Pe drumul memorandiştilor transilvăneni de la 1892

La 25 mai 2017, am hotărât să plecăm de la Alba Iulia şi să urmăm calea memorandiştilor transilvăneni din 16 - 28 mai 1892.

Atunci, toată ,,Deputaţiunea românilor transilvăneni” a mers la Viena, la Curtea imperială, cu scopul de a înainta memorandumul (care însemna o petiţie semnată de conducătorii/fruntaşii românilor din Transilvania)  împăratului austro-ungar Franz Joseph.

Memorandumul prezenta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care se număra recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale.

Grupul nostru de la Alba Iulia a fost format din: ec. Străjan Ioan-vicepreşedintele Fundaţiei ,,Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea României”, directorul revistei ,,DACOROMÂNIA”, prof. Cioica Maria-preşedinte al Asociaţiunii ,,ASTRA”, Despărţământul ,,Eugen Hulea” Alba Iulia, prof. Ciubotă Georgeta, redactor la revista ,,Dacoromânia” ,Col(r)dr.ing. Avădanei Constantin, preşedinte al Cercului ,,ASTRA” Cugir, vicepreşedinte al Filialei Alba al ANCE ,,Regina Maria” , Col(r) istoric militar Gomboş Constantin, prof. Stroe Lucian, instructor coregraf în oraşul Caracal, prof. Cioica Sabin, membru ,,ASTRA” şi al Societăţii ,Avram Iancu”.

Grupul de la Alba Iulia a participat ca invitat din partea grupului de persoane condus de Vasile Iuga, preşedintele Centrului Cultural ,,Dragoş Vodă” din Cluj-Napoca al Societăţii Culturale Pro Maramureş.

Pe traseu am desfăşurat adevărate lecţii de istorie, am schimbat cunoştinţe între noi, astfel că am ajuns la Viena bine documentaţi asupra a ceea ce aveam programat să vizităm.

Ca gazdă şi ghid l-am avut pe neobositul patriot român, Ioan Godja, directorul postului de radio-tv ,,Unirea”- un radio pentru toţi românii, care ne-a însoţit în vizitarea celor mai importante obiective propuse.

Ioan Godja este maramureşan şi în tot ce face nu şi-a uitat obârşia şi neamul. Este un român adevărat, dornic de a demonstra că poporul care i-a dat naştere dispune de valenţe culturale nebănuite sau neremarcate în marile cancelarii occidentale.

Conştient că un popor fără cultură este un popor inexistent, Ioan Godja s-a apucat de treabă - aici la Viena – spre a demonstra tuturor că şi în afara graniţelor României: „cultura, n-o muritu”. Radio-TV „Unirea” şi Asociaţia „Cercul Cultural Româno Austriac UNIREA” pe care le conduce, promovează arta şi cultura românească oriunde s-ar afla: în ţară, în Austria sau în lume.

Recent, de ziua României, asociaţia şi radioul a oferit tuturor românilor un excelent cadou: periodicul de cultură şi artă, nr.1 – „Unirea”. Ioan Godja a sunat adunarea tuturor celor care simt pentru neam şi ţară şi i-a îndemnat să scrie. Evident că primii care au răspuns chemării au fost redactorii de la radio-tv „Unirea”.

Sunt foarte multe evenimentele coordonate de Ioan Godja, dar poate că una din cele mai importante este – Ziua Europei – pe care o organizează an de an (din 2007) lângă Poarta Maramureşană – amplasată în Böhmischer Prater din sectorul 10 Favoriten. Este aşa cum spune Ioan Godja „marca românismului şi cartea de vizită a României în mijlocul Vienei”.

Desigur, ţinta principală a traseului a fost reşedinţa de vară a împăraţilor  Imperiului Austro-Ungar, Palatul Schönbrunn.

Viena fără Schönbrunn e ca nunta fără lăutari. Este crema de pe tortul Sacher. Alături de roata din Prater, Schönbrunn-ul este imaginea Vienei peste tot în lume. Şi are şi de ce să fie aşa.

Gândit ca reşedinţă de vară pentru monarhii imperiului, palatul, aşa cum îl vedem astăzi, datează de la 1701 şi a fost construit de către un celebru arhitect al vremii – Fischer von Erlach, la comanda lui Iosif I, pe ruinele unui fost palat ridicat cu un secol mai devreme şi distrus de turci cu ocazia memorabilului chef din 1683.  Construit ca o replică a palatului Versailles, uriaşul palat cu 1441 de camere este unul dintre cele mai impunătoare monumente de artă barocă din Europa Centrală.  Palatul Schönbrunn se confundă de fapt cu domeniul Schönbrunn, domeniul din care face parte, pe lângă palat, fabuloasele grădini,  grădina zoologică, oranjeria,  dealul cu monumentul Gloriette, dar şi Muzeul trăsurilor imperiale – Kaiserliche Wagenburg.

      O oportunitate deosebită a fost vizitarea palatului Hofburg, locul de reşedinţă a împăratului Franz Joseph.

Prin secolul al XII-lea, un domn numit Otokar, ultimul descendent al dinastiei Babemberg, s-a hotărât să-şi construiască un castel. Ceea ce a şi săvârşit. Hofburg-ul se năştea şi, cu această ocazie, devenea sălaşul conducătorilor Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, Imperiului Habsburgic şi Imperiului Austro-Ungar.  Astăzi palatul Hofburg este un complex arihtectonic cu o mulţime de aripi, pieţe, piaţete şi porţi  pentru că fiecare împărat mai mare sau mai mic şi-a lăsat amprenta asupra edificiului.  Astfel, Reduta, Biblioteca Imperiala, Aripa Augustina, Stallburg-ul sau aripa Leopold sunt  faţetele clădirii ce ilustrează epoci diferite şi evenimente diferite.  În interior se găsesc  o mulţime de expoziţii permanente cu documente rare, în Biblioteca Imperială, până la argintăria sau apartamentele lui Sissi.

Pe traseul către palatul Belvedere am poposit pentru scurt timp la Institutul Cultural Român, unde  am  fost  primiţi de director adjunct-doamna Mihaela Baston-Ciobanu şi de referent Alexandra Panican.

Pe acelaşi traseu am găsit şi Palatul Belvedere. Acesta are o istorie foarte interesantă.

După ce i-a înfrânt pe turci şi a eliberat Viena, generarul armatei austriece, Eugeniu de Savoia şi-a dorit un palat personal în capitala imperiului. Şi-a ales ca arhitect pe celebrul  Johann von Hildebrandt. 

Pe un domeniu uriaş, în inima Vienei, Hildebrandt a construit două palate: unul mic construit în 1816 în partea de nord (Micul Belvedere) şi Palatul Belvedere propriu-zis  construit patru ani mai târziu, în partea de sud a domeniului. Între acestea  se întinde o grădină extraordinară – prima grădină alpină din Europa – construită pe la 1803.  Belvedere nu a fost singurul castel al lui Eugeniu de Savoia, dar cu siguranţă a fost cel mai spectaculos, o bijuterie în stil baroc.

 Astăzi  palatul mic găzduieşte Muzeul Austriac de Artă Barocă iar Schloss Belvedere adăposteşte printre altele şi operele lui Gustav Klimt în cadrul Galeriei de Artă Austriacă.

Palatul Belvedere este de tristă amintire pentru români, pentru că aici s-a semnat Dictatul de la Viena, la 30 august 1940.

Muzeul de Artă conţine depozitat Tezaurul de la Sânnicolaul Mare.

Peste drum, pe aceeaşi stradă, se află ambasada României la Viena.

Aici, grupul nostru s-a contopit cu delegaţia din Maramureş şi, în această formulă,  am fost primiţi de către ambasadorul român E.S. Dl. Bogdan Mazuru.

Delegaţia a prezentat salutul românilor din ţară, apoi s-au descris câteva pagini de istorie în legătură cu demersul memorandiştilor de la 1892, s-au recitat poezii, s-au cântat cântece patriotice. S-au oferit cărţi şi reviste editate în România.

Din partea grupului de la Alba Iulia s-au oferit revistele ,,DACOROMÂNIA” şi ,,ROMÂNIA EROICĂ”.

În cuvântul de salut domnul ambasador s-a declarat impresionat de acţiunea noastră, s-a simţit român alături de adevăraţi români şi ne-a asigurat de tot sprijinul pentru a pune în valoare adevărata istorie a poporului nostru.

A fost o oportunitate pentru noi să putem vizita şi Academia Militară Austriacă(Tereziană).

Academia Militară Tereziană  a fost înfiinţată pe 14 decembrie 1751 din iniţiativa împărătesei Maria Tereza şi este considerată  cea mai veche academie militară din lume. Ofiţerii armatei austro-ungare au fost formaţi aici până în anul 1918. Iniţial perioada de formare dura 11 ani, fiind redusă treptat la 3 ani.

Primul comandant al Academiei Militare Tereziene a fost contele feldmareşal Leopold Josef von Daun.

Un episod inedit în istoria instituţiei a avut loc în martie 1938, când Rudolf Towarek, generalul comandant al academiei, a refuzat să o predea Wehrmacht-ului după anexarea Austriei de către Germania nazistă.

Lui Towarek i s-a retras comanda şi a fost scos la pensie. În anul 1958 a devenit preşedinte de onoare al absolvenţilor Academiei Tereziene.

În martie 1938 colonelul Erwin Rommel a fost numit comandant al academiei în locul generalului Towarek.

Aici am aflat că printre absolvenţi ( până în 1918) au fost şi români: generalul Gheorghe Domăşnean - şef de promoţie, János Bolyai -  matematician maghiar din Transilvania, Traian Doda - general român în armata austriacă, deputat, Theodor Seracin - general român în armata austro-ungară, Dănilă Papp - general român, ambasador al Regatului României pe lângă Sfântul Scaun.

Să nu-i uităm nici pe fraţii Milutin şi Iosif Tesla (primul a fost tatăl marelui savant şi inventator istroromân Nicolae Tesla) care au urmat cursurile Academiei Militare Austriece. Milutin Tesla nu a rezistat privaţiunilor serviciului militar şi de aceea s-a retras şi a păşit pe calea preoţiei. Iosif Tesla a ajuns profesor de matematică la Academia Militară Austriacă şi la alte şcoli militare din imperiu.

În prezent în clădire funcţionează Academia Militară a Austriei.

În zona simbolurilor spirituale ale creştinismului, am vizitat mai multe catedrale şi biserici, printre care:  Biserica Ortodoxă ,,Învierea Domnului şi Sf. Apostol Andrei”- Preot Nicolae Dura, parohul Comunităţii române din Viena, Capela Greco-Catolică ,,Don von Wiener Neustadt”, St. Katharina Kapelle, Domplatz 1, Wiener Neustadt-preot Ioan Iulian Hotico.

Tot la cele două biserici s-au oficiat şi parastasele în memoria memorandiştilor.

La fel de importantă a fost şi vizita la primăria veche (Rathaus). Edificiul construit între anii 1872 şi 1883 şi proiectat de Friedrich von Schmidt, arhitectul catedralei din Köln este cea mai importantă clădire laică în stil neogotic din Viena.

Înălţimea turnului este de 97,9 m, la care se adaugă aşa-numita sculptură “ Rathausmann, bărbatul din fier de pe primărie“, cu o înălţime de 3,40 m, dar care atinge 6 m împreună cu stindardul, devenită în timp o adevărată emblemă a Vienei. Mărimea pantofilor săi este 63. Primăria din Viena este reşedinţa oficială a primarului şi locul de întâlnire a Senatului oraşului/Guvernului regional şi a Consiliului Municipal/Landtagului.

Primăria reprezintă un edificiu la superlativ deoarece pentru construcţia sa s-au utilizat aproximativ 30 de milioane de cărămizi şi peste 40.000 de metri cubi de piatră naturală. Cu o suprafaţă de 2.804 m˛, curtea cu arcade a Primăriei este una dintre cele mai mari curţi interioare din Europa. Sala de festivităţi măsoară 71 de metri în lungime, 20 de metri în lăţime şi 18,5 metri în înălţime. Dacă ar autoriza Serviciul Pompieri, în acest loc ar putea valsa 1.500 de perechi, în acelaşi timp.

În primărie, dar şi în faţa acesteia au loc numeroase festivităţi. Una dintre cele mai importante şi mai cunoscute este desigur Life Ball, care se desfăşoară în fiecare an, în luna mai.

Un alt edificiu vizitat a fost vechiul sediu al primăriei, Altes Rathaus.

Clădirea iniţială datează din anul 1316, când adăpostea Consiliul Local al Târgului Duke Frederick. În timp a suferit mai multe reamenajări, căpătând înfăţişarea actuală.

La 26 mai 1848, revoluţionarii au ocupat clădirea şi au format Comisia de securitate pentru a menţine ordinea în Viena, împreună cu Consiliul Local.

Ultima reuniune a Consiliului Local al oraşului Viena a avut loc aici, în 20 iunie1883 , după care s-a mutat în actuala clădire a Primăriei.

Astăzi, clădirea adăposteşte un birou de coordonare pentru districtele unu şi opt al oraşului, un muzeu şi Centrul de Documentare al rezistenţei austriece.

Ne-am întors din această acţiune mai îmbogăţiţi sufleteşte de un adevărat românism şi mai documentaţi asupra a ceea ce au făcut memorandiştii în anul 1892.

Memorandumul se dorea a fi un semn de protest faţă politica de maghiarizare practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867.

Semnatarii Memorandumului au fost:

Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, D. O. Barcianu, Gherasim Domide, Teodor Mihali, Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, RubinPatiţia 

Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băseşti, Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Septimiu Albini.

A fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi Pronunciamentul de la Blaj din mai 1868.

Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană.

Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene. Memorandumul a fost redactat de Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini.

Petiţia a fost aprobată la 25 martie 1892 şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, apoi l-a trimis autorităţilor maghiare. Acest fapt a nemulţumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu. Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia de a fi returnat lui Ioan Raţiu. Motivaţia invocată a fost că Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socoteşte îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.

Memorandiştii au pornit în revendicările lor de la afirmarea drepturilor istorice ale românilor bazată pe importanţa lor etnică din Transilvania (aprox. 65% din populaţia Transilvaniei), numerică (3 milioane de români la totalul de 13 milioane al Regatului Maghiar) şi economică (în aproximativ 65% din totalul teritoriului românii stăpâneau proprietate privată, pentru care plăteau dări la stat). Totodată, se pune accent pe „jertfa de sânge” pe care au dat-o românii pentru apărarea ţării, precum şi pe aspiraţiile culturale.

Prin această petiţie s-a criticat foarte aspru sistemul legislativ al Ungariei, în special legea de deznaţionalizare şi legea electorală, precum şi aşa-numita „lege pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, care afirma existenţa unei singure naţiuni, cea maghiară.

Iniţial, guvernul de la Budapesta nu a luat nici o măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din 1883. În toată această perioadă are loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi prin prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare. După ce Tratatul secret încheiat la data de 18/20 oct. 1883 cu Austro-Ungaria şi Germania, este prelungit pe 13/25 iulie 1892, autorităţile maghiare deschid acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar.

Fruntaşii memorandişti, Ion Raţiu, George Pop de Baseşti, Vasile Lucaciu, Septimiu Albini, Eugen Brote, Nicolae Cristea, Rubin Patiţia, în total 14 dintre iniţiatorii acţiunii, au fost deferiţi justiţiei, între 25 aprilie/ 7 mai - 13/25 mai desfăşurându-se procesul de la Cluj: “Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă. De aceea nu ne dă în gând să venim înaintea Dv., să dovedim că avem dreptul la existenţă. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa d-voastră; nu putem decât sa acuzăm, în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba!” arăta la proces Ion Raţiu.

În data de 25 aprilie 1894, la Cluj, încep dezbaterile în procesul memorandiştilor.

Oraşul este invadat de mase româneşti venite din Banat, Ţara Haţegului, Maramureş.

Vin ziarişti din Franţa, Italia, de peste munţi. Se alcătuieşte un birou de presă. Opinia publică europeană este în alertă. Procesul este tipic pentru dictatul absolutismului.

Procesul memorandiştilor a fost subiectul de primă pagină a ziarului “Tribuna” din Sibiu, care a relatat amănunţit întreaga sa desfăşurare.

La 25 mai 1894  procesul s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare.

Verdictul procesului îl publică ziarul  “Tribuna” în 26 mai 1894:

“Juratul Werder enunţă verdictul: declaraţi VINOVAŢI: Dr. Raţiu: 10 da; George Pop 12, Lucaciu 11; Comşa 12; Barcianu 11; Cristea 10; Coroianu 11; Barbu 10; Mihali 12; Suciu 8; Veliciu 12; Patiţa 12; Domide 12; Dionisiu Roman 7. ACHITAŢI: Basiliu Raţiu, Munteanu, Nicolau Roman, Duma. Procurorul împarte acusaţii în două clase. Clasa întîi Pop de Băsesci, Lucaciu, Comşa, Barcianu, Cristea, Coroianu, Mihali, Suciu, Veliciu, Patiţa, Domide. Faţă de aceştia cere mai mult de 2 ani şi jumătate”.

Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi etc. Guvernul maghiar nu îşi revizuieşte decizia în pofida tuturor protestelor, iar pe 16 iulie 1894 interzice activitatea PNR. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena, determinat de nemulţumirile românilor, faţă de acţiunile organizate împotriva memorandiştilor români din Transilvania, de către guvernul de la Bucureşti, condus de primul ministru Alexandru Dimitrie Sturdza - progerman şi de către Regele Carol I.

În decembrie 1897, regele Carol I, fiind într-o "vizită" la Budapesta a decorat cu "Coroana României" pe fostul procuror Iesenzski care a stabilit anii de închisoare a memorandiştilor.*

Merită să fie amintiţi şi memorandiştii din judeţul Alba, care au făcut drumul până la Viena: Herlea Nicolae- econom în Vinerea, Băieşan Nicolae- preot în Bucium-Izbita, Danciu A.N-proprietar de mine în Bicium-Cerbu, Danciu A., Danciu I., proprietari în Bucium, Danciu N.- proprietar de mine în Bucium-Şasa, Horotan O.- proprietar în Almaşu de Jos, Malvin S.- preot în Nădăştia, Nicola Ioan- proprietar în Albac, Raţiu Efren- proprietar în Teiuş, Suciu Ioan- preot în Acmariu,

Interesantă este viaţa şi activitatea lui  “Moş Herlea”, nume dat lui Nicolae Th. Herlea şi a fost folosit, în primul rând, de către fruntaşii “Memorandumului” de la 1892-1894 (Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu etc) pentru că vedeau în acest bătrân înţelepciunea întruchipată.

Un rol important l-a avut Moş Herlea în delegaţia celor 300 de români plecaţi la Viena, la 28 mai 1892, pentru a prezenta “Memorandumul” împăratului Franz Iosif, unde a ţinut o impresionantă cuvântare în l. germană şi latină, străbătută de un înalt sentiment patriotic. În discursurile sale el a demascat politica autorităţilor ungare faţă de românii din Ardeal, cerând recunoaşterea şi respectarea drepturilor populaţiei majoritare române, arătând abuzurile administraţiei maghiare. Discursurile lui Moş Herlea au fost unanim apreciate fiind rostite în trei limbi: română, germană şi latină, iar cunoştiinţele lui au impresionat în mod deosebit pe ascultători.

În raportul informativ al autorităţilor austro-ungare se arăta că: Nicolae Herlea nu este un ţăran, ci un intelectual deghizat în haine ţărăneşti”.

  În 1894, cu ocazia procesului intentat fruntaşilor memorandişti români, adunaţi la Cluj, în grădina Banfy, l-au ales pe Moş Herlea în fruntea unei delegaţii să-i reprezinte din nou la Viena pentru a protesta împotriva procesului intentat.

Autorităţile austro-ungare, însă, deschide acţiune publică, acuzându-l pe Moş Herlea de trădare. În 1895, aceleaşi autorităţi sunt nevoite să graţieze pe memorandişti.

Nici Badea Cârţan nu a fost străin de acţiunea memorandistă.

Când împlinea 42 de ani, la 24 ian. 1891, la Bucureşti lua fiinţă “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” sub preşedenţia istoricului Urechia. Ei concep ”Memoriul studenţilor universitari români privind situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria”, care a avut un larg ecou în Europa.

Aceleaşi simţăminte îl făceau şi pe Cârtan să caute căi noi prin care să circule slova românească printre despicăturile munţilor Făgăraş şi Bucegi.

Aşa că, atunci când, Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el spune:        “Eu, cioban George Cârţan.

                              Nici n-oi bea, nici n-oi mânca

                              Pân-de Seghedin n-oi da,

                              De iubiţii osândiţi

                              Ce-s în temniţe zvârliţi.”

Face drumuri la Vaţ-(langa Budapesta) unde este închis Ion Slavici şi la Seghedin unde erau închişi Memorandiştii şi se plânge: “La grădină-n Seghedin 

    Plâng florile de iasomin 

    De răsună uliţa 

    Si tremura temniţa.

    De la Seghedin la Vaţ 

    Numai drumuri de la fraţi

    Numai lacrimi, jale, dor

    Pe feţele tuturor”

Ecoul procesului Memorandumului a fost imens în ţările Europei. Un număr impresionant de personalităţi din ţările neolatine sunt atrase de ideea unităţii culturale a românilor şi astfel Bucureştiul devine capitala tuturor românilor, indiferent de locurile în care trăiau.

Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană.

De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.

A consemnat.

Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI

Preşedinte al Cercului ,,ASTRA”, Cugir

Vicepreşedinte al Filialei Alba a ANCERM

Vicepreşedinte al Filialei ,,Gemina” Alba  a ANCMRR