România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

File  de istorie:

77 de ani de la odiosul Dictat de la Viena din 30 august 1940

 

Printr-o politică concertată cu cea a Italiei, Ungariei, fostei U.R.S.S. şi a altor state revizioniste, cercurile fasciste din Germania au reuşit, temporar să modifice cu forţa graniţele statelor europene, inclusiv ale României, să declanşeze cel de al doilea război mondial, pe care diplomaţia titulesciană a militat să-l împiedice. Acestei politici se înscrie şi Tratatul odios de la Viena din 30 august 1940.

Dându-şi seama de situaţia grea în care se afla România şi dorind să profite de izolarea acesteia pe plan internaţional pentru satisfacerea revendicărilor lor teritoriale,  cercurile guvernante horthyste şi-au intensificat la sfârşitul lunii iunie 1940, campania revizionistă împotriva României. Toate acţiunile guvernului de la Budapesta au avut ca scop România să fie constrânsă pentru a satisface pretenţiile teritoriale ungare. Pentru aceasta regimul horthyst a pregătit cu consimţământul celui de al treilea Reich, un atac armat împotriva României, fiind totuşi descurajaţi de către Hitler care nu le-a promis sprijin militar.

Hitler recomanda factorilor de decizie din România luarea unei  „hotărâri fundamentale” în căutarea „ unei soluţii definitive” chiar dacă aceasta putea prezenta „ riscul unor sacrificii”. Şantajul exercitat de conducătorii nazişti a îmbrăcat forme de-a dreptul ameninţătoare cu ocazia vizitei pe care Ion  Gigurtu şeful Guvernului României şi Mihai Manoilescu, ministrul afacerilor străine au făcut-o în Germania la mijlocul ultimei decade a lunii iulie 1940. Astfel, în timpul întrevederii de la Fuschl, din 26 iulie 1940, Von Libbentrop declara că sosise „ marea perioadă a revizuirii tratatelor” şi „ recomanda” reprezentanţilor României să ajungă la o înţelegere cu guvernul Ungariei. Soluţionarea - sublinia Von Libbentrop - trebuie să se înfăptuiască cât mai repede posibil - deoarece, în caz contrar, „ consecinţele ar putea fi deosebit de serioase.”  În după-amiaza aceleiaşi zile, reprezentanţii României au fost primiţi de Hitler, care a ţinut şi el să remarce că România trebuie să cedeze Ungariei horthyste o parte din Transilvania, astfel încât să se realizeze un compromis „între vechile şi actualele posesiuni” şi a  cerut ca guvernul român să înceapă imediat tratative cu guvernul horthyst. Dictatorul german a precizat că dacă România nu ajunge la un acord cu Ungaria atunci „ Germania va cumpăni cu atenţie interesele ei şi ar putea să considere aceste interese atât de vitale, încât, în anumite condiţii,  ar fi gata să lupte, în cazul în care cineva le-ar leza.”

În principiu Carol al II-lea accepta „calea” propusă de Hitler, dar căuta să-l convingă pe acesta să impună guvernelor ungar şi bulgar moderaţie pentru a nu „zgudui” situaţia internă din România. Regele făcea câteva propuneri, care după părerea lui şi a guvernului român, ar fi obişnuit masele cu ideea unor mici rectificări ale frontierelor: la baza negocierilor să stea ideea schimbului de populaţie; să nu se recurgă la arbitrajul Axei ; să nu se exercite asupra guvernului român nici un fel de presiune;  Germania să-şi asume atribuţii „mai ample” şi să dea garanţii României „ împotriva oricărei posibilităţi şi încercări de violare a teritoriului ţării noastre de oriunde ar veni.”

Discuţia din Germania, precum şi convorbirile din zilele de 27-28 iunie de la Roma cu Mussolini şi Ciano, pline de ameninţări directe şi brutale la adresa României, au evidenţiat situaţia extrem de critică a României, aflată, practic la cheremul puterilor Axei. Discuţiile purtate de cei doi oameni politici români în Germania şi Italia, au scos în evidenţă că cele două mari puteri doreau ca tratativele româno-ungare să înceapă imediat, fără nici o amânare.  Graba Berlinului deriva din faptul că, în iulie 1940, Hitler începuse pregătirile în vederea definitivării proiectului de operaţii împotriva Uniunii Sovietice. Pentru aceasta Germania nazistă avea neapărat nevoie de linişte în sud-estul Europei; în această politică, ea integra şi „soluţionarea” în spirit nazist a „diferendelor” româno-ungare.

În perioada premergătoare tratativelor cu Ungaria, guvernul român a făcut încercări de normalizare a relaţiilor cu Uniunea Sovietică, considerând că „ raţiunea de stat cerea o politică cuminte şi înţeleaptă faţă de URSS.” În acest scop a fost numit la Moscova în calitate de ministru plenipotenţiar Grigore Gafencu, fostul ministru al afacerilor străine. Această apropiere de URSS a avut ca scop eliminarea pe timpul tratativelor româno-ungare a unui factor de presiune horthystă şi de a determina „ îndulcirea” a poziţiei Germaniei naziste faţă de România, precum şi a întreţine bune raporturi cu URSS.  Această încercare a guvernului Român s-a soldat cu sporirea neâncrederii guvernului german, Hitler catalogând politica României ca perfidă, în timp ce faţă de Ungaria simpatia şi încrederea sporea. Pe acest fond de simpatie din partea lui Hitler, horthyştii devin tot mai zgomotoşi şi mai agresivi în pretenţiile lor faţă de România. Scopul lor fiind anexarea la Ungaria  a unor teritorii româneşti. În acest scop, concomitent cu acţiunile diplomatice şi pregătirile militare împotriva României,  bazate pe sprijinul celorlalte state revizioniste, regimul horthyst a  desfăşurat în vara anului 1940 o puternică activitate diversionistă pe teritoriul nord-vestic al ţării, pentru a pregăti intervenţia trupelor sale.  Astfel au fost organizate numeroase grupe teroriste cu misiunea ca,  la momentul potrivit,  să distrugă căi ferate şi rutiere, să incendieze păduri şi sate româneşti, să otrăvească fântânile să arunce în aer depozitele de muniţii şi aeroporturile. Aceste echipe mai aveau misiunea de a incendia sate cu  populaţie minoritară germană şi a arunca vina pe autorităţile româneşti pentru a atrage represalii din partea Germaniei şi intervenţia ei militară împotriva României. De asemenea, membrii grupurilor teroriste trebuia să culeagă şi să transmită informaţii secrete necesare trupelor horthyste şi a propagandei revizioniste. 

Exprimând îngrijorarea poporului român faţă de presiunile statelor fasciste asupra României în vederea satisfacerii pretenţiilor teritoriale ele Ungariei horthyste şi avertizând asupra consecinţelor grave ale dezmembrării teritoriale a ţării, la 06 august 1940, un numeros grup de personalităţi politice, ştiinţifice şi militare româneşti a adresat opiniei publice internaţionale un vibrant apel pentru susţinerea intereselor supreme ale României. În document se arăta netemeinicia argumentelor propagandei horthyste anexioniste pe seama României. 

Într-o astfel de atmosferă, când la frontierele României se aflau masate trupe străine gata de a interveni,  iar guvernul român era supus unor puternice presiuni politice externe, au început,  la Turnu Severin, discuţiile româno-ungare, desfăşurate în zilele de 16, 19 şi 24 august 1940. Perioada tratativelor de la Turnu Severin, spiritul de revanşă,  exaltarea şovină au fost întreţinute cu intensitate crescândă în rândurile opiniei publice din Ungaria, Presa instiga şi ameninţa făţiş.

Ameninţările la adresa României au indignat profund   opinia publică. Armata, întregul popor român îşi afirma hotărârea de a se opune cu arma în mână ciuntirii teritoriului naţional.

Atitudinea românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş etc. nu era alta decât aceia de a apăra şi de a păstra cu orice preţ integritatea ţării. La Baia Mare , de pildă,  în rândul maselor se auzeau tot mai des cuvintele: „ nu admitem înstrăinarea vreunei părţi a ţării şi prin urmare nici diminuarea sau dezmembrarea Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului sub nici un pretext. Protestăm împotriva tratativelor începute. Nici un fel de sacrificiu nu va fi prea mare pentru a ne menţine onoarea, demnitatea şi patrimoniul naţional.

În acelaşi timp, masele muncitoare ale naţionalităţilor conlocuitoare, - maghiari, germani şi alţii - îşi afirmau dezacordul faţă de tendinţele expansioniste ale Ungariei horthyste asupra României.

Dacă la întreruperea tratativelor de la Turnu Severin ambele părţi declaraseră că se vor reântâlni după scurt timp, la 27 august Legaţia germană la Bucureşti a anunţat pe ministerul de externe român că este invitat „ la convorbire asupra afacerii ungaro-române” pentru 29 august, la Viena, recomandând ca ministrul român să aibă şi „ depline puteri pentru tratative.” Invitaţia atesta faptul că Hitler hotărâse să ea el în mână finalizarea tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin pentru a reglementa nemijlocit pretenţiile teritoriale ele Ungariei faţă de România, urmărind să dea o asemenea soluţie încât, pe de-o parte, să deschidă fără luptă accesul trupelor germane spre Budapesta şi Bucureşti, iar pe de altă parte, să creeze asemenea situaţie care să determine ca în viitor ambele ţări să servească ,deopotrivă, interesele Germaniei. Dictatorul german era pe deplin edificat asupra netemeiniciei cererilor horthyştilor. Cu toate acestea, Hitler era hotărât să acţioneze pentru realizarea pretenţiilor horthyştilor, considerând că România făcea parte dintre ţările duşmane Axei. În acest fel, el recompunea Ungaria horthystă pentru devotamentul şi sprijinul său faţă de politica revanşardă a Germaniei şi Italiei şi sancţiona România pentru fidelitatea ei  faţă de politica de securitate colectivă şi a pactelor regionale.

Noua frontieră ungaro-română a fost fixată de Hitler în ziua de 27 august pe crestele Carpaţilor răsăriteni, poziţie strategică extrem de importantă din punct de vedere militar,adăugându-se şi considerente de ordin politic. Hitler urmărea ca prin aşa - zisa reglementare a „diferendului” teritorial ungaro-român să provoace o mai mare dezbinare între cele două ţări, ceea ce favoriza subordonarea lor,  pe toate planurile. Pe de altă parte,  s-a avut în vedere faptul că România nu se va împăca niciodată cu pierderea acestei părţi din trupul ei şi va face importante concesii economice şi politice Germaniei, în speranţa revizuirii Dictatului de la Viena.

Odată sosită la Viena, delegaţia română,  formată din Mihail Manoilescu şi Valer Pop, a constatat că de fapt, nu fusese chemaţi pentru tratative, ci pentru a lua act de o sentinţă deja hotărâtă, fără a putea spune măcar un singur cuvânt, fără a-şi putea apăra dreptatea cauzei. Încălcând în modul cel mai brutal independenţa şi suveranitatea statului român, miniştrii de externe  ai Germaniei naziste şi Italiei fasciste, s-au constituit, cu de la ei putere, într-un „ tribunal arbitral” şi au cerut reprezentantului ţării noastre, pe un ton ultimativ, să accepte „ arbitrajul” guvernelor german şi Italian ameninţând că, în cazul contrar, România va deveni obiectul unei agresiuni armate, va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. Von Ribbentrop a repetat în mod insistent că nu poate fi vorba de un război al României numai cu Ungaria, ci, inevitabil, şi cu alte state vecine, ceea ce ar avea drept rezultat „ nimicirea României.” Ribbentrop şi Ciano - au pus delegaţia română în faţa unei decizii prestabilite, obligând-o să-şi pună  semnătura pe actul dictatorial. Înfăţişând situaţia în care a fost pusă delegaţia română la Viena, Mihail Manoilescu, ministrul de externe român, telegrafia la Bucureşti, în ziua de 29 august 1940; „Totul apare ca o piesă scrisă dinainte în care nici o singură vorbă,  nici un singur gest nu se poate schimba.”

Consiliul de Coroană a dezbătut cererea ultimativă de la Viena în noaptea de 29 spre 30 august în cadrul căreia cei zece participanţi au cerut respingerea arbitrajului şi apărarea cu forţa armată a teritoriului naţional. Acest punct de vedere a fost susţinut şi în a doua şedinţă a Consiliului de Coroană din noaptea de 30 spre 31 august, când se cunoştea hotărârea cu ciuntirea teritorială a României. Fără a admite în fond dictatul - cea mai mare parte dintre participanţi, 21, în frunte cu I. Gigurtu - luând în seamă situaţia internaţională deosebit de gravă pentru ţară, au considerat că România nu are şanse  de a se apăra pe cale armată în faţa unei forţe militare mult superioare - chiar dacă am avea în vedere numai Germania şi Ungaria - şi a unor atacuri probabile din mai multe părţi şi au considerat necesar să se supună dictatului.  De altfel, trebuie remarcat că presiunile asupra României la Viena au crescut necontenit, ajungându-se la   o somaţie doar pentru cinci minute în care guvernul român urma să dea răspuns.  Votul Consiliului de Coroană a fost generat de un raţionament major,  pe care un ziar al vremii avea să-l formuleze astfel: Consiliul de Coroană a fost nevoit „ să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui.”

Astfel România a fost obligată să cedeze Ungariei horthyste o parte a Transilvaniei cu o suprafaţă de 43.492 kmp. şi o populaţie de 2.667.000 locuitori din care mai bine de jumătate (50,2%) erau români, 37,1% maghiari şi secui, iar restul era format din germani, evrei şi alte naţionalităţi.

În ziua de 01 septembrie 1940, Secţia N.S.D.A.P.  din România a trimis la Berlin un raport în care se arată că în rândurile armatei române s-a creat un puternic curent în favoarea apărării cu arma a graniţelor, subliniindu-se că „ armatele din vest nu vor să părăsească poziţiile şi cer insistent să lupte. Ofiţerii români se simt ofensaţi de această cedare,  nevoind să conceapă raţiunea politică a sentinţei de la Viena şi dorind să lupte.  Această stare de spirit se transmise si soldaţilor, care manifestau pe zonă şi în cazărmi.

Sintetizând atmosfera generală ce domnea în întreaga ţară în acele momente grele pentru naţiunea română, la Alba Iulia, la marea demonstraţie de protest desfăşurată în Piaţa Mihai Viteazul, participanţii şi-au afirmat hotărârea fermă de a nu ceda „ nici o brazda” din pământul scump al patriei. „Vrem arme! Vom muri cu toţii, dar nu ne vom da ţara cotropitorilor” - afirmau aceştia cu hotărârea nestrămutată de a face sacrificiul suprem pentru apărarea ţării.

Înafară de declaraţiile oficiale ale unor guverne şi oameni politici se remarcă atitudinea de revoltă a opiniei publice internaţionale; în presă şi radio au fost exprimate sentimente de solidaritate faţă de poporul român.

30 august 1940, a fost una din zilele cele mai negre prin care a trecut ţara, în care s-a săvârşit la Viena o nouă şi monstruoasă ciuntire a frontierelor României, prin dictatul puterilor Axei. 

Teritoriul cotropit a fost administrat direct de către armata ungară până la 08 decembrie 1940, când el a fost trecut, sub administraţia civilă.  Această schimbare însă nu a însemnat o ameliorare a situaţiei populaţiei româneşti, întrucât şi sub această administraţie a continuat politica de reprimare şi eliminare a românilor. Toate dispoziţiile şi măsurile introduse de administraţia militară au rămas în vigoare, la care s-au adăugat altele noi de ordin juridic, administrativ, economic etc.

În timpul administraţiei militare a fost introdusă justiţia excepţională, s-au emis numeroase acte normative menite a îngrădi drepturile şi libertăţile maselor nemaghiare şi a înăbuşi prin forţă orice împotrivire faţă de ocupanţi. În fruntea judeţelor, oraşelor, comunelor, instituţiilor publice, întreprinderilor comunale, minelor şi a stabilimentelor industriale au fost numiţi ofiţeri superiori, activi sau în rezervă. După încheierea operaţiunii de ocupare militară, în fruntea prefecturilor, primăriilor, instituţiilor, chiar şi în funcţii mai mici de conducere, au fost numiţi funcţionari horthyşti, aproape fără excepţie din Ungaria, pregătiţi cu mult înaintea Dictatului de la Viena anume pentru aplicarea politicii regimului fascisto-horthyst de asuprire naţională şi socială a tuturor forţelor care se opuneau acestuia şi în special a românilor.

Autorităţile administrative, în deplină concordanţă cu organele de represiune; în primul rând poliţia şi jandarmeria, au acţionat unitar, ca un aparat omogen de reprimare a tuturor forţelor care se opuneau noului regim. Poliţia regimului horthyst extinsă şi asupra părţii de nord-vest, care a cuprins toate domeniile vieţii cotidiene, a fost în realitate o politică fascistă, ultrareacţionară, teroristă, realizată prin căi şi metode dintre cele mai  variate, mascate sau deschise, al cărei ascuţiş era îndreptat împotriva populaţiei româneşti, majoritate.

Principalele metode prin care regimul horthyst a încercat să extermine şi să elimine populaţia românească din acest colţ de ţară, să schimbe artificial raportul demografic în favoarea populaţiei maghiare au fost: - maltratări şi crime, individuale sau în masă; - expulzări şi dislocări, în majoritatea cazurilor, a unor comunităţi compacte sau a unor mari grupuri de români din localităţi urbane şi rurale, din judeţe etc; - împiedicarea participării reprezentanţilor populaţiei româneşti la viaţa politică şi de stat; - maghiarizarea forţată prin intermediul religiei,  al şcolii, literaturii, presei, vieţii de stat; - Internări în lagăre de concentrare, trimiteri în detaşamente  de muncă şi la muncă forţată în Germania şi Ungaria; - deposedarea de bunuri materiale şi alte fenomene de asuprire economică.

Nici profunda nemulţumire şi sacra indignare ale întregii ţări împotriva odiosului dictat de la Viena, nici calda şi sincera solidaritate internaţională de care s-a bucurat în acele zile poporul român, n-au putut schimba verdictul lui Hitler şi Mussolini. Nord-vestul României a trebuit cedat temporar,  iar după terminarea războiului, revenind la trupul ţării din care a fost rupt.

Jurist  Dragomir  VLONGA