România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ardealul, Moldova şi Ţara Românească, rotundă să rămână Ţara Strămoşească

 

Pământ natal, rotund şi minunat

Cu câtă îngrijorare te privesc,

Că eşti pândit să fii iar sfârtecat,

Iar eu nu pot ca să mă dumiresc

De ce românii între ei se războiesc?

De aceea mută mi-e durerea,

Încerc abia să pot striga acum,

De unitate e nevoie, fraţi.

Să ne păstrăm pământul sfânt, străbun

Români să fim. noi înşine şi nu de alţii dezbinaţi.

 

Nu poţi deschide radioul, televizorul, nu te poţi întâlni cu prieteni, cu cunoştinţe fără să simţi că ţara este în fierbere, într-un clocot primejdios pentru viitorul Naţiunii Române. E dureros să citeşti în presă să vezi manifestări şi din stânga, şi din dreapta care varsă valuri de ură peste noi, toţi cetăţenii României. Dar e de-a dreptul cumplit să auzi, să vezi, să simţi că forţe externe, de fapt aceleaşi care la Ialta şi Malta s-au delectat cu compasul pe harta României, împărţind-o după bunul plac. acum vor să înfigă din nou cuţitul în trupul viu al ţării, încercând să rupă Ardealul de patria marnă, să schilodească Transilvania, lucru care, din păcate s-a mai întâmplat în decursul zbuciumatei noastre istorii.

Nu întâmplător trăim aceste grele încercări, acum când ne pregătim să sărbătorim Centenarul Marii Uniri, Sfânta sărbătoare care a închegat România Mare ce a devenit apoi, în bătrâna Europa, o ţară model, fericită înăuntru şi respectată în afară. Respectata, dar şi invidiată de străini geloşi pe frumuseţile ei, dar mai ales râvnitori la bogăţiile ei. Trăim astfel zile ameninţătoare, când haosul anume creat a dai frâu liber jafului ţării, lăsându-ne fără jumătate din pământ, cu pădurile - până şi din cele virgine - decapitate, cu petrolul, gazele, apele minerale înstrăinate dezavantajos, cu băncile furate, iar tot ce am construit bine şi temeinic – demolat. Aşa încât putem spune că am rămas fără ţară.

Acum, avem nevoie - precum în anul Marii Uniri din 1918 - de personalităţi puternice, de bărbaţi de stat puternici, plămădiţi din lutul sănătos al străbunilor şi crescuţi pe acest pământ pe care să-l apere cu îndârjită conştiinţă istorică, cu pasiune şi patriotism. Numai asemenea personalităţi pot renunţa la poziţii şi privilegii pentru ca ţara să se înalţe pe treapta potrivita cu trecutu-i mare, dar şi cu cerinţele viitorului. Cu atât mai mult, în fruntea ţării este nevoie de un asemenea bărbat, care să nu îmbrace nici haina (geaca) roşie, nici verde şi nici să se alăture protestatarilor din pieţe. Nepotrivită arătare, pe care cred că domnul preşedinte o regretă. Şi poate regretă şi faptul că în Consiliul Europei a relatat că românii domniei sale sunt în stradă. Dar cei mulţi şi tăcuţi, fără reţele de socializare, fără internet, ai cui or fi?

Sunt ai României şi cu toţi împreună avem datoria, ne-o spune răspicat istoricul contemporan Dinu G. Giurescu, de pe patul de suferinţă, să ne recuperăm ţara. Iar pentru această grabnică datorie, trebuie să învăţăm sau să reînvăţăm Istoria Românilor, căci manualul de istorie din şcoli nu numai că a fost redus la maxim, dar a fost tranşat ca la abator, astfel că nu mai ştiu copiii şi nepoţii noştri de unde venim şi cine suntem, iar ora de istorie de la TVR nu mai există.

Cum adică? Să nu ştie copiii şi nepoţii noştri că Dacia este rădăcina neamului românesc? Că vitejii lor regi Burebista şi Decebal au condus acest popor, stabil în ţara lui, lucru foarte rar în acele vremuri atât înainte, cât şi după Hristos. când popoarele erau nomade?

Când regele perşilor, Darius, urmărind pe sciţii ce-au năvălit peste poporul dac, spunea: „Am găsit o ţară frumoasă, rotundă între Dunăre, Marea Neagră şi Carpaţi, o ţară cu oameni harnici, care făceau o agricultură nemaiîntâlnită la vremea aceea, cu câmpurile lor întinse de grâu şi cânepă, cu dealuri împodobite cu viţă-de-vie şi peste tot turme de oi. Toate acestea merită atenţia şi lauda celor ce calcă acest pământ rotund”.

Peste acest popor stabil în ţara lui - Dacia - au năvălit s-o cucerească din răsărit şi miazăzi, „distrugătorii de naţiuni” - numiţi astfel de cronicari, în special macedonenii. Alexandru Macedon. zis regele pământului, Filip ce Mare, Lisimah şi mulţi alţii. Dar au părăsit Dacia învinşi, unul câte unul, pierind în pustiul Asiei, Dacia rămânând ţara rotundă numită aşa de regele Persiei.

Dar pacea şi fericirea n-au durat mult. Pământul ei bogat în de toate, foarte bogat în aur, determină din nou apariţia distrugătorilor de naţiuni. Erau romanii, despre care Hegel scria in Prelegeri de filozofie a istoriei: „Roma şi romanii au apărut pe pământ doar ca să facă război, să jefuiască bogăţiile popoarelor, pentru care construiau drumuri şi poduri, să le poată duce la Roma”. Iar Ovidiu, în timpul şederii sale la Tomis, scria: „Viaţa dacilor devenise un infern. Dacul acesta cu o mână cultiva pământul, iar cu cealaltă ţinea o armă”. Pe drept Herodot îi numea pe daci „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Viteaz era şi regele lor, Burebista, care a reuşit să îndrepte şi să ridice poporul divizat şi învrăjbit de numeroasele războaie cu cotropitorii şi, prin abstinenţă şi ascultarea poruncilor, să formeze un mare stat centralizat, o mare stăpânire de la Crimeea până la Rin.

Astfel era pregătit Burebista, în fruntea unei armate puternice să înfrunte pe cel mai temut împărat Iulius Cezar. Destinul a hotărât altfel; prin intrigi şi trădări, Cezar a fost ucis mişeleşte de către cei mai apropiaţi oameni ai lui. Nici în Dacia nu era linişte şi tot prin răzmeriţă şi răzbunare, Burebista a fost nevoit să părăsească tronul. Un preot grec pe numele său Akrionon, bun prieten cu regele, spunea: „O mare durere m-a apăsat, getul şi-a ucis regele. Mâna care i-a curmat viaţa este de două ori ucigaşă. Şi-a ucis regele, precum şi speranţa poporului dac de-a nu cădea în robia romanilor”. Se pare că Deceneu n-a fost străin de acest fapt. După şirul de regi ce-au urmat, ultimul fiind Koson, istoria se împarte în două: înainte şi după Hristos, când pe tronul Daciei urca regele Decebal. Tânăr, atletic, priceput în ale războiului, iscusit în lucrarea pământului. Sub conducerea sa civilizaţia geto-dacică atinge punctul maxim de dezvoltare. Deşi s-a restrâns ca suprafaţă, Dacia rămâne aceeaşi ţara bogată şi rotundă, iar regele ei - pentru romani - un puternic de temut, învinse în lupte pe împăraţii Domiţian şi Nerva, cărora le urmează la tron împăratul Traian, care era un soldat din speţa cea mai pură. Din primele luni de domnie s-a pregătit pentru cucerirea Daciei, îi voia bogăţiile, mai ales aurul.

Două războaie crâncene s-au desfăşurat pe teritoriul Daciei (101-102; 105-106). când în luptele grele de sub zidurile cetăţii Sarmizegetusa Regia - capitala Daciei, cuceritorii romani, în frunte cu Traian, au fost biruitori. Părăsind cetatea asediată pentru a-şi reface forţele, încolţit din toate părţile. Decebal n-a acceptat să cadă viu în mâna cotropitorului. Cu sabia lui curbată - sica, şi-a curmat viaţa. Acesta a fost motivul ce l-a înfuriat pe generalul împăratului, Tiberius Claudius Maximus, care, lipsit de onoare, îi taie capul şi mâna dreaptă, ducându-le pe scut marelui învingător - aflat în cartierul lui general, ce-i poartă şi azi numele (aproape de Zlatna). Astfel, marele cuceritor al lumii pe care noi îl numim într-un frumos cântec „Traian cel drept”?, nu s-a putut bucura de a-l avea viu în urma carului triumfal, pe temutul rege Decebal, Avea, însă, în spatele carului o pradă din Dacia, fabuloasă: 165 de tone de aur, 335 de tone argint, sare, marmura, grâu, animale şi 500.000 de luptători daci. Din acest moment Dacia a devenit provincie romană, iar împăratul Traian, etalându-şi măreţia sau poate şi vinovăţia pentru răul ce l-a făcut unui popor care n-a cotropit pământuri străine, ridică şi inaugurează, în anul 118 după Hristos, şa Roma, Columna ce-i poartă numele. Pe acest monument, cel mai grandios al timpului, capul regelui Decebal apărea de opt ori, împreună cu toate cetăţile dacice cucerite, cu prinderea copiilor lui Decebal la Sarmizegetusa, cu descoperirea tezaurelor marelui rege dac, cu luptele ce-au însângerat pământul Daciei, pământ în care se odihnesc strămoşii pe care locuim noi azi şi trebuie să fie al nostru pe veci

Scriind acest articol mă alătur sincer ziarului Unirea, jurnaliştilor acestui prestigios cotidian, care prin articolele publicate ne dau adevărate lecţii de istorie. Ţinând cu poporul ca să nu rătăcească emană acel flux de lumină ce are menirea să redeştepte conştiinţe naţională Mă bucur şi pentru deschiderea ziarului către oamenii cu carte ai judeţului care. chiar dacă au parcursuri profesionale diferite (medici, profesori, ingineri etc.) spun răspicat dorinţa ca această istorie, a noastră, să nu mai fie „trasă pe roată” şi ca România să nu mai fie golită de comori, pentru a se deschide larg calea globalismului (Noua ordine mondială) acest monstruos comunism al zilelor noastre, îmbrăcat în haină albastră, lăsându-l să demoleze România cu totul, să ne distrugă până şi fibra naţională şi credinţa creştină, pentru a ne transforma în puii golaşi ai Europei Unite, într-o provincie sau colonie.

E corect să închei acest articol prin a-l cita pe marele nostru istoric Nicolae Iorga: „Cine e român rămâne în România, deci înapoi la Naţiune”.

Da! La naţiune şi la un naţionalism, luminat, civilizat şi onest

 

ing. Maria OARGĂ SUCHOV