|
Pâra la Înalta Poartă –
o boală veche cu recidive moderne
Timp de peste cinci secole istoria omenirii a
fost marcată de uriaşa putere militară a Imperiului Otoman, ale cărui
teritorii se întindeau pe trei continente. Este suficient să amintim că
la 1453 sultanul Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul, făcând
astfel să ia sfârşit istoria de o mie de ani a Imperiului Bizantin.
Ştirea a cutremurat întreaga lume creştină, determinându-i pe regii
Angliei şi Franţei să pună capăt războiului dintre ţările lor, care dura
de peste o sută de ani. Ar mai fi de spus că de două ori, la 1529 şi
apoi la 1683, oştirile de ieniceri şi spahii ale Imperiului Otoman au
ajuns până la porţile Vienei, de unde cu greu au putut fi respinse.
Rând pe rând ţările vecine, Bulgaria, Serbia
şi Ungaria au fost cotropite de turci şi transformate în provincii ale
Imperiului Otoman, adică paşalâcuri, conduse de un guvernator militar
numit paşă.
În aceste condiţii vitrege, Ţările Române au
fost nevoite să accepte suzeranitatea otomană şi să plătească tribut
anual Porţii Otomane, dar şi-au păstrat organizarea statală, având, în
Ţara Românească şi Moldova, domn propriu, sfat domnesc şi mari
dregători, aleşi dintre boierii ţării, iar în Transilvania voievozi (
apoi principi ) şi dietă proprie. Turcii nu aveau dreptul de a deţine
proprietăţi funciare ori de a zidi moschei în Ţările Române.
Au existat mai multe încercări ale Porţii
Otomane de a transforma Ţara Românească şi Moldova în paşalâc, dar s-a
izbit de fiecare dată de rezistenţa dârză a românilor, conduşi de
domnitori destoinici ca Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai
Viteazul.
Faptul că succesiunea la tron se baza pe un
sistem mixt ereditar-electiv, întemeiat pe drepturile ereditare ale unei
familii domnitoare, dar şi pe dreptul de alegere al boierilor, a dat
naştere, de-a lungul timpului, la numeroase frământări şi lupte pentru
tron, fiecare grupare boierească dorind a-şi impune propriul candidat la
domnie, chiar şi atunci când, după instaurarea dominaţiei otomane,
domnii erau numiţi direct de către Poarta Otomană.
Era un obicei al acelor vremuri ca boierii,
nemulţumiţi de domnul aflat pe tron, să-l pârască pe acesta la Înalta
Poartă şi prin învinuiri, mai mult sau mai puţin întemeiate, să obţină
mazilirea lui. Poarta Otomană a ştiut să profite de aceste lupte pentru
tron, implicându-se în alegerea domnilor, având grijă ca cei ce urmau a
fi aleşi şi confirmaţi în scaunul de domnie să-i slujească sultanului cu
supunere şi credinţă şi să plătească la timp tributul datorat. Deşi nu
este un prilej de mândrie, trebuie să recunoaştem că istoria Ţărilor
Române din aceste veacuri este marcată de numeroase trădări şi
asasinate.
În Moldova, la 1451, Petru Aron pune la cale
uciderea domnului, Bogdan al II-lea,fratele său, după care este
înscăunat domn şi pentru a-şi asigura păstrarea tronului, acceptă plata
anuală a tributului către turci. Nu s-a bucurat prea mult de domnie,
fiind înlăturat la rându-i de la tron de către Ştefan cel Mare, fiul
fostului domn, care răzbună moartea tatălui său, atrăgându-l pe Petru
Aron într-o cursă pentru a fi prins şi ucis.
În Ţara Românească, la 1714, stolnicul
Constantin Cantacuzino nu ezită a complota împotriva domnului Constantin
Brâncoveanu, care îi era nepot de soră, grăbind astfel mazilirea şi
înlăturarea acestuia de la tron, urmată de uciderea sa la
Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi. A urmat la tron Ştefan
Cantacuzino, fiul stolnicului, dar după numai doi ani turcii l-au
înlăturat şi pe el de la tron după care, împreună cu tatăl său,
stolnicul, au fost duşi la Constantinopol şi ucişi.
Se ştie că în secolul al XVIII – lea au avut
loc numeroase războaie, pe care Imperiul Otoman a fost nevoit a le
purta, fie cu Austria, fie cu Rusia, fie cu amândouă în acelaşi timp,
multe din bătăliile acestor războaie purtându-se pe teritoriul Ţărilor
Române. Odată cu schimbarea echilibrului de forţe în această parte a
Europei, se schimbă şi destinaţia plângerilor boierilor munteni şi
moldoveni, care iau forma unor memorii adresate curţilor imperiale de la
Viena şi Sankt Petersburg, dar a rămas pentru istorie sintagma „Pâra la
Înalta Poartă” şi, ce este mai rău, a rămas năravul.
Faptul că pe durata războaielor duse cu
Imperiul Otoman, atât Imperiul Rusiei ţariste, cât şi Imperiul
Habsburgic au ţinut sub ocupaţie militară Ţara Românească şi Moldova, în
mod repetat şi timp de mai mulţi ani, dovedeşte că imperiile vecine
doreau smulgerea Principatelor Române de sub stăpânirea otomană, dar nu
cu scopul de a le reda libertatea, ci din dorinţa de a le incorpora
propriilor lor imperii. Şi dacă nu le-au putut anexa în întregime, au
fost nevoite a se mulţumi să răpească fiecare câte o parte a
teritoriului lor. Astfel Austria a ocupat Oltenia ( 1718 – 1739 ) şi
Bucovina ( 1775) iar Rusia a anexat Basarabia ( 1812 ).
In urma Congresului de pace de la Paris, din
anul 1856, care punea capăt Războiului Crimeei, partea din tratat
referitoare la Principatele Române prevedea înlăturarea protectoratului
rusesc asupra lor, menţinând suzeranitatea otomană, dar punându-le sub
garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia,
Turcia şi Regatul Sardiniei). De acum pâra celor nemulţumiţi se va
îndrepta spre cancelariile puterilor garante cu mai mare influenţă
europeană, Franţa şi Anglia.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în persoana
căruia s-a înfăptuit unirea Moldovei cu Ţara Românească şi sub a cărui
domnie s-au pus bazele statului modern România, a fost şi el pârât la
puternicii Europei din acel moment. Nemulţumite de unele din reformele
lui Cuza, îndeosebi de reforma agrară din 1864, boierimea conservatoare
şi burghezia liberală şi-au dat mâna, formând alianţa numită de istorici
„monstruoasa coaliţie”. Astfel în timp ce în ţară se urzea complotul
pentru detronarea lui Cuza, erau trimişi în capitalele marilor puteri,
inclusiv la împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, emisari care aveau
misiunea de a realiza o deteriorare a imaginii domnitorului în
cancelariile occidentale.
Nici în secolul al XX-lea acest obicei, de a
umbla cu pâra pe la puternicii lumii, nu a dispărut.
In anul de tristă amintire, 1940, în
contextul unei conjuncturi politice favorabile statelor revizioniste,
România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, nordul Transilvaniei şi
sudul Dobrogei, ceea ce reprezenta circa o treime din teritoriul ţării
şi tot cam atât din populaţia sa. Regele Carol al II – lea, care timp de
10 ani condusese ţara în mod autoritar, era perceput, de majoritatea
românilor, ca fiind principalul vinovat de dezastrul ţării. Spera să
iasă din acest impas, aducându-l la guvernare pe generalul Ion
Antonescu, căruia îi cedează o bună parte din prerogativele de şef al
statului. S-a format un guvern din militari şi legionari, dar numai după
două zile, la 6 septembrie 1940, regele este obligat să abdice şi să
părăsească ţara.
Această dualitate a puterii nu convenea nici
Mişcării Legionare şi nici generalului Antonescu. Conflictul s-a agravat
atât din cauza neînţelegerilor cu privire la modul cum este guvernată
ţara, dar mai ales din cauza asasinatelor politice puse la cale de
legionari, în toamna anului 1940.
Înainte de a decide înlăturarea legionarilor
de la guvernare, Antonescu voia să se asigure că nu va întâmpina
rezistenţa trupelor germane staţionate în România, motiv pentru care
întreprinde o vizită în Germania, unde se întâlneşte cu cancelarul Adolf
Hitler. În cadrul discuţiei purtate, dictatorul nazist l-a asigurat pe
interlocutorul său că Germania este interesată de valoarea relaţiilor
sale cu generalul Antonescu, relaţiile cu Legiunea fiind de o importanţă
secundară.
Antonescu a înţeles mesajul lui Hitler şi la
întoarcerea în ţară a înăbuşit fără şovăire rebeliunea legionară din
zilele de 21 – 23 ianuarie 1941, după care legionarii au fost înlăturaţi
de la guvernare şi mulţi dintre ei au ajuns la închisoare. Şeful
Mişcării Legionare, Horia Sima, şi-a găsit refugiul în Germania,
conducătorii nazişti văzând în el un posibil înlocuitor al generalului
Antonescu, în cazul în care acesta nu ar fi fost un aliat loial
Germaniei.
În intervalul de timp 1944 – 1947 Partidul
Comunist a acaparat treptat întreaga putere politică în România,
începând cu instaurarea guvernului Petru Groza, continuând cu obţinerea
majorităţii în Parlament, prin măsluirea alegerilor din noiembrie 1946
şi terminând cu abdicarea forţată a regelui Mihai, urmată de proclamarea
republicii, la 30 decembrie 1947.
Foarte curând la vârful Partidului Comunist
s-a declanşat lupta pentru putere între gruparea condusă de Gheorghe
Gheorghiu Dej şi gruparea moscovită condusă de Ana Pauker şi Vasile
Luca, revenită în ţară în urma tancurilor sovietice.
Pus în dificultate de gruparea adversă,
Ghoerghe Gheorghiu Dej a plecat la Moscova, pentru a-l întâlni pe Stalin
şi a obţine de la acesta aprobarea înlăturării de la conducerea
partidului şi a guvernului a grupării conduse de Ana Pauker, ceea ce se
va realiza la plenara partidului din 26 – 27 mai 1952.
Oricât de diferite ar părea cele două
episoade ale istoriei noastre contemporane, ele au, ca element comun,
faptul că, în ambele cazuri România se afla la discreţia unor dictatori
de talie mondială, Hitler respectiv Stalin, iar în ţară staţionau armate
ale statelor pe care aceştia le conduceau. Fapt pozitiv, şi într-un caz
şi în celălalt, este că, în final, a biruit „răul cel mai mic”.
În cei 27 de ani care au trecut de la
evenimentele din decembrie 1989, am avut cu toţii prilejul de a
constata, şi nu o dată, că această boală veche, de a umbla cu pâra pe la
puternicii zilei, a recidivat. Numai aşa poate fi explicat faptul că o
simplă schimbare a unei majorităţi parlamentare şi formarea unui nou
guvern, în vara anului 2012, a putut fi percepută, în unele cancelarii
vest-europene, ca fiind o lovitură de stat. Apoi, în acelaşi context, un
referendum de suspendare a preşedintelui în funcţie, a ajuns să fie
invalidat de Curtea Constituţională, la intervenţia brutală a unor
persoane de la cel mai înalt nivel al Consiliului Europei.
Când, după referendum, Comisia Naţională de
Statistică a publicat datele recensământului populaţiei, efectuat
anterior referendumului, s-a constatat că nu existau 18.292.464 cetăţeni
cu drept de vot, ci un număr mult mai mic şi, drept urmare, dacă s-ar fi
procedat corect, referendumul ar fi trebuit validat.
Denigrarea adversarilor politici pe la
cancelariile occidentale nu este, însă, răul cel mai mare şi românii
s-au obişnuit cu acest nărav urât al unora dintre politicieni. Mult mai
grav este faptul că, din dorinţa de a fi pe placul puternicilor zilei,
de a fi siguri că nu li se vor ridica obstacole în ascensiunea lor
politică, unii politicieni sunt dispuşi să accepte condiţii care sunt
incompatibile cu interesele majore ale României, pe termen mediu şi
lung.
Modul devastator în care au fost privatizate
marea majoritate a celor peste 1.200 întreprinderi industriale existente
înainte de anul 1989, concesionarea fără noimă a zăcămintelor minerale
ale ţării şi acceptarea vânzării către străini, la un preţ derizoriu, a
milioane de hectare din cel mai bun pământ agricol al ţării, sunt doar
câteva exemple care dovedesc că Ţara a fost lăsată pradă jafului la
drumul mare.
Dacă oamenii politici care, vremelnic, au în
mâinile lor destinele României, ar cunoaşte istoria acestui popor şi ar
avea respectul cuvenit pentru jertfa generaţiilor trecute, ar găsi
suficiente exemple de conducători ai acestui neam, care, cu demnitate,
cu simţ patriotic şi uneori chiar cu sacrificii, au ştiut să apere
interesele majore ale ţării şi locul naţiunii române între naţiunile
Europei şi ale lumii.
În anul 1878, cu prilejul Congresului de pace
de la Berlin, marile puteri, în frunte cu Germania lui Bismarck au
condiţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea
articolului 7 din Constituţie, care se referea la modalitatea de
obţinere a drepturilor civile şi politice de către străini. Deşi
reprezentanţii marilor puteri au făcut presiuni uriaşe asupra
principelui Carol şi a guvernului condus de I.C.Brătianu, votul Camerei
Deputaţilor privind modificarea respectivului articol a fost dat abia
după 16 luni, iar forma revizuită a articolului era mai aproape de
interesul major al societăţii româneşti din acel moment, decât de ce
şi-ar fi dorit marile puteri.
După încheierea Primului Război Mondial au
fost semnate, în anii 1919 – 1920, tratatele de pace între Puterile
Aliate şi Asociate, pe de o parte şi statele învinse (Germania, Austria,
Ungaria, Bulgaria, şi Turcia ), pe de altă parte. În perioada
premergătoare semnării Tratatului cu Austria, Puterile Aliate au
condiţionat recunoaşterea unirii Bucovinei cu România de semnarea
concomitentă a unui Tratat pentru minorităţile naţionale. Sub pretextul
grijii faţă de minorităţi, marile puteri încercau să pună la îndoială
deplina independenţă de stat a ţărilor mici, spre a-şi asigura astfel
dreptul de a interveni în treburile lor interne.
Ca reacţie la atitudinea negativă a
Conferinţei de Pace în problema Tratatului cu Austria, şeful delegaţiei
române, primul ministru Ion I.C. Brătianu a părăsit Conferinţa,
apreciind că ţara sa este un stat suveran căruia nimeni nu i-a contestat
independenţa, preferând să demisioneze din funcţia de prim ministru,
decât să semneze un tratat care ştirbea independenţa ţării. Deşi
Conferinţa a adresat României mai multe note ultimative, noul guvern a
amânat timp de trei luni semnarea tratatului, iar guvernul condus de
Alexandru Vaida Voievod a semnat tratatul numai după ce, în noua
redactare, erau înlăturate sau diminuate clauzele care afectau
demnitatea şi suveranitatea naţională a Statului Român.
In anii 1960 - 1964 U.R.S.S., sprijinită şi
de alte state membre ale C.A.E.R., a încercat să-şi subordoneze şi să
dirijeze economiile ţărilor membre, folosind drept paravan lozinci
precum „diviziunea internaţională a muncii” sau „crearea unor uniuni de
ramuri industriale”. Aceste tentative au culminat cu Planul Valev, de
„creeare a unei zone economice transnaţionale”, ce ar fi cuprins tot
sudul României, o parte din nordul Bulgariei şi o zonă de mici
dimensiuni din sud – vestul U.R.S.S. A urmat replica fermă a conducerii
de partid şi de stat a României, adoptată la Plenara lărgită a C.C. al
P.C.R. din aprilie 1964, denumită pe scurt Declaraţia din aprilie, iar
Planul Valev a fost abandonat.
În ceea ce priveşte politica externă a
României în acei ani, este suficient să amintim poziţia ţării noastre cu
privire la intervenţia în Cehoslovacia a statelor membre ale Tratatului
de la Varşovia, din vara anului 1968. Nu numai că România nu a
participat la invadarea Cehoslovaciei, dar a condamnat cu fermitate
această demonstraţie de forţă a U.R.S.S. şi a celorlalte state membre
ale Tratatului de la Varşovia.
Desigur, se va spune că vremurile s-au
schimbat, că altele sunt condiţiile acum. Este adevărat, istoria nu stă
pe loc, dar rămân constante scopurile majore ale celor puternici:
extinderea sferelor de influenţă, înlăturarea concurenţei, acapararea
resurselor planetei, asigurarea pieţei de desfacere pentru mărfurile
propri şi a forţei de muncă ieftine.
Confruntate cu ameninţări de acest fel,
popoarele lumii au dobândit, de-a lungul secolelor un legitim reflex de
apărare, care nu lipseşte nici românilor. Că acest reflex există, stau
mărturii nu numai opiniile unor personalităţi, exprimate în presă ori în
emisiunile televizate, dar şi reacţiile opiniei publice, care, de cele
mai multe ori sunt ignorate.
Din păcate, de la conştientizarea răului şi
până la smulgerea răului din rădăcină, este un drum lung şi anevoios,
care rareori este străbătut până la capăt.
Prof. DUMITRAŞ Ioan
Com. Bucium
|
|
