România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

S-au scurs 1930 de ani de la urcarea pe tronul Daciei, la Sarmizegetusa (în anul 87 e.n.) a viteazului rege Decebal

 

 De-a lungul vremii, mai toţi istoricii care s-au ocupat de perioada războaielor daco-romane au fost de acord cu faptul că viteazul rege al Daciei, Decebal, se trăgea dintr-o „veche familie domnitoare a geto-dacilor”. Având ca argument o inscripţie de pe un vas funerar descoperit de arheologi la Sarmizegetusa (capitala Daciei, situată în munţii Orăştiei) – „Decebalus per Scorilo” – cronicarii spun că Decebal era fiul regelui Scorilo, sau Scorilius cum este menţionat în scrierile sale de istoricul Iordanes (get romanizat originar din Moesia secolului al VI-lea) şi care, spunea istoricul „a condus timp de patruzeci de ani popoarele din Dacia între anii 28-68”. Potrivit aceluiaşi istoric, regele Scorilo a murit de bătrâneţe în anul 85. I-a urmat la tron fratele său, Duras (Diurpaneus), aşa fiind regula succesiunii la vremea aceea, deşi regele decedat lăsa în urma sa doi fii, Decebal şi Diegis şi o fiică. Acest nou rege, Duras, a rămas pe tron doar doi ani, până în anul 87, când i-a cedat locul nepotului său Decebal. De menţionat faptul că numele adevărat al acestuia era de fapt Diurpaneu. Decebal a fost un supranume care în graiul autohton însemna „Cel curajos”.„Cel viteaz”. Adevărul e că dacii , în genere, a fost un popor curajos şi viteaz, un neam războinic. Ne-o spune scriitorul antic Dio Cocceianus: „Acolo la ei, la geţi – scria el – puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi”. O altă sursă, Lucian din Samosate, spunea că „Geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemuiţi cu romanii” şi că „De câte ori am privit ţara geţilor i-am văzut războindu-se”.

 „Tranziţia de putere” de la regele Duras la Decebal a fost impusă, se spune, de pericolul iminent ce se ivise la sud de Dunăre, dinspre imperiul roman. Se pare că nemaiputând suporta desele incursiuni ale dacilor peste fluviu, soldate cu numeroase şi costisitoare prăzi de război, împăratul Domiţian (Titus Falvius Domiţianus – a trăit doar 39de ani, 57-96, din care a fost împărat 15, între 81-96) a pus la cale, în primăvara anului 87 o campanie de „pedepsire a barbarilor de la nord de Dunăre” trimiţând în Dacia o armată formată din şase legiuni, cu elementele auxiliare respective, sub comanda „prefectului pretoriului” Cornelius Fucsus. Intuind probabil proporţiile pericolului, regele Duras, ajuns, se zice, la adânci bătrâneţe şi el, peste optzeci de ani şi, deci, ajungând la concluzia că nu ar fi putut fi în stare să conducă direct operaţiunile militare pentru respingerea atacului inamic ce se pregătea a cedat locul de rege nepotului său Decebal socotindu-l „cel mai viteaz şi cel mai capabil de a se opune romanilor care ameninţau graniţa de sud a ţării”. Majoritatea istoricilor care au comentat modul în care este prezentat regele dac pe Columna lui Traian din Roma au consemnat că „Decebal apare ca un distins nobil pileat, cu faţa osoasă şi energică, cu nasul puternic, purtând barba şi părul după moda dacilor, o înfăţişare ce degajă o puternică stăpânire de sine şi o deosebită siguranţă, o privire îndrăzneaţă şi pătrunzătoare”. Cuvinte de laudă la adresa viteazului rege dac ne-au rămas şi de la istoricul roman Dio Cassius ( Lucius Claudius Cassius Dio, 164-229, autor a peste optzeci de volume). El spunea că Decebal a fost „Foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor ştiind să aleagă prilejul prielnic pentru a-l ataca pe duşman şi să se retragă la timp. Dibaci în a întinde curse, era bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda dar şi să iese cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”.

 Prima ciocnire importantă dintre romani şi daci pe teritoriul Daciei a avut loc în vara anului 87 cu proaspătul rege, Decebal, pe tronul de la Sarmizegetusa. În fruntea celor şase legiuni, generalul Cornelius Fucsus, „pretorul cohortelor pretoriene şi locţiitor al împăratului în domeniul milita”, trece Dunărea pe la Drobeta – pe un pod de vase – îndreptându-se spre capitala Daciei. Nu a reuşit să ajungă în munţii Orăştiei. Decebal l-a aşteptat departe de Sarmizegetusa, într-o zonă pe care istoricii au consemnat-o cu numele de Tapae. Aici a avut loc prima bătălie dintre daci şi romani pe teritoriul Daciei. Denumirea de Tapae este consemnată pentru prima dată de Dio Cassius în volumul „Historia Romană”. Şi, potrivit presupunerilor făcute de-a lungul vremii de istorici, ar fi vorba de „numele unei aşezări fortificate sau a unei regiuni ce făcea parte din sistemul de fortificaţii al Daciei ce se afla în zona cunoscută ca Porţile de fier ale Transilvaniei, o trecătoare naturală între munţii Poiana Ruscă şi munţii Ţarcului care leagă Banatul de Ţara Haţegului”. Aşadar, „priceput în planuri de război şi iscusit în înfăptuirea lor” Decebal îi pregăteşte generalului Fucsus o ambuscadă la Tapae după toate regulile artei militare a vremii care îi va fi fatală romanului. Se spune că „aproape toţi soldaţii Legiunii a V-a Alaudale (a ciocârliilor – legionarii purtau la pălărie câte o pană de ciocârlie) aflată în ariergarda armatei romane, condusă chiar de generalul Fucsus, au fot ucişi cu toţii, însuşi generalul murind în luptă – s-a vânturat şi ipoteza sinuciderii, generalul roman nevrând să cadă prizonier în mâinile dacilor”. Istoricul Vasile Pîrvan pune înfrângerea romanilor pe seama caracterului orgolios al generalului: „Având un astfel de comportament, orgolios – scrie Vasile Pârvan – se înţelege cum Fucsus a putut fi atras în cursă şi sfărâmat de cumintele, socotitul şi plinul de însuşiri strategice Decebal al dacilor. Steagurile şi prăzile cucerite de la romani fură duse, cum aflăm de la Dio Cassius, nu la Sarmizegetusa ci în alte burguri din munţi”. Se mai spune că abia după această victorie răsunătoare în prima bătălie de la Tapae „regele dac Diupraneus primeşte renumele de Decebalus, ceea ce însemna, cum s-a mai spus, „Cel curajos” sau ”Cel viteaz”.

 Înfrângerea usturătoare a celui mai de vază general roman al timpului de către un tânăr şi încă necunoscut rege dac l-a întărtat şi mai mult pe împăratul Domiţian împotriva dacilor şi replica nu a întârziat. În vara anului următor, 88, a doua armată, mai puternică, pusă sub comanda generalului Tettius Iulianus, trecu urgent Dunărea pentru a-l îngenunchea pe „acest neastâmpărat rege barbar”. Decebal îl întâmpină pe generalul Iulianus în acelaşi loc şi, astfel, are loc cea de a doua bătălie daco-romană de la Tapae. Soldată, de data asta, cu victoria romanilor. S-a întâmplat însă un lucru ce i s-a părut probabil şi lui Decebal cel puţin ciudat. În loc să profite de victorie şi să-şi continue înaintarea în interiorul Daciei, generalul Tettius renunţă la ofensiva ce părea a fi cât se poate de firească. Ba, mai mult, ordonă retragerea. Istoricii au pus această atitudine defensivă a romanilor pe seama faptului că generalul Tettius ar fi ajuns la concluzia că i-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, să ajungă pe căi necunoscute, prin munţii înalţi şi stâncoşi la cetatea Sarmizegetusa pentru a o distruge, dar şi pe seama faptului că în acea perioadă imperiul roman se afla în faţa unor dificultăţi majore în operaţiunile militare din Panonia. Aşa se face că, cel mai probabil, problemele cu Dacia „au trecut pe planul doi pentru moment”. Decebal nu a scăpat prilejul şi a propus încheierea unui tratat de pace. Neavând, se pare, încotro, împăratul Domiţian acceptă propunerea şi în anul 89 pacea între imperiul roman şi „Ţara lui Decebal” era un fapt împlinit. Interesant este faptul că, deşi învins, Decebal iese în câştig în urma înţelegerii respective. Dio Cassius relatează pe larg desfăşurarea respectivelor tratative de pace: „Deşi neînvins, Domiţian primi grabnic o solie de la Decebal, regele Daciei îndemnându-l să încheie un tratat pe care el (Domiţian) îl refuzase mai înainte deşi acesta (Decebal) îl ceruse adesea. Decebal porni propunerea de pace, căci era la mare strâmtoare, dar nu a vrut să vină el însuşii să stea de vorbă cu Domiţian ci l-a trimis pe Diegis (fratele său) împreună cu câţiva soldaţi care să-i predea (lui Domiţian) armele capturate de la romani şi câţiva prizonieri sub cuvânt că îi avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător iar soldaţilor lui le-a împărţit daruri şi bani”. Conform tratatului încheiat, „Domiţian îi dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani ci şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi război şi îi făgădui să-i dea şi multe altele”. În schimbul acestora, Decebal se obliga să apere graniţa nord-estică a imperiului roman de pe Dunăre de eventualele atacuri „din partea popoarelor barbare migratoare”. Aşa zisele subvenţii venite dinspre imperiu constau în bani pentru menţinerea luptătorilor daci în stare de intervenţie rapidă, maşini de război, un fel de consilieri militari romani şi ingineri specialişti în infrastructură rutieră şi în fortificaţii.

 Cu toată pacea încheiată, „regele Decebal nu s-a astâmpărat”, avea să scrie Dio Cassius: „Nu doar că el nu a avut de gând de la început să se ţină de cele încheiate – avea să consemneze istoricul roman – ci numai spre a scăpa de primejdia în care se afla”. Acelaşi Cassius mai spunea: „Decebal făcea multe contra legăturii de pace. Primea (adică lua) iarăşi prizonieri dintre romani şi pradă de război, îşi ridica noi cetăţi, cerceta (contacta) prin soli popoarele vecine pedepsindu-i pe aceia care nu primeau să-i fie alături luându-le o parte din pământurile lor”. Toate acestea au făcut ca Senatul de la Roma să-l considere pe Decebal duşmanul numărul unu al imperiului şi să anuleze pacea oferită acestuia de împăratul Domiţian socotind-o „o pace ruşinoasă şi umilitoare pentru imperiu”. Se spune că printre motivele asasinării lui Domiţian în anul 96 s-a numărat şi încheierea acestei „aşa zisei păci dintre marele imperiu şi barbarii de la nord de Dunăre”.

 S-a întâmplat că pe 28 ianuarie a anului 98 să fie proclamat împărat al Romei Traian (Marcus Ulpius Nerva Traianus, 53-117, împărat între anii 98-117) Sau, cum se mai spune şi în zilele noastre de către urătorii cu pluguşorul de anul nou: „S-a sculat mai an bădica Traian şi pe faţă s-a spălat şi-un cal a încălecat. Un cal graur, cu şaua de aur, cu frâul de mătase cât viţa de groasă. Şi în scări s-a ridicat şi peste câmpuri s-a uitat de sunt bune de arat, de arat şi semănat”. Exact aşa au stat lucrurile. Se spune că primul gând al lui Traian când a devenit împăratul Romei s-a îndreptat spre Dacia. Nu doar pentru a o face inofensivă în postura ei de vecină a imperiului. Ţinea pur şi simplu s-o facă provincie romană. Şi aşa s-a şi întâmplat. După cum bine se ştie, Dacia, cucerită de romani, a fost ultima dintre provinciile ce intrau într-un fel sau altul în componenţa imperiului aşa cum avea să fie şi prima dintre provinciile romane care se desprindea din imperiu, în anul 271, pe timpul împăratului Aurelian, fiind părăsită de administraţia romană ca urmare, printre altele, a „năvălirii iminente a Goţilor”.

 Dar să revenim la împăratul Traian şi la planurile lui de cucerire a Dacia. După doar trei ani de domnie, pe 25 martie 101, primind sprijin total din partea Senatului, împăratul părăseşte Roma în fruntea unei armate numeroase îndreptându-se spre nord-est cu gândul de a cuceri Dacia şi a o transforma în provincie romană. Sursele documentare istorice spun că armata romană era alcătuită din 13 legiuni, unele din ele faimoase la vremea respectivă printre acestea numărându-se Legiunea a I-a şi a II-a Adiutrix, a III-a şi a XIV-a Gemina, a I-a Italica, a V-a Macedonica însumând circa 70 000 de legionari înarmaţi şi instruiţi la cele mai înalte standarde ale vremii. Aceste efective erau însoţite de aşa zisele unităţi auxiliare şi „formaţiuni etnice”, numărul total al luptătorilor ajungând la aproape 150 000 de combatanţi conduşi de cei mai buni generali ai imperiului printre care Iulius Sabinius, Terentius Scaurinius, Quadratus Bassus unii dintre ei funcţionând ca guvernatori ai noi provincii Dacia romană. Înainte de a porni spre Dacia, se spune că Traian a dispus şi o pregătire specială a luptătorilor romani. Istoricul Arian scria că „Traian a mai găsit cu cale să se exerseze (instruiască) cavaleria lui romană în felul barbarilor, cum se instruiesc arcaşii călăreţi ai parşilor şi armenilor. Soldaţii romani învăţau strigătele celtice pentru călăreţii celţi, cele getice pentru geţi şi cele retice pentru reţi”. Acestei armate numeroase Decebal încerca să i se opună cu circa 50 000 de luptători – „călăreţi înarmaţi cu arcuri şi pedestrime dotată cu platoşe, săbii drepte şi paloşe curbate”.

 Încrezător în forţele de care dispunea, Traian trece Dunărea pe poduri de vase în zona localităţilor Orşova şi Ramna cu intenţia de a pătrunde adânc în interiorul Daciei ţinta finală fiind Sarmizegetusa, capitala ţării, situată în munţii Orăştiei. Întâlnirea cu Decebal, devenit principalul lui inamic, s-a produs tot la Tapae. Era pentru a treia oară când regele dac alegea această zonă pentru confruntarea cu romanii. Desigur, din motive strategice. Dar se spune că şi datorită unor superstiţii. Locurile cu pricina îi aduseseră noroc în bătăliile precedente. Se spune că prima ciocnire dintre Traian şi Decebal a fost sângeroasă, cu pierderi mari şi de o parte şi de alta. Referindu-se la această bătălie, Istoricul Dio Cassius scria în „Historia Romana” : „Angajat în luptă, Traian şi-a văzut răniţi pe mulţi dintre ai lui şi a ucis mulţi duşmani. Şi când bandajele nu le-au mai ajuns (răniţilor) se zice că nu şi-a cruţat propriile sale veşminte şi le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfe pentru morţi”. În cele din urmă dacii sunt daţi peste cap fiind nevoiţi să se retragă în munţi pentru refacere. Legenda spune că la luarea acestei hotărâri, de repliere, a contribuit în mare măsură şi faptul că în timpul luptelor a izbucnit o furtună puternică însoţită de ploi torenţiale, tunete, fulgere şi rafale de vânt cu viteze ameţitoare dacii considerându-le ca un semn divin din partea zeilor (Zalmoxis, zeul suprem, al tărâmului de aici şi de dincolo, al vieţii şi al morţii, Pleistoris, zeul războiului, Gebeleizis, zeul tunetului, fulgerului şi ploii etc.)să cedeze pentru moment şi să se retragă în munţi pentru a reveni în luptă cu forţe sporite.

 Curios este oarecum faptul că şi Traian hotărăşte să-şi oprească înaintarea întrucât venea iarna şi i s-a părut pesemne mai potrivit să aştepte primăvara lui 102 pentru a-şi desăvârşi planul de cucerire a Daciei. S-a petrecut însă un lucru neaşteptat pentru tabăra romană. Profitând de faptul că împăratul Traian şi-a oprit ofensiva spre Sarmizegetusa, Decebal întreprinde o incursiune rapidă la sud de Dunăre şi, ajutat de triburile vecine, roxolanii şi iazigii, atacă provincia romană Moesia. Scopul acestei manevre era evident. Îndepărtarea armatelor romane conduse de împărat de capitala ţării. Aşa s-a şi întâmplat. Traian a abandonat planul iniţial, temporar desigur, şi şi-a deplasat legiunile la sud de Dunăre. Bătălia, se ştie, a avut loc în sudul Dobrogei, în zona localităţii Adamclisi. Cu oastea împuţinată – se spune că la trecerea Dunării, în miez de iarnă geroasă, gheaţa fluviului nu a rezistat şi mulţi dintre luptătorii daci au pierit înecaţi – Decebal a fost învins. Dar scopul incursiunii fusese atins. Pentru o vreme Sarmizegetusa nu se mai afla în pericol de a fi cucerită. În cinstea acestei victorii împăratul Traian a dispus ridicarea unui impresionant monument rămas în istorie cu denumirea de „Trapoeum Traiani”. Astăzi este cunoscut ca „Monumentul de la Adamclisi”. Istoricii au stabilit că denumirea de Adamclisi vine de la expresia turcească „Adam Klissi”, care înseamnă „Casa lui Adam”. Fiind convinşi că monumentul ridicat de romani era de fapt o biserică ei i-au spus Casa lui Adam – Adam Klissi. Au existat şi nişte controverse cu privire la origine impresionantului monument de la Adamclisi (înalt de 39 de metri, în formă circulară cu diametru de 38 de metri). S-a afirmat o vreme că scenele de război în basorelief de pe monument nu ar reprezenta luptele dinte romani şi daci ci confruntările dintre luptătorii daci şi o armată de invazie din orientul apropiat. Descoperirea şi descifrarea unei inscripţii au pus capăt incertitudinilor din acest punct de vedere. Din inscripţia cu pricina rezultă, fără pic de tăgadă, că monumentul de la Adamclisi a fost închinat „Zeului Marte, Războinicul, de către Nerva Traian August, împărat şi Cezar, învingătorul germanilor şi dacilor, fiul divinului Nerva, mare preot, pentru a XIII-a oară tribun, pentru a VI-a oară împărat, pentru a V –a oară consul, părintele patriei”.

 Cu efectivele împuţinate considerabil după aproape doi ani de lupte cu dacii, împăratul Traian a propus încheierea unei păci pe care, se înţelege, Decebal nu a putut-o refuza. Luptătorii lui erau şi mai împuţinaţi şi mai epuizaţi fizic decât romanii. Nu a fost vorba însă, spun cronicarii timpului, de o renunţare a împăratului Traian la ideea de a cuceri Dacia şi a o transforma în provincie romană. Era vorba doar de o amânare a proiectului. Traian ajunsese probabil la concluzia că Roma nu era încă suficient de pregătită pentru a putea înfrânge definitiv rezistenţa „încăpăţinată a vitejilor daci de a-şi apăra ţara, conduşi de şi mai viteazul lor rege” şi, mai ales, nu avea încă un plan bine cristalizat care să-i asigure sută la sută „escaladarea căilor sălbatice ale munţilor Daciei, cucerirea şi distrugerea cetăţii Sarmizegetusa”. Pentru a-şi pune la punct tactica şi strategia unui nou război cu Decebal şi-a luat un răgaz de doi ani de zile. Se impune o mică paranteză. Hotărârea împăratului Traian de a cuceri Dacia şi a o transforma în provincie romană nu era impusă în primul rând, aşa cum s-ar crede, de necesitatea realizării unei stări de securitate a graniţelor imperiului în regiune. Roma avea nevoie, înainte de toate, de bani. Şi Traian ştia foarte bine că Dacia era un teritoriu foarte bogat. Auzise, desigur, că „munţii ei aur poartă”. Dar nu numai aur. Avea cunoştinţă de exploatările de argint şi de sare, de mierea de albine, de numeroasele turme de oi şi de vite. Se spune că în perioada administraţiei romane au plecat, anual, spre Roma cantităţi mari de aur şi argint în echivalentul a 700 de milioane de dinari.

 Primul lucru pe care la gândit Traian înainte de a porni un nou război a fost să lege viitoarea provincie de imperiu cu un pod permanent peste Dunăre. Pentru realizarea acestuia, împăratul la „tocmit” cum se ştie, pe celebrul încă de pe atunci Apolodor din Damasc (60-125)un arhitect greco-sirian. Aşa se face că în primăvara anului 103 începe construcţia acestui pod în zona localităţii de azi Drobeta Turnu Severin. De menţionat că această zonă dacică devenise deja posesiune romană după războaile din 101-102. Se spune că a fost ales acest loc pentru amplasarea podului întrucât apele fluviului, scăpate din vâltoarea Porţilor de Fier se linişteau în zona cu pricina şi fundul albiei era consolidat de pietrişul şi bolovanii de stâncă aduşi de valuri din amonte. Odată cu construcţia podului a început şi construcţia a două castre - Drobeta, pe malul stâng al Dunării şi Pontos, pe malul drept, în Serbia de azi – destinate pazei celor două capete de pod. Construcţia podului a fost gata, folosindu-se forţa de muncă dată de triburile din dreapta şi stânga Dunării, în primăvara anului 105 – constituind un adevărat record de rapiditate în materie la vremea respectivă. Lung de 1135 metri şi înalt de 19, structura podului a fost alcătuită din bârne din lemn încrucişate sprijinite pe 20 de piloni din piatră şi cărămidă. Pentru a se putea realiza această construcţie se zice că s-a deviat parţial cursul Dunării, prin partea dreaptă, folosindu-se în acest scop albia unui afluent al fluviului în zona Cladova. Astfel, 12 din cei 20 de piloni au putut fi construiţi pe uscat (din piatră şi cărămidă, folosindu-se ca liant un ciment natural numit „pzolană” fabricat din cenuşă vulcanică adusă din Italia) ceilalţi opt piloni au fost realizaţi folosindu-se cofraje din lemn de stejar şi de un sistem de pompare a apei. Apolodor din Damasc nu a pierdut ocazia de a-şi imortaliza opera, stilizată, pe Columna lui Traian. Referindu-se la această realizare, Dio Cassius scria: „Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian dar aceasta este mai presus de toate”. Se mai spune că celebrul pod a fost distrus tot de romani. Dar nu se ştie precis când şi de cine. De Traian, spre sfârşitul vieţii sale? De împăratul Hadrian, care i-a urmat acestuia în fruntea imperiului? Sau în anul 271 când, sub împăratul Aurelian, administraţia romană a părăsit Dacia forţat de năvălirile barbare?

 Al doilea război dintre Traian şi Decebal a început practic pe 4 iunie 105 când o nouă armată, puternică, condusă de însuşi împăratul Traian şi de cei mai buni generali ai săi printre care şi Decimos Terentius Scaurianus care avea să devină primul guvernator al provinciei romane Dacia – între anii106-110 – părăsea Roma îndreptându-se spre „Dacia regelui Decebal”. Trecerea Dunării s-a făcut de data aceasta peste podul construit de Apolodor din Damasc. Cronicarii timpului spun că trupele romane au pătruns în interiorul Daciei pe mai multe direcţii. „Prin Banat spre Valea Mureşului, prin pasul Vulcan şi apoi pe Valea Oltului cucerind şi distrugând cetăţile întâlnite în cale”. Decebal a ripostat energic. Dar cum raportul de forţe era net în favoarea romanilor (1/3 sau chiar 1/4), ciocnirile se soldau de cele mai multe ori cu victorii de partea acestora deşi uneori dacii recurgeau la „niscai vicleşuguri”. În „Historia Romana”Dio Cassius scria că „Decebal îi ţinu pe romani cu vicleşuguri pentru a-i opri să nu ajungă la capitala lor. De aceea tăia copacii pădurii din preajma lor (a dacilor) la înălţimea unui stat de om şi punea arme pe trunchiuri pentru ca romanii să creadă că sunt luptători şi să se retragă înspăimântaţi cum s-a şi întâmpla uneori”.

 Până la urmă, spune Dio Cassius, „Traian puse mâna pe munţii cei înalţi ca nişte ziduri”, asediind în primăvara anului 106 cetatea Sarmizegetusa, capitala Daciei din munţii Orăştiei. „Decebal a respins primul atac asupra cetăţii”, spun cronicile, dar romanii „au distrus apeductele” şi, până la urmă, , cetatea a fost incendiată şi distrusă”. În aceste condiţii, scrie Dio Cassius, „când Decebal a văzut că scaunul lui de domnie şi toată ţara lui sunt în mâinile duşmanului el însuşi fiind în primejdie să fie luat prizonier îşi curmă zilele. Capul lui şi mâna dreaptă au fost duse la Roma şi în felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili să se aşeze acolo (în Dacia) oraşe cu colonişti”. Scena sinuciderii regelui dac reprezentată pe Columnă ni-l prezintă pe Decebal (după descrierea lui Dio Cassius):„aflat lângă un pom înconjurat de romani în timp ce îşi pune capăt zilelor cu pumnalul lui curbat – de fapt o sabie scurtă curbată” Se spune că în cetatea Sarmizegetusa din munţii Orăştiei a fost lăsată, pentru a preveni o eventuală renaştere a rezistenţei dacice, Legiunea a IV-a Flavia Felix şi s-a construit o nouă capitală a noii provincii, Dacia romană, „Colonia Ulpia Traiană Augusta Dacia Sarmizegetusa” în depresiunea Ţării Haţegului. Despre familia lui Decebal se spune că a fost luată prizonieră de „generalul Maximus după cucerirea unei cetăţui (de la Costeşti, din munţii Orăştiei)”. Printre membrii familiei lui Decebal s-a aflat şi fiica sa, Dochia (Dachia). În legătură cu soarta acesteia Gheorghe Asachi scria că „în zona munţilor Ceahlău circula legenda că, după moartea regelui dac, Dochia a fugit travestită în păstoriţă pentru a nu fi prinsă de romanii lui Traian. Ajunsă în cele din urmă pe vârful Ceahlăului, în faţa urmăritorilor ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o prefacă în stâncă de piatră împreună cu oile ei”. Adevărul e că într-o scenă de pe Columna lui Traian „fiica regelui dac apare invitată fiind de Traian într-un gest larg să se urce în corabia care o va duce ca prizonieră la Roma”. Jerome Carcayino scria că „un apropiat al regelui dac , pe nume Bicilius, le destăinui romanilor locul în are se afla adăpostita comoara (tezaurul) Daciei – îngropată sub albia râului din apropiere, Sergatia”. Se spune că era vorba de 165 000 de kilograme de aur şi 331 000 de kilograme de argint. O altă sursă – Ioannis Lydus – spune că „tezaurul jefuit de romani, după înfrângerea dacilor, aflat îngropat sub zidurile cetăţii Sarmizegetusa se ridica la circa 700 milioane libre de aur şi de două ori pe atâta de argint”.

 Luând la mână, cum se spune, întreaga perioadă de 19 ani în care Traian a fost împărat, istoricii au fost de acord, aproape în unanimitate, că realizarea cea mai de seamă a acestuia au fost victoriile în cele două războaie cu dacii regelui Decebal şi transformarea Daciei în provincie romană. Apreciere confirmată în primul rând de faptul că, bucuros peste măsură de ceea ce înfăptuise, împăratul Traian a decretat imediat după cel de al doilea război cu Decebal 135 de zile de sărbătoare în întreg imperiu. Nu a rămas impasibil în urma acestor victorii nici Senatul, acordându-i lui Traian titlul de ”Cel mai bun împărat” (Optimius Princeps”, „Unicul”). Dar cel mai concludent argument în acest sens îl constituie Columna lui Traian, operă de artă a aceluiaşi Apolodor din Damasc inaugurată pe 12 mai a anului 113 – care dăinuieşte în inima Romei de aproape două mii de ani amintind celor care au prilejul de a o admira de la câţiva metri de „victoriile zdrobitoare”ale romanilor în cele două războaie daco-romane dar şi de „vitejia fără seamăn” a dacilor în luptele purtate pentru apărarea gliei lor. Este un monument unic, înalt de 29, 78 metri, cu diametru de 3, 695 metri „având la exterior un splendid basorelief în formă de spirală reprezentând, artistic, sub o formă stilizată scene din cele două războaie purtate de împăratul Traian pentru cucerirea Daciei. Este vorba de 155 de scene în care sunt imortalizate nu mai puţin de 2.500 de figuri. Împăratul Traian este prezentat, în diferite ipostaze, în 58 de scene în timp ce regele Decebal doar în trei. În afară de cea a sinuciderii el mai apare într-o scenă de luptă din primul război cu Traian de la Tapae şi în scena păcii după primul război în care sunt arătaţi câţiva luptători daci îngenuncheaţi în faţa lui Traian şi pe Decebal în picioare înapoia acestora. Despre răsunetul, la vremea aceea, a victoriilor romanilor împotriva dacilor a vorbit şi Plinius cel Tânăr (61-115, proconsul şi consul apropiat al lui Traian) într-o „scrisoare” trimisă prietenului său Caninius: „Foarte bine – spunea el – că te pregăteşti să scrii o carte despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfârşit mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor deşi este vorba de lucruri foarte adevărate? Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere şi cetăţi aşezate pe creste abrupte de munţi stâncoşi, un rege dac alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă fără să-şi fi pierdut vreodată nădejdea în continuitatea fiinţei neamului său. Au fost două confruntări, din care una a fost cea dintâi (cu Domiţian) împotriva unui neam neînvins, iar cealaltă (cu Traian) cea din urmă”.

 După cele două valuri de războaie daco-romane (101-102 şi 105-106) a început, după ce împăratul Traian „a dispus aşezarea în provincia romană Dacia a unor oraşe cu colonişti romani”, lunga şi interesanta perioadă de formare a poporului român şi a limbii române.

 Grigore TOLOACĂ