România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mihai Eminescu - revizor şcolar1

 

Printre reformele iniţiate de domnitorul Al.I. Cuza, un loc important l-a ocupat Reforma învăţământului care a avut la bază Legea instrucţiunii publice. Prin Legea instrucţiunii publice din anul 1864 se pun bazele învăţământului de stat. Legea prevedea trei grade ale învăţământului : primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de 4 ani, cel secundar de 7 ani (primar 4 ani + 3 ani secundar) şi cel superior sau universitar de trei ani. Pentru prima dată , legea prevede obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. Începe o nouă etapă în realizarea şi aplicarea reformelor democratice în planul învăţământului. Se pun în valoare tradiţiile înaintate ale şcolii româneşti propagate de promotorii Gheorghe Lazăr şi Gheorghe Asachi.

 Un episod semnificativ în cultivarea limbii române în şcoli şi aplicarea principiilor didactice în procesul de predare l-a constituit activitatea lui Mihai Eminescu în calitatea lui de revizor şcolar şi redactor la diferite publicaţii. Ca student la Viena şi apoi la Berlin, Mihai Eminescu a făcut serioase studii temeinice: istorie, filozofie , logică, istorie, drept , anatomie , fiziologie etc. Însemnările lui din timpul studenţiei ne arată că venise în contact cu unele lucrări ale vremii în domeniul economiei politice. În acest timp, studentul Mihai Eminescu a depus o neobosită muncă în organizarea cunoscutei manifestaţii de afirmare a voinţei naţionale, care a avut loc cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii Putna. Din corespondenţa din acel timp dintre Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu şi din amintirile publicate de Slavici, rezultă că încă din perioada studenţiei, Eminescu a dovedit o neobişnuită seriozitate şi conştiinciozitate în studiu.

 Întors în ţară, Mihai Eminescu a ocupat pe rând unele posturi mărunte. Exponenţii claselor exploatatoare căutau să-i atragă pe cei mai buni dintre intelectuali pentru a-i servi politicii lor. Nu e de mirare că în acest scop, Titu Maiorescu i-a oferit talentatului poet câte o slujbă neînsemnată. Pe Eminescu nu-l atrăgea însă – aşa cum arată într-o scrisoare către Titu Maiorescu – „un locuşor la stat”. El a acceptat slujbele oferite nu numai pentru a nu pieri de foame, în primul rând sperând să poată contribui astfel la luminarea poporului. Un timp, Mihai Eminescu funcţionează ca profesor suplinitor la „Institutul academic” din Iaşi, înlocuindu-l pe A.D. Xenopol la cursul de logică şi pe Samson Botnărescu la cursul de germană. Acesta era primul contact direct cu problemele pedagogice. Institutul academic era un liceu particular unde învăţau copiii moşierilor şi ai înaltei societăţi din Moldova. C. Mille, elev al acestui institut , în romanul său autobiografic „Dinu Millian”,arată că direcţia institutului purta multă grijă să nu supere familiile care aveau copiii la acest institut şi care plăteau taxe mari. Odraslele exploatatorilor care frecventau acest institut „săvârşeau acte de gravă indisciplină”.2 În aceste condiţii apăsătoare, tânărul profesor Mihai Eminescu începe să lucreze cu o seriozitate nemaiîntâlnită. O asemenea exigenţă nu putea fi pe placul cuconaşilor obişnuiţi să fie cocoloşiţi. Curând se produce o aşa – numită revoluţie împotriva lui Eminescu. „Temându-se să nu-şi piardă elevii, directorul institutului l-a înlăturat pe profesorul exigent.” În aceeaşi perioadă,Mihai Eminescu a funcţionat ca director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, urmându-i în această funcţie lui Samson Botnărescu. În munca de conducere a bibliotecii, Eminescu a dovedit mult simţ de răspundere şi talent organizatoric. Scurta perioadă în care a funcţionat la bibliotecă, i-a adus lui Mihai Eminescu multă mulţumire.

 A avut răgazul să studieze vechile cronici precum şi lucrări ale lui Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu. Alături de preocuparea pentru istorie s-a manifestat şi aceea pentru problemele învăţământului. În acest timp a alcătuit o carte de citire, care a rămas nepublicată. În calitate de director al bibliotecii, el făcea parte din comisia pentru cercetarea cărţilor didactice din Iaşi. A participat la alcătuirea unui „Raport asupra abecedarului întitulat Metodă nouă de scriere şi cetire, compus de institutorii:Ion Creangă şi C. Grigorescu.” 3 „În legătură cu preocupările pedagogice ale lui Eminescu trebuie adăugat faptul că în discuţiile cu Ioan Slavici, pe lângă problemele de gramatică, filozofie şi istorie, erau ridicate şi cele pedagogice. ”4

 În timpul în care conducea biblioteca , Mihai Eminescu îi scrie unui prieten: „Cunosc năravurile politice de la noi; de aceea mă îngrijesc , cu toate că trebuie să mă bucur de norocul ce a dat peste mine.” Îngrijorarea lui nu era neîntemeiată. Curând, în urma unor manevre meschine, el a fost scos din funcţie şi înlocuit cu Dimitrie Petrino, un poet fără talent, dar cu relaţii. Pentru Eminescu, aceasta a fost o lovitură grea. Titu Maiorescu nu vrea să-l scape din plasa de păianjen a influenţei sale. La 1 iunie 1875, el îi trimite lui Eminescu o scrisoare, propunându-i un alt post: acela de revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. Trei zile după primirea scrisorii lui Titu Maiorescu – 18 iunie 1875- Eminescu răspunde propunerii primite expunând motivele care-l îndemnau să primească postul de revizor şcolar.

 Iaşi 18 iunie 1875

 Mult stimate domnule Ministru, La scrisoarea d-voastră din 15 l.c., am onoarea a răspunde că primesc bucuros funcţia de revizor şcolar peste districtele Iaşi şi Vaslui, nu că prin asta aş adăuga ceva la bunăstarea mea materială , căci în faptă câştig pe loc cu lecţiile de la Institutul academic şi Şcoala normală împreună 367 l.n., astfel adaosul nu este considerabil , în vederea cheltuielilor ce le-aş avea cu drumul. Punctul meu de vedere este că aş intra în contact cu populaţia rurală, singura care mă interesează îndeosebi. Cred că aş fi în stare a vă da relaţii fidele asupra stării şi traiului ei, precum şi aspra marginilor între care ar fi cu putinţă a se lărgi sau a se adânci învăţământul primar.5 Din scrisoarea de acceptare a postului de revizor şcolar rezultă că pe Eminescu mai puţin îl interesează partea materială , dar specifică motivul concret pentru care acceptă postul oferit. La scrisoarea lui Eminescu, Titu Maiorescu, în calitate de ministru al Instrucţiunii , îi răspunde : „1875,iulie

 Domnului M. Eminescu, la Iaşi Prin trecerea d-lui D. Agură într-o altă funcţiune, devenind vacant postul de revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, subsemnatul are onoare a face cunoscut însărcinează pe dv. cu revizoratul acestor judeţe de la 1 iulie viitor, pentru care veţi avea primiţi salariul prevăzut de buget. În locul d-voastră am numit pe dl. Dimitrie Petrino, căruia îi veţi preda biblioteca după cataloagele şi inventariile în fiinţă, iar arhiva şi cancelaria revizoratului o veţi primi cu inventar în regulă de la d-l Agură.”6 Fiind numit revizor şcolar – 1 iulie 1875- peste judeţele Iaşi şi Vaslui, Eminescu trebuia să-şi asume efectiv îndrumarea şi controlul activităţilor şcolilor pe întreg teritoriul revizoratului şcolar. Asta însemna controlul continuu al şcolilor şi al învăţătorilor. Predecesorul său, Agură, i-a lăsat câteva vrafuri de hârţoage, lăsându-l să se descurce singur, şi pleacă în concediu. După cum se exprimă ironic despre arhivă, Eminescu spune că era „ nu tocmai în bună regulă”. 7A fost nevoit să întocmească o evidenţă care să-i permită cunoaşterea şcolilor şi a personalului didactic. În foarte scurt timp, după o muncă intensă şi sistematică, Eminescu a pus ordine în haosul de hârtii. El a criticat birocratismul de care se izbea în contact cu autorităţile şi caută să ofere un exemplu de muncă administrativă creatoare. În vederea evidenţei situaţiei şcolilor şi a învăţătorilor a întocmit un catalog alfabetic pe şcoli şi caiete speciale. Când făcea inspecţii, lua cu el aceste caiete, pe lângă procesele verbale,el nota şi în caiete sale observaţiile,ex: „La Brodoc, com. Rediu p. Stemnic. Băncile făcute proforma. Nici clopoţelul, nici orologiu. Niciun avertisment îndeplinit. Leafa învăţătorului neplătită. Copii foarte puţini”.8 El acordă o atenţie corespondenţei pe care o purta cu autorităţile şi cu învăţătorii. Face observaţii pertinente asupra modului cum se exprimă şi scriu învăţătorii. Ca răspuns la cererea învăţătorului din satul Păuşeşti, comuna Dumeşti, îi scrie acestuia: „Vă observ,că consonante duble ( ss, tt, rr ş.a.) nu se întrebuinţează în scrierea limbii româneşti şi că cuvintele „regisstru” şi „obsservaţiunile” sunt prost scrise. Altădată să nu vă mai permiteţi fantezii ortografice”.9

 O sarcină, care a stat în atenţia revizorului şcolar, Mihai Eminescu, a fost ocuparea posturilor vacante în învăţământul primar. Înainte asemenea concursuri pentru ocuparea posturilor vacante erau cu totul formale,numirile făcându-se prin protecţia prefecţilor, subprefecţilor şi a primarilor. Mihai Emineacu a organizat concursuri serioase şi corecte, încât să permită ocuparea posturilor vacante de către învăţătorii cei mai bine pregătiţi. Primul concurs pe care l-a organizat noul revizor şcolar a avut loc la începutul lunii iulie 1875,în judeţul Iaşi. Din comisie au făcut parte institutorii cei mai în vârstă şi cei mai bine pregătiţi,din Iaşi: A. Darzeu şi T. Săvescu. Asemenea concursuri a organizat şi în judeţul Vaslui. Actele concursului erau îndosariate cu cererile candidaţilor, lucrările candidaţilor cu notele respective, procesele verbale ale comisiei examinatoare semnate de revizorul şcolar şi de toţi membrii comisiei. Toată această lucrare era înaintată ministerului şi propunerile de numire a candidaţilor reuşiţi. Legea instrucţiunii din 1864, prin articole 364 şi altele, prevedea să se organizeze conferinţe anuale ale învăţătorilor. În cadrul conferinţelor trebuia să se repete materia ce se preda în şcolile primare şi să se ţină „un mic curs de pedagogie.”10 Cu toate greutăţile, într-un timp foarte scurt, Eminescu a organizat conferinţele, atât la Iaşi (20 iulie-1o august), cât şi la Vaslui (10 august-30 august), cu succese remarcabile. S-au ţinut cursuri de metodică, prelegeri şi „convorbiri exegetice asupra metodologiei.” 11 Eminescu a putut face numeroase observaţii asupra culturii generale şi a pregătirii pedagogice a învăţătorilor, subliniind totodată greutăţile pe care le întâmpină unii învăţători în satele lor şi starea materială a localurilor de şcoală.

 Unul din principalele obiective pentru care s-a luptat tânărul revizor şcolar, Mihai Eminescu, a fost acela de a asigura posibilitatea cât mai multor copii să pătrundă în şcoală. Constatând că „obligativitatea învăţământului este o iluzie”, el îşi exprimă convingerea că multe din greutăţile pe care le are de suportat ţărănimea muncitoare ar dispărea dacă „instrucţia va fi generală”.12 Proiectul de reorganizare a învăţământului prevedea un număr restrâns de şcoli. Numai în judeţul Iaşi se aflau 230 de sate fără şcoală. Prefecţii întocmeau tabloul (tabelul) cu şcolile de pe raza judeţului, pe care îl trimiteau ministerului spre aprobare, ex: „ La 10 august 1875, sosind la Vaslui, Mihai Eminescu află că prefectul Donici, împreună cu deputatul Bastaki, a şi alcătuit acest tablou, pe care l-a trimis ministerului fără a se consulta cu revizorul şcolar. Cercetând copia tabloului trimis,comparativ cu materialul pe care-l avea el şi cu informaţiile primite de la învăţători, Eminescu îşi dă seama că acest tablou prezintă o situaţie falsă şi că este dăunător dezvoltării învăţământului. Prefectul ţinuse seama de moşierii , arendaşii şi primarii care aveau copii de vârstă şcolară şi fixase şcoala în satul lor, deşi existau ale sate cu o poziţie mai centrală şi cu o populaţie şcolară mai mare.” El nu putea tolera greşelile şi abuzurile pe care le reflecta tabloul întocmit de prefectură. Întocmeşte un raport pe care îl înaintează ministerului în care menţionează : „Tabloul trimis de onor. prefectură ministerului este departe de-a acoperi trebuinţele reale ale populaţiei.” Rezoluţia ministerului la acest raport a fost: „la acte”.13 Prefecţii , subprefecţii, împreună cu primarii, repartizau reţeaua şcolară în funcţie de interesele lor. Eminescu a luptat din răsputeri pentru a mări numărul de şcoli şi ale amplasa în localităţi în aşa fel încât copii să aibă posibilitatea să frecventeze şcoală .

 Ceea ce l-a îngrijorat mai mult , pe lângă greutăţile cu care se confruntă şcolile, sistemul defectuos de funcţionare a învăţământului, a fost şi faptul că în activitatea de zi cu zi a întâlnit un număr destul de mare de dascăli lipsiţi de o pregătire corespunzătoare şi care foloseau metode neadecvate predării. „Este îndeobşte cunoscut că felul în care un pedagog priveşte procesul însuşirii cunoştinţelor de către elevi presupune totdeauna o bază filozofică, o anumită poziţie în ce priveşte teoria cunoaşterii. Instrucţia este, în esenţa ei, o formă a cunoaşterii.”14 Mihai Eminescu consideră că rolul gândirii este de a reflecta just, obiectiv,realitatea înconjurătoare. După el, obiectul cunoaşterii îl constituie lumea obiectivă. El a acordat o mare importanţă exactităţii cunoştinţelor însuşite şi caracterul lor concret,a condamnat cu asprime însuşirea formală a noţiunilor În ce priveşte rolul limbii vorbite şi scrise, Eminescu afirmă că ea trebuie să fie expresia fidelă a gândirii juste, să exprime firea lucrurilor. A îndemnat pe învăţători să-şi însuşească „cunoştinţele pozitive, să cunoască realitatea vie, să înveţe ştiinţele naturale, care sunt izvoare de cunoştinţe practice şi pozitive. O cerinţă căreia i-a acordat o atenţie deosebită a fost aceea a însuşirii conştiente a cunoştinţelor de către elevi. Fie că e vorba de predarea limbii române sau a aritmeticii,fie că e vorba de ştiinţele naturii sau a istoriei, el a îndemnat învăţătorii să predea obiectul respectiv în mod conştient. Elevii trebuie să înţeleagă pe deplin conţinutul însuşit. A pus accent pe dezvoltarea gândirii logice a elevilor în procesul de învăţământ. Într-unul din manuscrise rămase, Eminescu scria că „şcoala trebuie să fie o gimnastică a minţii omeneşti, adică o continuă şi rodnică dezvoltare a inteligenţei umane”15. După Eminescu , rolul învăţătorului este de a conduce pe elev fără a-i stingheri dezvoltarea intelectuală, fără a-i sugruma inteligenţa. Însuşirea conştientă depinde în primul rând de calitatea cunoştinţelor, ea este necesară tocmai pentru a asigura predarea cunoştinţelor ştiinţifice.„ Cunoştinţele predate, chiar atunci când sunt autentice, nu pot fi însuşite în mod conştient, ele devin povară pentru mintea copilului, dacă nu sunt dozate în raport cu posibilităţile de înţelegere proprie vârstei respective. „Cunoştinţele puţine şi bine mistuite limpezesc conştiinţa, formează o cărare bătută a cugetării, o normă care regulează întreaga viaţă intelectuală. Cunoştinţele pe jumătate percepute introduc un haos în mintea copilului şi rămân un haos chiar când omul îmbătrâneşte”16. Eminescu susţine că „un bun educator trebuie să respecte particularităţile de vârstă ale copiilor, să coboare la treapta sufletelor copilăreşti.”17 A porni de la particularităţile proprii gândirii copilului din şcoala elementară – gândire mult legată de concret – înseamnă a realiza un învăţământ intuitiv. Caracterul intuitiv al învăţământului constituie o condiţie pentru asigurarea însuşirii conştiente a cunoştinţelor. Eminescu consideră metoda intuitivă „metoda cea mai priincioasă să se dea şcolarilor învăţătura cuvenită”.18 Evidenţiind importanţa intuiţiei în procesul însuşirii conştiente a cunoştinţelor, el a înţeles că contactul cu practica, cu concretul, nu este suficient pentru asigurarea victoriei învăţătorului în lupta însuşirii mecanice a cunoştinţelor. Acest proces cere copilului să se ridice spre abstracţii, astfel el îşi îmbogăţeşte cunoştinţele şi în acelaşi timp efectuează operaţii logice din ce în ce mai complicate; compară faptele, le confruntă, generalizează. Acest proces este cel mai sigur pentru dezvoltarea gândirii logice a elevului. Mihai Eminescu susţine necesitatea procesului de ridicare de la concret la abstract în predarea gramaticii, aritmeticii şi a altor obiecte de studiu. El cerea „o învăţătură minuţioasă, treptată şi sigură a materiei de învăţământ”.19 Cere învăţătorilor să nu treacă la cunoştinţe noi, până nu sunt bine însuşite cele anterioare. Învăţământul conştient trebuie să fixeze cunoştinţele câştigate prin formarea de deprinderi. Este vorba de deprinderi la diferite obiecte de studiu (citit-scris, aritmetică), adică deprinderi de a gândi. Limba este expresia gândirii si ambele trebuie să reflecte realitatea înconjurătoare. În realizarea procesului de a gândi al elevilor, un rol important îl are învăţătorul, profesorul, indiferent de formele de muncă şi materialele folosite (lecţii, experienţe, activităţi practice etc). Eminescu consideră că „cerinţa minimă care li se cere şcolilor primare este învăţarea corectă a citirei, scrierii şi calculului”.20 Predarea limbii române în şcoala primară a fost una din principalele preocupări ale lui Mihai Eminescu, activitate care l-a apropiat şi l-a legat pentru totdeauna de Ion Creangă. O adevărată revoluţie în predarea scris-cititului a adus-o metoda fonetică, la a cărei răspândire, în ţara noastră, a contribuit într-o mare măsură Ion Creangă prin „Povăţuitoriu la cetire prin scrierea după sistema fonetică. Ion Creangă în al său Povăţuitoriu scria : „Ş-apoi scopul şcoalei este acela – şi poate cel mai esenţial – de a învăţa şi a păstra cu cea mai mare sfinţenie limba naţională de care se leagă tot trecutul unui popor cu destinele străbune, jocurile, cimiliturile, proverbele, legendele şi cântecele populare cele pline de dulceaţă”.21 În activitatea sa de revizor şcolar, Mihai Eminescu s-a străduit să îndrume pe învăţători spre „metoda fonetică”, pe care o considera singura în stare să asigure citirea şi scrierea conştientă, pornind de la realitatea vorbirii, de la sensul cuvintelor şi propoziţiilor. „Principalele îndrumări date de Eminescu în privinţa citirii se pot grupa în două idei principale: citirea trebuie să fie curentă , curgătoare;citirea trebuie să fie conştientă”.22 În atenţia sa au stat şi noţiunile de morfologie şi sintaxă ale limbii române. În predarea aritmeticii, datorită caracterului său abstract, el arată că în predarea acestui obiect trebuie să pornim pe cât posibil de la concret, de la noţiunile cunoscute de elevi. Recomandă ca noţiunile de matematică însuşite să fie aplicate la cazuri concrete, asupra problemelor practice. Susţine ca predarea şi adâncirea noţiunilor de matematică să se facă prin metoda „demonstraţia matematică”. În procesul verbal întocmit la şcoala Andrieşeni, Eminescu recomanda învăţătorului : „ În aritmetică să se întrebuinţeze metodul demonstrativ ,încât operaţia aritmetică să nu li se pară elevilor o minune, ci un lucru care se explică prin sine însuşi .”23 Urmărind, în timpul inspecţiilor, felul cum se predă istoria în şcoli,el se interesa dacă cunoştinţele sunt „pe deplin perceput”24 de către elevi , cerând şi aici un învăţământ conştient. Mihai Eminescu a acordat o atenţie predării ştiinţelor naturii în şcoală. Constată că unii învăţătorii aveau cunoştinţe reduse în acest domeniu. Într-unul din rapoartele sale scria: „Aceste ştiinţe sunt mijlocul cel mai puternic al învăţământului intuitiv şi adevărate izvoare de cunoştinţe practice şi pozitive.” El a pus un accent deosebit pe conţinutul ştiinţific şi caracterul practic al lecţiilor acestor obiecte de studiu.

 Eminescu nu scapă din vedere conţinutul ştiinţific al manualelor şcolare. În această perioadă au început să apară un număr tot mai mare de manuale şcolare. „Unele dintre ele erau într-adevăr valoroase; se ridicau la nivelul ştiinţei contemporane şi foloseau experienţa înaintată a cadrelor didactice aflate pe poziţii progresiste. Foarte multe manuale erau însă la un nivel ştiinţific foarte scăzut”.25 Multe din manualele cu un scăzut nivel ştiinţific primeau sprijinul autorităţilor, în timp ce manualele înaintate erau împiedicate să pătrundă în şcoli. Eminescu s-a situat printre luptătorii pentru manuale şcolare cu un conţinut ştiinţific şi alcătuire pedagogică progresistă şi corespunzătoare. A fost împotriva gramaticilor lui Măcărescu şi Stilescu. S-a străduit să popularizeze în rândul cadrelor didactice manualele valoroase, printre acestea menţionăm: „Păvăţuitoriu pentru cetire prin scrierea după sistema fonetică ” alcătuit de Ion Creangă şi Gh. Ienăchescu. În lista manualelor şcolare aprobate de Ministerul Instrucţiunii, Păvăţuitoriu lui Creangă nu se găseşte pe primul loc. Cu toate acestea, Eminescu recomandă învăţătorilor să-l folosească, deoarece corespunde cerinţelor fonetice şi foloseşte limba vorbită, limba vie. Eminescu a arătat autorilor că manualul bun trebuie să îndeplinească anumite cerinţe. În primul rând, manualul trebuie să ofere cunoştinţe ştiinţifice. Nu trebuie supraîncărcat cu cunoştinţe inutile sau cunoştinţe care depăşesc etapa de vârstă a copiilor. Recomandă autorilor să folosească metodul intuitiv, să dea cunoştinţe „intuitive”, „descriptive”. Manifestă o exigenţă faţă de limba folosită în alcătuirea manualelor. „Limba trebuie să fie clară, înţeleasă de către elevi, să se întemeieze pe graiul viu al poporului nostru”26 O ultimă problemă care l-a preocupat pe Eminescu a fost : rolul învăţătorului în procesul instrucţiei şi educaţiei a elevilor. El consideră că învăţătorul este cel care conduce pe elevi pe drumul cuceririi cunoştinţelor,respectând particularităţile proprii copilăriei. Pentru ca învăţătorul să-şi poată îndeplini cu succes sarcinile instructiv-educative, el are nevoie de o serioasă pregătire ştiinţifică şi pedagogică. El cerea cadrelor didactice „să aibă iubire pentru obiect” să „aibă setea de a afla adevărul care caracterizează pe oamenii de ştiinţă”27 Pe lângă pregătirea ştiinţifică şi pedagogică, învăţătorul trebuie să aibă şi „chemare”. Învăţătorul trebuie să analizeze şi să aprecieze just activitatea elevului, atrăgându-l de partea sa, să nu fie exagerat de exigent şi nici nepăsător. În relaţiile cu membrii societăţii să fie cinstit şi respectuos, în felul acesta îşi va câştiga prestigiul meritat.

***

 În perioada când Eminescu a îndeplinit funcţia de revizor şcolar, puterea politică s-a schimbat. În martie 1876, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a căzut şi a venit la putere guvernul liberal, condus de Brăteanu. Titu Maiorescu a fost înlocuit din funcţia de ministru al Ministerului Instrucţiunii cu liberalul Gh. Chiţu. Mihai Eminescu ca luptător cinstit a avut o atitudine critică atât faţă de puterea conservatoare cât şi de cea liberală. Cu pana lui ascuţită a arătat nedreptatea, scoţând în evidenţă adevărul în domeniul învăţământului. În procesele verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor şi în rapoartele înaintate ministerului şi prefecturilor a subliniat starea precară a şcolilor,copii puţini la şcoală, nivelul scăzut al procesului de învăţământ şi nelegalităţile făcute de reprezentaţii puterii. Pentru toate acestea, el a devenit un adversar de temut ai reprezentanţilor puterii. În repetate rânduri , prefecţii judeţelor Iaşi şi Vaslui înaintau ministerului rapoarte şi informări prin care invocau fapte neadevărate privind activitatea revizorului şcolar. În timpul puterii conservatoare, ministrul Instrucţiunii, Titu Maiorescu, nu-l demite, s-a mulţumit să-l avertizeze că trebuie să se supună prefecţilor. În martie 1876, prefectul de Iaşi înaintează ministerului un raport cu nr. 4048 prin care menţionează că în perioada 15-31 martie nu a inspectat nici una din şcolile rurale ale judeţului. Rapoartele trimise la minister de către prefecţi erau repartizate „Consiliului permanent al instrucţiunii” din cadrul ministerului pentru a fi studiate şi soluţionate. Ca urmare a raportului d-lui prefect de Iaşi, Consiliul permanent al instrucţiunii ţine o şedinţă, după care îi trimite lui Eminescu o adresă cu următorul conţinut : Consiliul permanent al instrucţiunii vă invită să arătaţi care sunt cauzele care v-au împiedicat de a vă îndeplini această datorie” .28 Revoltat de nedreptatea care i se făcea, Eminescu răspunde ministerului întocmind un raport prin care respinge acuzaţia mincinoasă ce i s-a adus: „Sunt silit a respinge ca nefondat avizul onor Consiliu permanent că nu mi-aş îndeplini datoria”. Pe dosul raportului înaintat de Eminescu ministerului, Consiliul permanent a semnat următoarea rezoluţie: „Raportul de facie arată în mod conchedetor necesitatea simţită de consiliu de a se destitui d. Eminescu din postul de revizor”.29 Revocarea lui Eminescu din postul de revizor şcolar era iminentă. Trebuia găsit un pretext pentru destituirea lui Eminescu. Înalţii prelaţi au căutat şi au găsit un fals pretext. „Pe vremea când studiase la Berlin, Mihai Eminescu primise din partea ministerului o bursă de 100 galbeni. Titu Maiorescu, pe atunci era ministru, nu-i spusese că va trebui să înapoieze această sumă când va căpăta un post, ba dimpotrivă pe telegrama care însoţea banii, cuvintele indicând această obligaţie erau şterse. Noul ministru îi trimite lui Eminescu la 27 aprilie 1876 o adresă cerându-i să restituie această sumă”.30 În răspunsul său, Eminescu arată că nu avea cunoştinţă de faptul că banii primiţi trebuie restituiţi , deşi această condiţie i se face cunoscută, el îşi va achita obligaţia. La sfârşitul lunii mai 1876, noul ministru al instrucţiunii, Gh. Chiţu, a redactat formele de destituire a lui Mihai Eminescu. Prin Decretul domnesc no. 1013 din 3 iunie 1876, iscălit de domnitorul Carol I, Eminescu este pus în disponibilitate şi i se comunică : „Cu data de 4 iunie d-stră fiind pus în disponibilitate prin decret domnesc, vă comunic aceasta învitându-vă a preda imediat prin inventariu arhiva revizoratului în primire d-lui institutore Darzeu , aceasta până la o altă organizare a revizoratului. Ministru, Gh.Chiţu.” 31 Prin punerea în disponibilitate, Eminescu primeşte cea mai grea lovitură din partea puterii stăpânitoare, fiind înlocuit din funcţia de revizor şcolar peste judeţele Iaşi şi Vaslui , cu liberalul C. Chiriţă, fără a i se asigura un post pentru existenţă. Rămas pe drumuri, într-o scrisoare din 8 iunie 1876, Eminescu arată: „Canalia liberală a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă! Rămas fără o poziţie materială asigurată şi purtând lovitura morală ca o rană care nu se poate vindeca , voi fi nevoit să iau toiagul pribegiei .O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea , posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât în mocirla vremurilor de azi”.32 Această nedreptate făcută de autorităţile vremii lui Mihai Eminescu nu a fost suficientă. D. Petrino, cel care ocupase în locul lui Eminescu postul de director al bibliotecii şi pe care Eminescu l-a suplinit fără plată timp de două luni, găseşte că e momentul să-i dea o nouă lovitură. El trimite un raport Ministerului Instrucţiunii, cerând chemarea în judecată a lui Eminescu pentru „sustragere de mobilier şi cărţi din bibliotecă”. Ministerul care patrona abuzurile reale se adresează primului procuror al tribunalului din Iaşi, cerând chemarea în judecată a lui Mihai Eminescu şi a lui Samson Bodnărescu. La 13 septembrie şi apoi în 9 noiembrie, Mihai Eminescu se înfăţişează în faţa procurorului. S-a păstrat procesul-verbal al interogatoriilor la care Eminescu devine din acuzat acuzator. El arată că mobilierul respectiv (două dulapuri goale) a fost folosit în încăperile revizoratului ; cât despre cărţile care lipsesc, ele nu se găsesc din cauza „sistemului vicios de ţinere a bibliotecii, care consta a ţine patru-cinci biblioteci într-una, ceea ce face ca să se întâmple foarte uşor aşezarea unei cărţi în capitolul de acelaşi nume din cealaltă bibliotecă”. La 23 noiembrie 1876, Eminescu primeşte o nouă „citaţiune”. În numele legii şi al domnitorului : „Judecătorul de instrucţie al tribunalului Iaşi este silit să constate în ordonanţa sa că nu numai nu i se poate imputa lui Mihai Eminescu că a sustras din bibliotecă vreo carte cu intenţiunea de a şi-o apropia, dar nici de neglijenţă”.33 Mihai Eminescu este achitat. Din punct de vedere material, situaţia lui Eminescu s-a înrăutăţit cu totul în urma destituirii. El caută un post de „ pedagog pentru a avea din nou un culcuş şi o bucată de pâine, cum spune: „ pe care o doresc de două zile şi n-am cu ce s-o cumpăr.”34 După destituirea din postul de revizor şcolar, Eminescu ocupă postul de administrator, redactor şi corector la „Curierul de Iaşi”, pentru o leafă de mizerie, la „foaia vitelor de pripas”cum spune el cu ironie amară. Curând, caracterul său intransigent îl sileşte să părăsească şi acest post. Din fericire avea un prieten, care-l înţelegea, Ion Creangă, învăţătorul din Păcurari. Bojdeuca lui avea două camere; într-una fu găzduit Eminescu. Poetul îşi luă lada cu cărţi şi manuscrise şi se mută în căsuţa prietenului său cu care împărţi un timp mizeria. În toamna anului 1877, Ioan Slavici îl invită la Bucureşti să lucreze la ziarul „Timpul”. La invitaţia lui Slavici, îi răspunde, descriind mizeria în care trăieşte, subliniind faptul că n-are nici măcar bani de drum, dar până la urmă pleacă la Bucureşti şi se angajează la ziarul „Timpul” Îşi desfăşoară activitatea de redactor la „Timpul ” în anii 1877 până în 1883.În această publicaţie, în articolele sale,abordează cu curaj importante probleme ale şcolii. El arată că „în timp ce demagogii din fruntea ai ţării pălăvrăgesc despre răspândirea luminii în masa poporului, numărul şcolilor scade, iar poporul geme sub biciul democraţiei.” „Demască dogmatismul şi metodele de teroare în învăţământ; şcoala timpului îşi propune să scoată scribi pentru aparatul de stat, care să trăiască pe spinarea celor ce muncesc. Arta atât de răspândită a însuşirii negramaticale de vorbe pe hârtie deschide celui ce-o posedă toate căile de înaintare în viaţa politică, începând cu scriitorul sătesc şi sfârşind cu consilierii tronului”.35 În articolele cu caracter pedagogic,publicate în ziarul „Timpul”, Eminescu adresează învăţătorilor cinstiţi îndemnul de a da elevilor o educaţie care să-i lege de popor, de a-i învăţa să iubească limba patriei, pământul patriei şi trecutul patriei, de a le deştepta gândirea independentă, de a le da cunoştinţe temeinice şi sistematice. Concluzia, la care ajunge revizor şcolar destituit, este una din cele mai sugestive a sistemului : „Şcoala, scria poetul în paginile jurnalului intim, va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică va fi şcoala şcoală, statul stat şi omul om, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi –adică ca la nimeni, unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum cu alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată”36

 

Scurtă prezentare de prof. Samson I. BOTA

 

Note:

1. Ştefan, Mircea – Mihai Eminescurevizor şcolar- (1 iulie 1875- 4 iunie 1876) Ed. de Stat Did. Şi Ped., Buc.,1956.Acest studiu a constituit principala sursă de informare pentru prezentul material.

2. Ibidem,p.32

3. Arhiva istorică centrală a statului fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 3337/1875

4. Slavici,Ioan- Amintiri, Bucureşti,1924,p.25

5. După I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare ,Vol. 5, p.119

6. Arhiva istorică centrală a statului, fondul Ministerului Instrucţiunii,dosar 2790/1875

7. Arhiva istorică centrală a statului, fondul Ministerului Instrucţiunii,dosar 2821/1875

8. Arhiva R.P.R. mss 23o6

9. Arhivele statului, Iaşi , arhiva revizoratului pe anul 1875

10. Legea instrucţiunii din 1867, art.350

11. Arhiva istorică central a statului, fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 2825/1875

12. Academia R.P.R mss 2364

13. Ştefan,Mircea, Mihai Eminescu-revizor şcolar, p.63. Ed.de Stat Did.şi Ped., Buc.,1956

14. Ibidem,p.119

15. Acad.R.P.R., mss.2264, f.428

16. „Timpul” ,din 27 august 1878

17. Arhiva istorică centrală a statului, fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 3040/1876

18. Curierul de Iaşi, din 24 iunie 1877

19. Curierul de Iaşi ,din 24 iunie 1877

20. Arhiva istorică centrală a statului, fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 3421/1876 f.5

21.  Gh.Ienăchescu şi Ion Creangă-Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică,Iaşi, 1876,p.48

22. Ştefan, Mircea- Mihai Eminescu- revizor şcolar,p144, Ed.De Stat Did.şi Ped. Buc.,1956

23. Arhiva R.P.R, ,mss 2275 A.f.2

24. Arhiha istorică centrală a statului,fondul Ministerukui Instrucţiunii, dosar 2825/1875

25. Ştefan ,Mircea-Mihai Eminescu-revizor şcolar, p.155,Ed. De Stat Did.şi Ped., Buc.,1956

26. „Timpul” din 8 mai 1880

27. „Timpul” din 12 iulie 1880

28. Arhiva istorică centrală a statului, fondu Ministerului Instrucţiunii, dosar 3117/1876

29. O notă a lui Titu Maiorescu este edificatoare în acest sens: Dacă membrii consiliului permanent sunt atât de comozi cât sunt de proşti, atunci pot fi lesne înlocuiţi conform art.12 din lege (Titu Maaiorescu-Însemnări zilnice,Vol.I,p.137)

30. Arhiva istorică central a statului, fondul Ministerului Instrucţiunii,dosar 3098/1876

31. Arhiva istorică centrală a statului,fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 3098/1876,f,182 v.

32. O. Minar, Cum a iubit Eminescu, p..69-70

33. Dosarul tribunalului cu documentele procesului se află la Arhivele statului, Iaşi,transport 1870, dosar 11667

34. O. Minaf, Eminescu în faţa justiţei, Bucureşti, p.28

35. „Timpul” din 8 iulie 1880

36. Acad.D.Panaitescu Perpessicius- Prefaţa la lucrare : Mihai Eminesci – revizor şcolar de Ştefan Mircea, Ed. de Stat Did. Şi Ped., Buc.,1956