reprezintă succesiunea a 3 cetăţi corespunzătoare
diferitelor straturi de cultură: unul inferior Hallstatt tracic (sec.
VII-V î.C.), al doilea getic (sec. IV-III î.C.) şi al treilea superior
tot getic fusese o fortificaţie de pământ (sec. II î.C.–I d.C.) de la
care au rămas câteva ziduri şi 4 rânduri de valuri de pământ. Cetatea,
având conturul triunghiular şi suprafaţa de 10 ha, poate fi identificată
cu oraşul antic Maetonium, asemănător ca vechime şi
structură cu o cetate din Spania. Târgul dacic de lângă sit a fost
distrus de romani (161 d.C.). Arheologii au descoperit în livada dintre
satele Rudi şi Arioneşti cuptoare rotunde, unde strămoşii topeau
metalele.
Mănăstirea rupestră Molovata
de pe malul stâncos al Nistrului lângă satul omonim (jud. Chişinău) are
biserica compusă din pronaos şi naos aproape pătrat (S= 3,70x3,80 m; h=
3 m). Chiliile alăturate (S= 1,92x3,90 m; h= 1,76 m) comunică la
exterior cu biserica prin cărărui înguste.
Dr. Simona CONDURĂŢEANU
Bibliografie
Acsan, I.,
1981, Orfeu şi Euridice în
literatura universală, Edit. Albatros, Bucureşti.
Bârcea Dan, Mihai N.,
2006, Românitatea Răsăriteană, Biserici rupestre din
Basarabia, Edit. Semne, Bucureşti.
Cemîrtan, Romeo,
2007, Defileuri pitoreşti de la Tipova şi Horodişte, Chişinău.
Condurăţeanu, Simona,
2012, Restituiri – Orfeu/ Orpheus,
un geniu şi un zeu al Daciei Mari, rev. Dacia Magazin, nr. 76-77,
Bucureşti.
Cueşdean, L., I.,
2011, Istoria antică a Neamului Românesc, Edit. Solif, Bucureşti.
Sârbu, Antonina, Ladaniuc, Victor,
1995, Mănăstirile basarabene şi
istoria veche dacică, Edit. ziarul Moldova Suverană, Chişinău.
Simionescu, I.,
1943, Pitorescul României – Printre dealuri şi câmpii, vol. V,
Edit. Cartea Românească, Bucureşti.
Stavilă, T., Ciobanu, C., I., Dioaconescu
Tamara, 2004, Patrimoniul
cultural al Republicii Moldova, Edit. ABC, Chişinău.
|
|
Mănăstirile rupesatre din Orheiul Vechi
Mănăstirile rupesatre din Țipova
Complexul mănăstiresc Hodorește
Mănăstirile rupestre din Butuceni
Mănăstirile rupestre din Butuceni
Schitul rupestru a lui Bosie
Mănăstirea rupestră Rudi