România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Pâra la Înalta Poartă – o boală veche cu recidive moderne

 

Timp de peste cinci secole istoria omenirii a fost marcată de uriaşa putere militară a Imperiului Otoman, ale cărui teritorii se întindeau pe trei continente. Este suficient să amintim că la 1453 sultanul Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul, făcând astfel să ia sfârşit istoria de o mie de ani a Imperiului Bizantin. Ştirea a cutremurat întreaga lume creştină, determinându-i pe regii Angliei şi Franţei să pună capăt războiului dintre ţările lor, care dura de peste o sută de ani. Ar mai fi de spus că de două ori, la 1529 şi apoi la 1683, oştirile de ieniceri şi spahii ale Imperiului Otoman au ajuns până la porţile Vienei, de unde cu greu au putut fi respinse.

Rând pe rând ţările vecine, Bulgaria, Serbia şi Ungaria au fost cotropite de turci şi transformate în provincii ale Imperiului Otoman, adică paşalâcuri, conduse de un guvernator militar numit paşă.

În aceste condiţii vitrege, Ţările Române au fost nevoite să accepte suzeranitatea otomană şi să plătească tribut anual Porţii Otomane, dar şi-au păstrat organizarea statală, având, în Ţara Românească şi Moldova, domn propriu, sfat domnesc şi mari dregători, aleşi dintre boierii ţării, iar în Transilvania voievozi ( apoi principi ) şi dietă proprie. Turcii nu aveau dreptul de a deţine proprietăţi funciare ori de a zidi moschei în Ţările Române.

Au existat mai multe încercări ale Porţii Otomane de a transforma Ţara Românească şi Moldova în paşalâc, dar s-a izbit de fiecare dată de rezistenţa dârză a românilor, conduşi de domnitori destoinici ca Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul.

Faptul că succesiunea la tron se baza pe un sistem mixt ereditar-electiv, întemeiat pe drepturile ereditare ale unei familii domnitoare, dar şi pe dreptul de alegere al boierilor, a dat naştere, de-a lungul timpului, la numeroase frământări şi lupte pentru tron, fiecare grupare boierească dorind a-şi impune propriul candidat la domnie, chiar şi atunci când, după instaurarea dominaţiei otomane, domnii erau numiţi direct de către Poarta Otomană.

Era un obicei al acelor vremuri ca boierii, nemulţumiţi de domnul aflat pe tron, să-l pârască pe acesta la Înalta Poartă şi prin învinuiri, mai mult sau mai puţin întemeiate, să obţină mazilirea lui. Poarta Otomană a ştiut să profite de aceste lupte pentru tron, implicându-se în alegerea domnilor, având grijă ca cei ce urmau a fi aleşi şi confirmaţi în scaunul de domnie să-i slujească sultanului cu supunere şi credinţă şi să plătească la timp tributul datorat. Deşi nu este un prilej de mândrie, trebuie să recunoaştem că istoria Ţărilor Române din aceste veacuri este marcată de numeroase trădări şi asasinate.

În Moldova, la 1451, Petru Aron pune la cale uciderea domnului, Bogdan al II-lea,fratele său, după care este înscăunat domn şi pentru a-şi asigura păstrarea tronului, acceptă plata anuală a tributului către turci. Nu s-a bucurat prea mult de domnie, fiind înlăturat la rându-i de la tron de către Ştefan cel Mare, fiul fostului domn, care răzbună moartea tatălui său, atrăgându-l pe Petru Aron într-o cursă pentru a fi prins şi ucis.

În Ţara Românească, la 1714, stolnicul Constantin Cantacuzino nu ezită a complota împotriva domnului Constantin Brâncoveanu, care îi era nepot de soră, grăbind astfel mazilirea şi înlăturarea acestuia de la tron, urmată de uciderea sa la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi. A urmat la tron Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, dar după numai doi ani turcii l-au înlăturat şi pe el de la tron după care, împreună cu tatăl său, stolnicul, au fost duşi la Constantinopol şi ucişi.

Se ştie că în secolul al XVIII – lea au avut loc numeroase războaie, pe care Imperiul Otoman a fost nevoit a le purta, fie cu Austria, fie cu Rusia, fie cu amândouă în acelaşi timp, multe din bătăliile acestor războaie purtându-se pe teritoriul Ţărilor Române. Odată cu schimbarea echilibrului de forţe în această parte a Europei, se schimbă şi destinaţia plângerilor boierilor munteni şi moldoveni, care iau forma unor memorii adresate curţilor imperiale de la Viena şi Sankt Petersburg, dar a rămas pentru istorie sintagma „Pâra la Înalta Poartă” şi, ce este mai rău, a rămas năravul.

Faptul că pe durata războaielor duse cu Imperiul Otoman, atât Imperiul Rusiei ţariste, cât şi Imperiul Habsburgic au ţinut sub ocupaţie militară Ţara Românească şi Moldova, în mod repetat şi timp de mai mulţi ani, dovedeşte că imperiile vecine doreau smulgerea Principatelor Române de sub stăpânirea otomană, dar nu cu scopul de a le reda libertatea, ci din dorinţa de a le incorpora propriilor lor imperii. Şi dacă nu le-au putut anexa în întregime, au fost nevoite a se mulţumi să răpească fiecare câte o parte a teritoriului lor. Astfel Austria a ocupat Oltenia ( 1718 – 1739 ) şi Bucovina ( 1775) iar Rusia a anexat Basarabia ( 1812 ).

In urma Congresului de pace de la Paris, din anul 1856, care punea capăt Războiului Crimeei, partea din tratat referitoare la Principatele Române prevedea înlăturarea protectoratului rusesc asupra lor, menţinând suzeranitatea otomană, dar punându-le sub garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Turcia şi Regatul Sardiniei). De acum pâra celor nemulţumiţi se va îndrepta spre cancelariile puterilor garante cu mai mare influenţă europeană, Franţa şi Anglia.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în persoana căruia s-a înfăptuit unirea Moldovei cu Ţara Românească şi sub a cărui domnie s-au pus bazele statului modern România, a fost şi el pârât la puternicii Europei din acel moment. Nemulţumite de unele din reformele lui Cuza, îndeosebi de reforma agrară din 1864, boierimea conservatoare şi burghezia liberală şi-au dat mâna, formând alianţa numită de istorici „monstruoasa coaliţie”. Astfel în timp ce în ţară se urzea complotul pentru detronarea lui Cuza, erau trimişi în capitalele marilor puteri, inclusiv la împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, emisari care aveau misiunea de a realiza o deteriorare a imaginii domnitorului în cancelariile occidentale.

Nici în secolul al XX-lea acest obicei, de a umbla cu pâra pe la puternicii lumii, nu a dispărut.

In anul de tristă amintire, 1940, în contextul unei conjuncturi politice favorabile statelor revizioniste, România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, nordul Transilvaniei şi sudul Dobrogei, ceea ce reprezenta circa o treime din teritoriul ţării şi tot cam atât din populaţia sa. Regele Carol al II – lea, care timp de 10 ani condusese ţara în mod autoritar, era perceput, de majoritatea românilor, ca fiind principalul vinovat de dezastrul ţării. Spera să iasă din acest impas, aducându-l la guvernare pe generalul Ion Antonescu, căruia îi cedează o bună parte din prerogativele de şef al statului. S-a format un guvern din militari şi legionari, dar numai după două zile, la 6 septembrie 1940, regele este obligat să abdice şi să părăsească ţara.

Această dualitate a puterii nu convenea nici Mişcării Legionare şi nici generalului Antonescu. Conflictul s-a agravat atât din cauza neînţelegerilor cu privire la modul cum este guvernată ţara, dar mai ales din cauza asasinatelor politice puse la cale de legionari, în toamna anului 1940.

Înainte de a decide înlăturarea legionarilor de la guvernare, Antonescu voia să se asigure că nu va întâmpina rezistenţa trupelor germane staţionate în România, motiv pentru care întreprinde o vizită în Germania, unde se întâlneşte cu cancelarul Adolf Hitler. În cadrul discuţiei purtate, dictatorul nazist l-a asigurat pe interlocutorul său că Germania este interesată de valoarea relaţiilor sale cu generalul Antonescu, relaţiile cu Legiunea fiind de o importanţă secundară.

Antonescu a înţeles mesajul lui Hitler şi la întoarcerea în ţară a înăbuşit fără şovăire rebeliunea legionară din zilele de 21 – 23 ianuarie 1941, după care legionarii au fost înlăturaţi de la guvernare şi mulţi dintre ei au ajuns la închisoare. Şeful Mişcării Legionare, Horia Sima, şi-a găsit refugiul în Germania, conducătorii nazişti văzând în el un posibil înlocuitor al generalului Antonescu, în cazul în care acesta nu ar fi fost un aliat loial Germaniei.

În intervalul de timp 1944 – 1947 Partidul Comunist a acaparat treptat întreaga putere politică în România, începând cu instaurarea guvernului Petru Groza, continuând cu obţinerea majorităţii în Parlament, prin măsluirea alegerilor din noiembrie 1946 şi terminând cu abdicarea forţată a regelui Mihai, urmată de proclamarea republicii, la 30 decembrie 1947.

Foarte curând la vârful Partidului Comunist s-a declanşat lupta pentru putere între gruparea condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej şi gruparea moscovită condusă de Ana Pauker şi Vasile Luca, revenită în ţară în urma tancurilor sovietice.

Pus în dificultate de gruparea adversă, Ghoerghe Gheorghiu Dej a plecat la Moscova, pentru a-l întâlni pe Stalin şi a obţine de la acesta aprobarea înlăturării de la conducerea partidului şi a guvernului a grupării conduse de Ana Pauker, ceea ce se va realiza la plenara partidului din 26 – 27 mai 1952.

Oricât de diferite ar părea cele două episoade ale istoriei noastre contemporane, ele au, ca element comun, faptul că, în ambele cazuri România se afla la discreţia unor dictatori de talie mondială, Hitler respectiv Stalin, iar în ţară staţionau armate ale statelor pe care aceştia le conduceau. Fapt pozitiv, şi într-un caz şi în celălalt, este că, în final, a biruit „răul cel mai mic”.

În cei 27 de ani care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989, am avut cu toţii prilejul de a constata, şi nu o dată, că această boală veche, de a umbla cu pâra pe la puternicii zilei, a recidivat. Numai aşa poate fi explicat faptul că o simplă schimbare a unei majorităţi parlamentare şi formarea unui nou guvern, în vara anului 2012, a putut fi percepută, în unele cancelarii vest-europene, ca fiind o lovitură de stat. Apoi, în acelaşi context, un referendum de suspendare a preşedintelui în funcţie, a ajuns să fie invalidat de Curtea Constituţională, la intervenţia brutală a unor persoane de la cel mai înalt nivel al Consiliului Europei.

Când, după referendum, Comisia Naţională de Statistică a publicat datele recensământului populaţiei, efectuat anterior referendumului, s-a constatat că nu existau 18.292.464 cetăţeni cu drept de vot, ci un număr mult mai mic şi, drept urmare, dacă s-ar fi procedat corect, referendumul ar fi trebuit validat.

Denigrarea adversarilor politici pe la cancelariile occidentale nu este, însă, răul cel mai mare şi românii s-au obişnuit cu acest nărav urât al unora dintre politicieni. Mult mai grav este faptul că, din dorinţa de a fi pe placul puternicilor zilei, de a fi siguri că nu li se vor ridica obstacole în ascensiunea lor politică, unii politicieni sunt dispuşi să accepte condiţii care sunt incompatibile cu interesele majore ale României, pe termen mediu şi lung.

Modul devastator în care au fost privatizate marea majoritate a celor peste 1.200 întreprinderi industriale existente înainte de anul 1989, concesionarea fără noimă a zăcămintelor minerale ale ţării şi acceptarea vânzării către străini, la un preţ derizoriu, a milioane de hectare din cel mai bun pământ agricol al ţării, sunt doar câteva exemple care dovedesc că Ţara a fost lăsată pradă jafului la drumul mare.

Dacă oamenii politici care, vremelnic, au în mâinile lor destinele României, ar cunoaşte istoria acestui popor şi ar avea respectul cuvenit pentru jertfa generaţiilor trecute, ar găsi suficiente exemple de conducători ai acestui neam, care, cu demnitate, cu simţ patriotic şi uneori chiar cu sacrificii, au ştiut să apere interesele majore ale ţării şi locul naţiunii române între naţiunile Europei şi ale lumii.

În anul 1878, cu prilejul Congresului de pace de la Berlin, marile puteri, în frunte cu Germania lui Bismarck au condiţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie, care se referea la modalitatea de obţinere a drepturilor civile şi politice de către străini. Deşi reprezentanţii marilor puteri au făcut presiuni uriaşe asupra principelui Carol şi a guvernului condus de I.C.Brătianu, votul Camerei Deputaţilor privind modificarea respectivului articol a fost dat abia după 16 luni, iar forma revizuită a articolului era mai aproape de interesul major al societăţii româneşti din acel moment, decât de ce şi-ar fi dorit marile puteri.

După încheierea Primului Război Mondial au fost semnate, în anii 1919 – 1920, tratatele de pace între Puterile Aliate şi Asociate, pe de o parte şi statele învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, şi Turcia ), pe de altă parte. În perioada premergătoare semnării Tratatului cu Austria, Puterile Aliate au condiţionat recunoaşterea unirii Bucovinei cu România de semnarea concomitentă a unui Tratat pentru minorităţile naţionale. Sub pretextul grijii faţă de minorităţi, marile puteri încercau să pună la îndoială deplina independenţă de stat a ţărilor mici, spre a-şi asigura astfel dreptul de a interveni în treburile lor interne.

Ca reacţie la atitudinea negativă a Conferinţei de Pace în problema Tratatului cu Austria, şeful delegaţiei române, primul ministru Ion I.C. Brătianu a părăsit Conferinţa, apreciind că ţara sa este un stat suveran căruia nimeni nu i-a contestat independenţa, preferând să demisioneze din funcţia de prim ministru, decât să semneze un tratat care ştirbea independenţa ţării. Deşi Conferinţa a adresat României mai multe note ultimative, noul guvern a amânat timp de trei luni semnarea tratatului, iar guvernul condus de Alexandru Vaida Voievod a semnat tratatul numai după ce, în noua redactare, erau înlăturate sau diminuate clauzele care afectau demnitatea şi suveranitatea naţională a Statului Român.

In anii 1960 - 1964 U.R.S.S., sprijinită şi de alte state membre ale C.A.E.R., a încercat să-şi subordoneze şi să dirijeze economiile ţărilor membre, folosind drept paravan lozinci precum „diviziunea internaţională a muncii” sau „crearea unor uniuni de ramuri industriale”. Aceste tentative au culminat cu Planul Valev, de „creeare a unei zone economice transnaţionale”, ce ar fi cuprins tot sudul României, o parte din nordul Bulgariei şi o zonă de mici dimensiuni din sud – vestul U.R.S.S. A urmat replica fermă a conducerii de partid şi de stat a României, adoptată la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din aprilie 1964, denumită pe scurt Declaraţia din aprilie, iar Planul Valev a fost abandonat.

În ceea ce priveşte politica externă a României în acei ani, este suficient să amintim poziţia ţării noastre cu privire la intervenţia în Cehoslovacia a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, din vara anului 1968. Nu numai că România nu a participat la invadarea Cehoslovaciei, dar a condamnat cu fermitate această demonstraţie de forţă a U.R.S.S. şi a celorlalte state membre ale Tratatului de la Varşovia.

Desigur, se va spune că vremurile s-au schimbat, că altele sunt condiţiile acum. Este adevărat, istoria nu stă pe loc, dar rămân constante scopurile majore ale celor puternici: extinderea sferelor de influenţă, înlăturarea concurenţei, acapararea resurselor planetei, asigurarea pieţei de desfacere pentru mărfurile propri şi a forţei de muncă ieftine.

Confruntate cu ameninţări de acest fel, popoarele lumii au dobândit, de-a lungul secolelor un legitim reflex de apărare, care nu lipseşte nici românilor. Că acest reflex există, stau mărturii nu numai opiniile unor personalităţi, exprimate în presă ori în emisiunile televizate, dar şi reacţiile opiniei publice, care, de cele mai multe ori sunt ignorate.

Din păcate, de la conştientizarea răului şi până la smulgerea răului din rădăcină, este un drum lung şi anevoios, care rareori este străbătut până la capăt.

Prof. DUMITRAŞ Ioan

                                                Com. Bucium