România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ion Agârbiceanu

 

Scriitorul Ion Agârbiceanu s-a născut la 12 septembrie 1882, la Cenade, judeţul Alba. Învaţă la Blaj şi la Universitatea din Budapesta, Facultatea de teologie, 1900-1904. cunoaşte limba latină, maghiară, germană. La Blaj devine pedagog şi cancelist al Mitropoliei. În 1906 se căsătoreşte, se hirotoniseşte şi funcţionează ca preot greco-catolic în satul Bucium-Şasa din Munţii Apuseni şi apoi la Orlat, lângă Sibiu. Din 1919 se stabileşte la Cluj, cu excepţia anilor 1940-1945, când după Dictatul de la Viena se retrăgea la Sibiu. Colaborează la revistele Tribuna, Sămănătorul, Luceafărul cu schiţe şi nuvele, dar şi cu articole în care se vede adeziunea sămănătorist-poporanistă. Se stinge din viaţă în 28 mai 1963 la Cluj. Are doi fii celebri: Ion, inginer şi fizician, Nicolae, compozitor şi sculptor. Intitulată Opere în cinci volume (1962-1968), ediţia e îngrijită şi cuprinde un studiu introductiv al prof. univ. dr. Mircea Zaciu. Amintim volumele de schiţe şi nuvele: „De la ţară”, „În clasa cultă”, „Două iubiri”, „În întuneric” şi romanele „Arhanghelii”, „Războiul lui Sf. Petru”, „Sectarii”. Agârbiceanu aduce în literatură specificul ardelean cu o notă cel puţin tot atât de accentuată ca la Slavici şi Rebreanu. Influenţat la început de sămănătorism (Nicolae Iorga îl aproba cu căldură) prozatorul înclină ulterior tot mai mult spre realism şi spre curentul Vieţii româneşti, unde colabora şi al cărui program îl realiza în fapt. Îi repugnă idealizarea vieţii satului. Crezul său artistic e acelaşi întâlnit la toţi scriitorii poporanişti. Citez: „Nu există artist conştient care să nu ştie ce vrea când lucrează la o operă de artă. Dacă aşa-numita tendinţă în artă se reduce la această voinţă conştientă, nu există operă de artă fără tendinţă”. Foarte întinsă, concurând cu aceea a lui Sadoveanu, opera lui Agârbiceanu ne aduce o problematică profundă şi complexă. Ea reprezintă mai curând reluarea câtorva aspecte, idei şi motive în nenumărate variante, într-o suită extrem de inegală ca valoare artistică. Ardeleanul Agârbiceanu sadovenizează: oameni apăsaţi de câte o taină, parcă străini de ai lor, ocnaşi ori cătane întorşi pe la vetre, cu reacţii misterioase, neprevăzute. Se observă puterea de observare, ori de atracţie a cazurilor ieşite din comun, semnificative totuşi. Inedită rămâne dezvăluirea vieţii minerilor din Munţii Apuseni, despre care va scrie mai târziu cu încrâncenare şi Geo Bogza. E vorba de o lume mizeră, lipită pământului, câştigându-şi pâinea amară sfărmând şi cărând piatra muntelui, cu îndărătnicie şi cu cele mai primitive mijloace. Ea se află în contrast cu lumea bogătanilor şi în acelaşi timp simbolic. În romanul „Arhanghelii” apărut în 1914 şi intitulat aşa după numele unei mine de aur, a înfăţişat o adevărată frescă a acestei lumi, pe atunci aproape necunoscută. E un subiect balzacian ce prezintă ascensiunea şi prăbuşirea notarului Iosif Rodean de la Văleni, proprietarul unei mine. Patima jocului de cărţi şi secătuirea filoanelor aurifere e atmosfera de Vest Sălbatic şi de Alaskă, unde indivizii se transformă în fiare. Din nefericire, sentimentalismul întoarce atenţia cu prea multă insistenţă înspre reprezentanţii „intelighenţiei” satului, ca bunul preot de la Văleni ori, mai ales, ca teologul idealist Vasile Mureşan – proiecţie autobiografică programată. După multe tribulaţii el se căsătoreşte cu Elenuţa Rodean, mulţumit cu întemeierea unui cămin sărac şi fericit. Dulcegăria topită strică şi sfârşeşte prin a nu convinge. Didacticist-moralizatoare sunt romanele „Legea trupului” (1912) şi replica acestuia „Legea minţii” (1915). Simple cronici de epocă rămân romanele „Războiul Sf. Petru” şi „Sectarii”. Ca şi Sf. Sisoe al lui Topârceanu, Sf. Petru, coborât pe pământ, sub înfăţişarea de muritor, ia apărarea oropsiţilor, ca avocat al ţăranilor în procese cu moşierii înrăiţi apăraţi de dracul Blebu. Diavolul învinge. Romanul „Sectarii” e o satiră şi are ca obiect politicianismul, lupta pentru întâietate la putere, acuzaţii reciproce de tâlhărie, bătăi, furturi de urne şi situaţii hazlii. Mult mai valoros este Agârbiceanu ca nuvelist. Ca şi la Slavici, concentrarea, pilda ca un caz unic, întâmplarea şi portretul. Scriitorul fixează schema întâmplării şi insistenţele descriptive sau câte un laitmotiv. Fefeleaga, mineriţa din Munţii Apuseni săvârşeşte canonul muncii după ce bărbatul îi moare şi cei cinci copii se sting rând pe rând de tuberculoză în pragul vârstei de 15 ani. Ea are conştiinţa unui fel de predestinare, devenită alături de Bator „un om şi un cal”. Multe din povestiri aduc firi aspre, bolovănoase. Uneori durităţile sunt făcute să ascundă gingăşii nebănuite. Foarte des apare figura preotului, a învăţătorului sau a medicului. Stilul lui Agârbiceanu este aspru şi provine din asprimea subiectelor povestirilor sale. Există însă şi un lirism, o poezie a vieţii simple şi a pământului, a naturii, căzute sub simţurile în stare pură. Opera lui Ion Agârbiceanu prin marea întindere şi prin originalitate reprezintă un aport substanţial al spiritului transilvănean în literatură şi demonstrează varietatea în unitate a realităţii româneşti, a energiilor poporului nostru. Lucian Blaga îl numea sugestiv „Sfântul Părinte al literaturii române!.

prof. Victor FĂT