Solidarităţi etnice româneşti în viziuniea istoricului Ioan Aurel Pop

Cartea istoricului Ioan Aurel Pop, „Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI” a apărut în anul 1998 la Editura Enciclopedică ,Bucureşti şi reprezintă un capitol al preocupărilor  despre naţiunea medievală căruia istoricul i-a dedicat mai multe cărţi şi articole1.

Lucrarea de faţă înglobează concepţia istoricului despre conceptul de naţiune, aşa cum a evoluat el pe parcursul Evului Mediu şi până spre  epoca modernă. În explicaţia preliminară care se află la începutul cărţii,autorul prezintă evoluţia termenului de naţiune  din antichitate, de la conceptul de natio în sensul de rasă, neam, până în perioada modernă când naţiunea presupune o coeziune sporită şi o conştiinţă a existenţei membrilor ei pe baza originii, limbii, confesiunii, tradiţiei, culturii ş.a.2

Ioan Aurel Pop prezintă momentele în care românii au acţionat în grup ca români în perioada medievală şi modul în care  din aceste solidarităţi româneşti parţiale şi locale s-a născut treptat naţiunea română. Gestul de mare anvergură care a pregătit trecerea de la solidarităţile locale, instinctive la cea generală şi conştientă a fost unirea din 16003. Actul de la 1600 a determinat manifestări de conştiinţă românească în Transilvania în condiţiile în care un român ortodox a venit cu armata şi a luat tronul Transilvaniei, fapt ce nu se mai pomenise până la el. Acest act a fost un şoc pentru toţi.

Pe parcursul lucrării autorul demonstrează că naţiunile medievale s-au născut din conlucrare şi confruntare, din convieţuire şi din conflicte şi dă ca exemplu naţiunea română. Cele mai evidente forme de manifestare a sentimentului naţional s-au produs în dialog şi mai ales în confruntare cu „străinul” , cu „celălalt”4.

Lucrarea este structurată pe 3 capitole mari referitoare la : Momentul Mihai Viteazul, Antecedentele solidarizării românilor înainte de Mihai Viteazul şi Semnificaţia stăpânirii românilor în Transilvania între trecut şi viitor. Fiecare capitol are la rândul său subtitluri expresive pornind de la fragmente din documentele vremii care au fost considerate edificatoare de autor pentru construirea imaginii celorlalţi despre români.5

În primul capitol autorul trece în revistă o serie de mărturii contemporane ale maghiarilor şi saşilor faţă de români şi surprinde modul dispreţuitor în care sunt prezentaţi românii, fapt care dovedeşte şi o oarecare mentalitate a epocii faţă de aceştia. E important de subliniat că izvoarele maghiare şi săseşti exprimă punctul de vedere al elitelor transilvănene şi acestea sunt determinante şi pentru punctul de vedere al majorităţii. Sentimentele şi atitudinile etnice ies la iveală în momente de criză ,atât la elitele transilvănene recepte cât şi la cele româneşti. Confruntarea directă şi violentă cu străinul, cu celălalt perceput ca inamic a grăbit aceste manifestări naţionale, dar nu le-a creat la 1600! Raportându-se la momentul Mihai Viteazul, istoricul identifică modul în care s-a schimbat atitudinea unor cronicari şi a elitei din Transilvania faţă de Mihai Viteazul. De exemplu la  cronicarul maghiar  Istvan Szamoskozy, înainte de a intra Mihai Viteazul în Transilvania a fost prezentat ca un adevărat conducător de oşti care  rezistă în prima linie împotriva turcilor, iar despre români scria că sunt urmaşii coloniilor romane din Dacia, iar limba lor era înrudită cu italiana, franceza şi spaniola.6 După intrarea românilor în Transilvania tonul s-a schimbat, Mihai Viteazul era conducătorul unei invazii, domnul, eroul, generalul a devenit „Valahul”, „tâlhar veritabil”, „animal, „tiran de origine modestă” Nobilii maghiari erau nemulţumiţi de politica dusă de Mihai în Transilvania, saşii sibieni sunt şi ei îngrijoraţi de acţiunea lui Mihai care ar urmări să-i împuţineze pe privilegiaţii şi adevăraţii stăpâni ai ţării. Vechea elită este deci nemulţumită de ascensiunea unui român care ar putea conduce ţara cu ajutorul altor români, caracterizaţi drept leneşi, murdari, hoţi tâlhari. De astfel aceste calificative sunt foarte frecvente în documentele vremii şi autorul le citează frecvent, ele corespunzând unei atitudini pe care o avea elita Transilvaniei faţă de români.

În focul confruntărilor determinate de acest moment istoric petrecut la 1600 s-a forjat identitatea şi alteritatea.7 Pe fondul acesta Mihai Viteazul a fost pentru nobilime, pentru privilegiaţi un tiran, un ticălos, un valah murdar, ca şi neamul său, iar pentru români a rămas un viteaz, un domn, un mare comandant militar şi mai ales o speranţă. Confruntarea aceasta cu străinul a stimulat în epocă preocupări pentru cercetarea originilor etnice. Papa Clement al VIII-lea, care urmărea atragerea Ţării Româneşti în Liga Sfântă îşi instruia solul să amintească românilor că ei sunt de origine latino-italică şi că descendenţii trebuie să se ridice la înălţimea strămoşilor. Odată cu victoriile lui Mihai Viteazul, cu faima de luptător antiotoman, se înmulţesc menţiunile despre naţiunea românilor, despre originea şi limba lor, ascendenţa romană, latinitatea limbii lor. Lumea savantă, elitară europeană folosea aceste argumente. Şi vedem cum argumentaţia este dată de interesul fiecăruia şi nu neapărat de nişte realităţi de necontestat!

În capitolul al II-lea, referitor la Antecedentele : solidarizări româneşti  înainte de Mihai Viteazul sunt prezentate mărturiile medievale despre coagularea naţiunii române, despre  trecerea de la micile solidarităţi  locale la solidaritatea de neam. Deşi insistă foarte mult pe documentele medievale care-i prezintă pe români într-un mod standardizat, plin de prejudecăţi, totuşi autorul surprinde pe acest fundal actele de solidaritate ale românilor în faţa nedreptăţilor comise de nobilii privilegiaţi şi de regalitatea maghiară. Diplomele regale emise de regele Ludovic de Anjou în 1366 evidenţiază pentru epoca respectivă atitudini şi clişee colective8. Nobilii şi românii sunt priviţi în bloc , ca două entităţi precise şi opuse, chiar ostile, iar românii sunt calificaţi drept „făcători de rele” pentru că sunt nesupuşi. În condiţiile expansiunii şi consolidării dominaţiei maghiare în Transilvania, sunt consemnate numeroase acte de solidaritate ale românilor, atât a celor din Transilvania, cât şi cu românii de peste munţi. Ioan Aurel Pop dă o serie de exemple menţionate în documentele vremii despre astfel de solidarităţi motivate de actele de injustiţie făcute de autorităţile maghiare asupra românilor. Oficialităţile maghiare au fost cele care au înregistrat aceste acte de nesupunere ale românilor şi de solidarizare a lor pentru salvarea unor confraţi sau pentru aplicarea principiilor dreptului românesc.

Din secolul XIII până la 1541 distincţiile etnice nu sunt atât de radicale, dar românii aveau faima de răzvrătiţi, de hoţi şi tâlhari, de nesupuşi. Ei sunt prezentaţi obsesiv în antiteză cu ceilalţi locuitori ai Transilvaniei , însă autorul consideră, că pe baza documentelor vremii au existat  şi modele de convieţuire între români, saşi şi români şi maghiari9 După anul 1541, în cazurile de judecată se face diferenţa clară între români şi maghiari, românii aveau nevoie de mai mulţi martori, de mai multe garanţii, hotărârile dietale oficializează discriminarea românilor, iar acest fapt a avut consecinţe deosebite în planul mentalităţilor, în care românul este tot mai desconsiderat, mai dispreţuit.

Când sunt menţionate exemplele de solidarizări româneşti anterioare lui Mihai Viteazul, autorul insistă pe câteva exemple prin care încearcă să demonstreze că românii au avut o nobilime în toată perioada Regatului maghiar, că aceasta s-a manifestat ca o categorie aparte, dar că  a fost diminuată de regalitatea maghiară în mod treptat. Totuşi, nobilii români s-au păstrat într-un stat în care puterea nu era românească atâta timp cât virtuţile militare erau indispensabile în efortul antiotoman. Şi aici autorul exemplifică cu cariera politică şi militară a românului Ioan de Hunedoara10. În acest secol aspectul etnic nu era  determinant, atâta timp cât cel în cauză era util Regatului maghiar.

Un alt exemplu de solidarizare a românilor anterior domniei lui Mihai Viteazul ţine de apărarea vechilor datini şi obiceiuri. Românii se simt copleşiţi de abuzurile autorităţilor administrative, de nerespectarea cuvântului dat de autorităţile Regatului şi şi-au cerut în instanţe drepturile lor locale. Şi deşi nu au obţinut privilegii colective, în secolul al XV-lea au obţinut privilegii locale11. Un alt tip de solidarizare a românilor a fost determinat de expansiunea religioasă a regatului maghiar. Toate măsurile autorităţilor maghiare de a impune catolicismul s-au lovit de rezistenţa românilor şi de apărarea credinţei ortodoxe. În contextul politicii de catolicizare duse de Ludovic de Anjou, a ieşit la iveală specificul naţiunilor medievale care se definesc printre altele şi prin credinţă. Mijloacele forţate prin care au încercat să intervină autorităţile maghiare nu au făcut decât să întărească coeziunea românilor în comunitatea lor şi să-i izoleze de catolici, să genereze neîncredere şi ură.12.

Exemplele menţionate arată consolidarea solidarităţii etnice, faptul că  apartenenţa la o naţiune nu o dau graniţele politice sau conducătorii ci criteriile mai adânci ale unităţii: limba şi religia. În calea uniformizării Regatului maghiar stăteau limba şi religia. Dar românii le-au respins pe amândouă. În secolul XV încercarea de convertire a schismaticilor a pierdut din ritm şi amploare, dar măsurile de realizare a „unităţii catolice” nu au încetat niciodată.

În acest capitol autorul fundamentează ideea că solidarităţile locale au existat înainte de 1600 mai ales acolo unde românii erau mai numeroşi şi mai compacţi. Acolo şi-au menţinut unele instituţii şi obiceiuri proprii. Şi-au păstrat limba, confesiunea, neamul, temeiurile de cultură şi civilizaţie pentru a îndepărta elementele care încercau să le dezbine unitatea şi rânduiala.13 Au rezistat convertirii şi presiunilor autorităţilor maghiare. În alte situaţii, pentru a nu-şi pierde posesiunile şi avantajele au acceptat convertirea.

În secolul XVI etnicul rămânea pe plan secund. În contextul Reformei, a prozelitismului s-a accentuat aspectul confesional. În acea epocă credinţa devenea o marcă puternică a etniei şi diferenţele dintre locuitorii Transilvaniei apăreau în plan religios. Saşii şi maghiarii erau numiţi Christiani, iar românii Valachi, ca şi cum cei din urmă nu ar fi fost creştini, sau nu ar fi fost demni de numele de creştini. Termenii situaţi la poluri opuse Christiani-Valachi se repetă în mod obsedant în secolul XVI.14 În termenul de Valachi , autorităţile cuprindeau deopotrivă etnia şi confesiunea românilor şi exprimau plasarea pe o poziţie inferioară a acestora. Totuşi, românii reprezentau o masă compactă şi au atras atenţia autorităţilor maghiare care au urmărit calvinizarea lor, după ce eşuaseră cu secole în urmă să-i catolicizeze. Pentru autorităţi era un bun prilej de a rupe unitatea românească şi de a întrerupe pentru totdeauna legăturile cu românii de peste munţi. Numai că românii au opus rezistenţă şi s-au înverşunat să reziste oricăror presiuni confesionale. S-au închis şi mai mult ca măsură de apărare a identităţii în sistemul lor tradiţional de valori. Astfel încât, până pe la 1600 românii şi-au menţinut vechea identitate etno-confesională reuşind chiar să o consolideze. Autorul menţionează aici trei motive care au condus la această realitate: numărul majoritar al românilor, sprijinul oferit de domnii români de peste munţi şi rivalitatea dintre confesiunile recepte.15 Dacă pentru ultimele două argumente, autorul are dovezi evidente din documentele vremii, asupra primului motiv poate plana o urmă de îndoială întrucât nu se ştie exact care era situaţia demografică a Transilvaniei în secolul XVI!

Solidarităţi etnice există şi la românii extracarpatici şi acestea s-au coagulat împotriva străinilor, sau împotriva unor domni care încercau să strice rânduiala şi legea ortodoxă16 Străinii erau priviţi cu suspiciune, chiar cu ură, ei au altă ţară, alte datini, alte veşminte şi alte sărbători. Celălalt, străinul, necunoscutul devine jalonul la care se raportează solidaritatea etnică. Aşa se explică neîncrederea în străin, alungarea lui şi chiar execuţiile împotriva acestora 17 ,toate acestea în numele păstrării unei identităţi! Străinul era cel de altă credinţă, dar şi de altă limbă, el este altfel în trăsături , veşminte, atitudine. Apar clişee ale unor portrete etnice colective.18

Într-o astfel de lume diversă şi străină, românii s-au menţinut prin limba lor pentru conservarea căreia au luptat, prin etnia, credinţa şi specificul lor naţional. Această entitate etno-lingvistă şi confesională reprezintă naţiunea medievală. Autorul subliniază faptul că în secolul XVI în Transilvania conceptul de naţiune are două semnificaţii: unul în sens politico-juridic semnifică grupul privilegiat cu anumită componenţă etnică- maghiarii, saşii şi secuii şi cea de-a doua semnificaţie este cea etnică- naţiunea ca o comunitate numeroasă, relativ unitară ca origine, limbă, datini, port, credinţă, confesiune, port, ocupaţii, teritoriu- iar sub acest aspect românii erau o naţiune.19

În ultimul capitol al lucrării Ioan Aurel Pop arată ce a însemnat domnia lui Mihai Viteazul din punctul de vedere al consolidării naţiunii. Domnia lui Mihai Viteazul, guvernarea sa în Transilvania, au făcut ca naţiunea medievală să intre într-o nouă etapă. Nobilimea şi stările au înţeles că sub Mihai Viteazul Transilvania, „ţară majoritar românească din punct de vedere etnic, fusese pe punctul de a deveni românească şi din punct de vedere politic”20 Această afirmaţie a autorului este una relativă şi subiectivă. Domnia lui Mihai Viteazul a fost o piatră de hotar pentru autorităţile maghiare doar pentru că era pus în pericol sistemul constituţional tradiţional. Pericolul pe care îl reprezenta domnia lui Mihai consta în schimbarea statutului românilor în naţiune şi aceasta ar fi răsturnat sistemul tradiţional. Autorul surprinde cu mare acurateţe reacţiile etnice la domnia lui Mihai în Transilvania, dar şi pe cele ale cronisticii medievale. Analizându-le observăm două imagini complet antitetice ale lui Mihai Viteazul. Cronicile maghiare şi săseşti din secolele XVII-XVIII au preluat punctul de vedere nobiliar şi l-au transmis istoriografiei maghiare. Acest punct de vedere era defavorabil, domnia lui Mihai Viteazul provocase distrugeri, a guvernat ţara cu români, a pus să se facă acte şi documente oficiale în limba română şi slavonă, a ctitorit biserici ortodoxe, a periclitat tot edificiul politic ridicat cu trudă în Transilvania. Cel de-al doilea punct de vedere a fost transmis de cronicile româneşti care au subliniat meritul acestuia în sprijinirea românilor. Punctul de vedere comun este acela că domnia lui Mihai Viteazul a fost un şoc pentru toţi, că a predispus la acţiuni individuale şi colective, că a coagulat energii în nume etnic şi a fortificat solidarităţile naţionale latente. Atunci s-a trecut de la naţiunea medievală la naţiunea modernă. De aceea, autorul consideră că domnia lui Mihai Viteazul pune capăt Evului Mediu românesc şi face trecerea spre epoca  modernă timpurie.

Ultima parte a cărţii este dedicată unui cuvânt de încheiere ,care este o reflecţie a autorului asupra adevărului istoric şi asupra simbolurilor şi miturilor unui popor. Simbolurile şi miturile naţionale cum sunt daco-românismul, romanitatea, apartenenţa la creştinătate şi ortodoxie ,toate acestea au contribuit la conturarea conştiinţei naţionale. Chiar dacă unele simboluri par perimate, sau au fost denaturate în cursul istoriei, istoricul nu poate renunţa la acestea, iar naţiunea este unul dintre aceste simboluri. În ceea ce priveşte adevărul istoric, aşa cum susţine autorul, acesta există ,dar depinde de perspectiva istoricilor, de propria sensibilitate, de timpul în care s-a scris şi , istoricul este tributar timpului în care scrie. Astfel, istoria se scrie şi se rescrie mereu şi adevărul e conţinut de fiecare istorie în parte. 21Adevărul, fie el adevărul istoric, este prin urmare „relativ şi parţial”.

CONSIDERAŢII FINALE

Lucrarea de faţă ilustrează o credinţă a autorului referitoare la modul în care s-a constituit şi s-a consolidat conştiinţa naţională la români, mai ales la cei din Transilvania. Are o structură logică, este foarte bine organizată, bine documentată, chiar dacă abundă însă în exemple de confruntări inter-etnice şi insistă uneori prea mult pe acest aspect. Scrisul istoric este unul captivant, limbajul ales este foarte plăcut, autorul fiind un foarte bun povestitor. Lucrarea pare la un moment dat o înşiruire de conflicte inter-etnice. Se insistă pe exemple minore, care însă întregesc imaginea şi percepţia pe care o au unii despre ceilalţi în Transilvania. Deşi lucrarea se intitulează solidarităţi etnice româneşti ,spaţiul acordat Ţării Româneşti şi Moldovei este foarte restrâns comparativ cu Transilvania,  însă acest lucru mi se pare corect deoarece acolo, solidaritatea etnică era evidentă şi efectivă. Ideea de ciclicitate este bine reprezentată în lucrare - ea începe cu Mihai Viteazul şi se încheie cu semnificaţia domniei lui pentru închegarea naţiunii româneşti din Transilvania.

Dacă ar fi să rezumăm ideile esenţiale ale concepţiei lui Ioan Aurel Pop asupra naţiunii medievale şi a solidarităţilor etnice, acestea ar fi următoarele:

1. solidaritatea generală s-a născut din solidarităţile locale şi parţiale care au pregătit terenul pentru naşterea naţiunii medievale.

2. solidarităţile au ieşit la iveală în momente de criză şi confruntarea directă cu celălalt a grăbit aceste manifestări naţionale.

3. în focul confruntărilor s-a constituit identitatea şi alteritatea

4. conştiinţa etnică, lingvistică şi confesională a românilor din Transilvania s-a afirmat timpuriu încă din secolul al XIII-lea

5. în naţiunile medievale unitatea confesională şi lingvistică au preponderenţă în faţa etnicului, pe când în naţiunea modernă etnicul este cel care prevalează

6. solidarităţile româneşti au fost mai puternice în zonele în care românii erau mai numeroşi şi mai compacţi, astfel au reuşit să-şi conserve mai bine identitatea.

7. constituirea solidarităţilor etnice în statele româneşti extracarpatice s-au realizat prin raportarea la străini, care sunt priviţi cu suspiciune şi neîncredere, şi care sunt diferiţi prin limbă, port, tradiţii, religie.

8. solidaritatea etnică ce stă la baza naţiunii române medievale presupune conştiinţa unităţii de limbă, religie, origine şi obiceiuri ale românilor, realitate consemnată de izvoarele vremii.

9. termenul de naţiune în Transilvania  este folosit în dublă accepţiune - naţiunea  politico - juridică - grupul privilegiat care conduce, şi naţiunea etnică - comunitatea caracterizată prin origine, limbă, datini, religie, tradiţie, teritoriu. Românii nu au reuşit să fie o naţiune politico-juridică în epoca medievală, dar au fost cu certitudine o naţiune etnică.

10. domnia lui Mihai Viteazul a fost punctul final de manifestare a naţiunii medievale în Transilvania şi a făcut trecerea spre naţiunea modernă. Ea a determinat trecerea de la solidaritatea instinctivă la cea efectivă, de la naţiunea medievală la cea modernă.

Prof. CETEAN Daniela

Colegiul Naţional ”Horea, Cloşca şi Crişan ”, Alba Iulia

Note:

1 Vezi  lucrările lui Ioan Aurel Pop,Geneza medievală a naţiunilor moderne, Buc., 1998, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV.Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996  precum şi o serie de studii în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj-Napoca dedicate solidarităţilor etnice în epoca medievală.

2 Ioan Aurel Pop, Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI”, Ed.Enciclopedică, Buc., 1998, p.6

3 Ibidem, p.11

4 Ibidem, p.12

5 de exemplu „Românii făcători de rele şi rebeli”, „Din mâinile românilor schismatici”, „La sarcini egale, foloase egale” ş.a.

6 Ioan Aurel Pop, op.cit., p.24

7 Ibidem, p.26

8 Românii sunt „făcători de rele şi infideli” în antiteză cu „nobilii fideli ai ţării noastre Transilvania” op.cit.,p.40

9 Un act din 1557 pune în lumină convieţuirea dintre saşi şi români după ce românilor li s-a recunoscut dreptul la foloase egale după sarcini egale , op.cit. p.60

10 A fost voievod al Transilvanie, guvernator al Ungariei şi căpitan suprem al armatei maghiare, iar originea română nu l-a împiedicat să avanseze, să acumuleze averi şi faimă, dar a realizat toate acestea nu ca român ci ca nobil adevărat maghiar şi catolic; p.73

11 vezi cazul românilor din Banat care obţin în 1457 privilegii locale din partea regelui Ladislau Postumul,

12Ioan Aurel Pop, op.cit., p.88

13 Ibidem, p.95

14 Ibidem, p.98

15 Ibidem, p.101

16 Despot vodă a încercat să tulbure societatea din Moldova, să „pustiască ţara”, să risipească instituţiile tradiţionale ,mai ales a bisericii.

17 Execuţii împotriva armenilor în Moldova la mijlocul sec. XVI:

18 Leşii sunt greoi la minte ,cu haine scurte şi picioare lungi; turcii şi tătarii sunt păgâni, spurcaţi; ungurii sunt răi sau proşti; românii sunt leneşi, hoţi, schismatici, iobagi, dar şi urmaşi ai romanilor Ioan Aurel Pop,op.cit. p.109

19 Ibidem, p.127

20 Ibidem, p.140

21 Ibidem, p.148

            Pe 26 iunie s-a sărbătorit Ziua Drapelului Naţional. În cinstea acestei zile, precum, şi în cinstea şi lauda celor 200 de români din judeţele Covasna şi Harghita, cărora, în 10 iunie, li s-a interzis să intre cu Tricolorul românesc la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, din Bucureşti, oprindu-le şi intonarea unor cântece patriotice, dedic poemul de mai jos.

                        G.C.

Motto:

„Drept în coastă îl izbise,

Dar cu steagul lângă el

Zăcea-n câmpul de măcel;

Inima îşi oţelise,

Şi pe jumătate dus,

Printre ploaia-ngrozitoare

De ghiulele-omorâtoare,

Steagu-l ridica în sus!”

(Din poezia „Stegarul” , de Alexandru Macedonski)