România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dr. IOAN MIHU, un demn român şi un bun creştin

 

I. Satul românesc, context şi argument

Sensibilitatea profundă a transil-vănenilor faţă de semnificaţia satului românesc în istoria poporului român, după cum se vede de pildă la poeţi şi la prozatori ca: George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu pusă faţă-n faţă cu starea precară şi inertă a satului românesc, începând cu epoca colectivizării, industrializării şi urbanizării comuniste şi continuând cu fenomenul emigraţiei în străinătate în perioada în care a urmat după 19901 ne determină la contextualizare şi argumentare.

În discursul de recepţie la Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat „Elogiul satului românesc”, poetul şi filosoful român Lucian Blaga dezvolta de fapt metafora sa poetică  „Veşnicia s-a născut la sat” şi argumenta că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume: satul românesc”2. Metafora „veşnicia s-a născut la sat” semnifică şi percepţia relaţiei dintre timpul acţiunii şi timpul rodirii. Poţi să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp, sau vine cu grindină mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânţă semănată şi recolta scontată este o legătură spirituală trăită existenţial în rugăciune, răbdare şi speranţă. Este vorba de un timp al aşteptării, al binecuvântării şi al rodirii pe care ţăranul îl înţelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică şi obţine imediat rezultatul dorit sau programat. La sat, viaţa este înţeleasă şi ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim. Iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ, putem spera să primim şi un loc în ceruri, „un colţişor în rai”- cum spunea părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de la Neamţ3.

O înaltă expresie a capacităţii artistice a sufletului ţăranului român pătruns profund  de jertfa Crucii şi bucuria Învierii ne-a arătat sculptorul Constantin Brâncuşi în „Ansamblul comemorativ al eroilor români din primul război mondial”, de la Târgu-Jiu. Acesta simbolizează, într-o încercare triptică: taina iubirii jertfelnice, a bucuriei pascale şi a lumii externe. Un memorial al morţii jertfelnice pământeşti devine motiv de meditaţie asupra misterului vieţii şi iubirii cereşti de dincolo de moarte, exprimând, într-o formă artistică modernă, nouă, vechea tradiţie liturgică şi culturală a satului românesc4.

Prozatorul Liviu Rebreanu, în discursul său de recepţie la Academia Română din 29 mai 1939, intitulat  Lauda ţăranului român , afirma că „la noi, singura realitate perma-nentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume, pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi - omul român”. Mai preciza Rebreanu: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne”5.

„Aurul curat” din sufletul ţăranului despre care vorbea Rebreanu este de fapt spiritualitatea profundă a ţăranului, lumina credinţei şi a hărniciei, a dărniciei şi a jertfelniciei ca dăruire de sine şi dăinuire spirituală în timp şi peste vremuri diferite.

Dr. Ioan Mihu s-a născut într-o astfel de familie în care lumina credinţei şi a hărniciei au reprezentat dominanta vieţii, iar dărnicia şi jertfelnicia au evidenţiat portretul (moral) moral, devenit normativ pentru viaţă şi în raport cu semenii.

De ani mulţi, satul românesc este neglijat şi ameninţat cu distrugerea. În ciuda tuturor acestor nedreptăţi satul românesc se încăpăţânează să existe, să funcţioneze, să fie viu. În momentul de faţă, într-o vreme în care totul se conjugă cu timpul şi spaţiul globale (care caută să înlocuiască persoana cu individul, cu numărul socio-economic), satele româneşti se află sub un dublu atac, din afară şi din interior. Din afară, sunt presiunile financiare, taxarea excesivă, „modelele” culturale degradante, tentaţiile penibile. Din interior, are loc acţiunea unor indivizi care sunt gata să abandoneze şi să neguţătorească fiinţa satului, prin operaţiuni dubioase. În ciuda triumfalismului lozincar, globalismul se dovedeşte falimentar moral. Satele româneşti vor ieşi biruitoare până când Cel care stă deasupra vieţii şi morţii va hotărî să vânture pleava pentru a da mărturie, încă o dată, dacă mai era nevoie, că „apa trece, pietrele rămân.

 

II. Dr. Ioan Mihu - un demn român

Nu sunt absolvent al unei şcoli din zonă, dar vă rog să mă credeţi că, gândindu-mă la şcolile pe care le-am parcurs, pot trăi uşor sentimentele dumneavoastră, alături de dumneavoastră şi mă voi strădui ca şi cum aş fi un fiu al acestor plaiuri. Desigur vă aşteptaţi să spun, protocolar, câteva lucruri de prin cărţi despre dr. Ioan Mihu. Vă mărturisesc că, atunci când inima mea are ceva de spus, nu se poate mărgini la formalităţi protocolare. Aşa că o să mă răbdaţi câteva minute în plus decât probabil v-aţi propus, invitându-mă.

Şcoala comunităţii Vinerea, purtând numele personalităţii pe care o omagiem îmi oferă punctul arhimedic în exprimare a genericului „Dr. Ioan Mihu, un demn român”. S-a zis - şi cu greu s-ar putea spune cine a zis cel dintâi că „soarele românilor de la Bucureşti răsare”. Nu vreau să contrazic, dar ca să completez ideea cu o contribuţie transilvăneană la actul genezii luminii bucureştene, mi-aş permite să adaug - că soarele Bucureştilor a răsărit şi de la Avrig - (e vorba de Gheorghe Lazăr, născut în Avrig, care a devenit ctitorul învăţământului universitar românesc în Ţara Românească). Respectând proporţiile, am convingerea că Şcoala care poartă numele, comunitatea care-i poartă şi preţuieşte memoria, viaţa, activitatea şi slujirea idealului românesc într-o Transilvanie aflată sub stăpânirea dualismului austro-ungar, toate converg şi justifică nobleţea de „un demn român” în dreptul numelui  „dr. Ioan Mihu”.

Pe lângă frazele exprimate, readucem în mentalul colectiv câteva adevăruri. În 1885, elita românească din Orăştie, în frunte cu dr. Ioan Mihu întemeiază Banca „Ardeleana” pe care acesta a condus-o timp de 20 de ani. În legătură cu scopul înfiinţării băncii, în Apelul pentru semnarea capitalului ei social, Ioan Mihu afirma: „Nici un popor şi nici o ţară nu va fi în stare a face paşi serioşi spre civilizaţiune, dacă nu va pune înainte de toate, fondul solid la progresul economic”6. Este evident că în concepţia sa era clară convingerea eliberării poporului român transilvănean de sub tutela economică străină, iar această convingere o exprimă prin cuvintele: „Până când naţiunea noastră nu-şi va naţionaliza capitalul, nu va trece în mâini româneşti industria şi comerţul, nu poate fi vorba nici de o prosperitate sigură”7.

Cu prilejul diferitelor adunări, organizate în cadrul Băncii, dr. Ioan Mihu a rostit numeroase cuvântări. La adunarea generală, ţinută în 1897, la Turdaş, spunea: „Am venit în această frumoasă comună spre a recruta şi aici soldaţi care să lupte la înaintare culturală a poporului nostru căci din lupta care o purtăm, de când lanţurile iobăgiei au fost sfărâmate, două învăţături putem trage: Că spre înaintarea noastră nu avem să aşteptăm ajutor de la nimeni, ci noi, fraţi de sânge, să punem umăr la umăr, întru întruparea dorului nostru, iar a două, că toate lucrurile noastre trebuie să fie sprijinite de masa poporului, de ţăranii noştri”8.

Dr. Ioan Mihu a desfăşurat o activitate rodnică în calitate de preşedinte al societăţii pentru fondul de teatru român din Ardeal, începând cu anul 1902. Pentru promovarea teatrului românesc, din acest fond se premiază şi se publică piese originale româneşti şi colecţii de muzică populară românească. Datorită fondurilor acestei societăţi, la care Ioan Mihu a contribuit personal, ia fiinţă în 1919 la Cluj, Teatrul Naţional. Sunt concludente şi demne de amintit concepţiile sale privind rostul teatrului, pe care le găsim în cuvântarea ţinută la Reghin la 28 augut 1910: „În teatrul doririlor noastre, sigur, va trebui să facă artă, dar arta cu anumită tendinţă, pentru că teatrul nostru trebuie să fie o şcoală pentru luminarea minţilor şi întărirea inimilor, teatrul nostru trebuie să fie un teatru în care să se preamărească virtutea, dreptatea, frumosul şi adevărul etern şi să se combată păcatele ... viţiile noastre moderne; teatrul nostru trebuie să fie un cămin, în care să arză nestinsă flacăra sacră a iubirii de neam, lege şi tot ce este al nostru; în fine, teatrul nostru să fie un altar, la care jertfa adusă să ne slujească cu o limbă românească dulce ca fagurele de miere şi limpede ca apa cristalină a izvorului de munte”9.

La fel, surprinde cu clar-viziune ideea că naţiunile nu trăiesc decât prin cultura lor specific naţională. Poporul nostru se menţine cultivându-şi limba şi calităţile sufleteşti moştenite de la moşi-strămoşi. Pe acest fond, afirma cu demnitate, să ţinem la cultura noastră naţională şi tot ce formează specificul nostru naţional10.

Cea mai mare bancă românească din Ardeal, „Albina”, fiind ameninţată să-şi reducă activitatea, conducătorii ei au cerut ajutorul lui Ioan Mihu, propunându-l ca preşedinte al Consiliului de administraţie. Mihu a preluat conducerea băncii „Albina” în 1917 exercitând-o cu pricepere şi răbdare, fapt ce se oglindeşte în studiile şi discursurile din ultima parte a „Suspiciunilor”.

Este adevărat că pe dr. Ioan Mihu l-a preocupat viaţa socială, culturală şi naţională a tuturor românilor din Ardeal, însă nu a neglijat nici satul natal, de ridicarea căruia s-a preocupat organizând la Vinerea, diverse manifestări, ca de pildă adunarea Astrei, „Despărţemântul” Orăştiei, organizează, de asemenea, o adunare sub preşedinţia lui Ioan Mihu, la 20 noiembrie 1894, când se citeşte o dizertaţie despre însemnătatea meseriilor la români şi se deschide o expoziţie industrială locală.11

Dr Ioan Mihu, fără să fie un luptător politic consecvent cauzei naţionale, a contribuit totuşi, prin mijloacele economice de care dispunea, la înfiinţarea şi activitatea unor instituţii de artă, de cultură şi bancare, fapt pentru care este considerat o figură proeminentă a Ardealului.  S-a bucurat de preţuirea a doi factori hotărâtori ai promovării unirii tuturor românilor: Ionel I. C. Brătianu. Care i-a cerut colaborarea la guvern şi Regele Ferdinand I, întregitorul de ţară, care l-a decorat în 1922 cu Coroana României în cel mai mare grad, gradul de Mare Cruce.

 

III. Dr. Ioan Mihu - un bun creştin

În vremuri de grea cumpănă, românii au ştiut să-şi ridice în frunte pe cei mai buni, lăsând la o parte pe cei mai nobili, pe cei cu sânge mai albastru. În 1821 muntenii l-au făcut „domn” pe Tudor, în 1848 transilvănenii l-au făcut „crai” pe Avram Iancu, în 1859 moldovenii l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, pentru ca în aceeaşi lună (ianuarie) şi an (1859), muntenii să prindă din zbor o bine-gândită subtilitate politică şi să-l aleagă în Muntenia tot pe Cuza, şi astfel să se înfăptuiască Unirea Principatelor.

În aceleaşi vremuri, în plan religios, apare momentul Şaguna în istoria Bisericii şi în destinul Transilvaniei. Un sfert de veac (1846-1873), mereu în dilatare, pentru că Şaguna a iniţiat şi a trasat orientări noi pentru Biserica Ortodoxă a românilor ardeleni, iar beneficiile s-au resimţit şi se vor resimţi peste veacuri. Valorile fac istorie şi cariere fără limite. Ele antrenează în lucrarea lor mai multe generaţii şi sunt ca pomii: înfloresc şi reînfloresc, dau fructe într-un an şi în anii următori într-un perpetuum care capătă caracter de act genezic, fiecare sfârşit dovedindu-se părelnic, căci se transformă într-un nou început12.

Om al Bisericii, dar şi om cu deosebite calităţi politice-indispensabile într-o vreme în care, fără acestea, nu se putea face faţă abuzurilor Puterii-Şaguna a ştiut să citească în semnele timpului, în evenimente şi împrejurări, şi să tragă pentru poporul său foloasele până la limita posibilului. Cutezător al înnoirilor, a înfiinţat instituţii noi, româneşti, a imaginat forme de activităţi publice, adesea în spiritul vremii, dar şi în potriva ei, din perspectiva pe care le anticipa cu deosebit spirit diplomatic. A ştiut să profite de slăbirea Imperiului, când a fost cazul, şi să-i dea impresia că-l susţine când era evident că nu se putea altfel13.

Într-un asemenea context şi cu asemenea modele, care au fost foarte aproape în timp de viaţa şi activitatea dr. Ioan Mihu, cu siguranţă au devenit pilde şi modele. În segmentul credinţei şi ataşamentului faţă de Biserica străbună a neamului, cu siguranţă a fost influenţat de aceşti predecesori.

Mediul familial a fost cât se poate de pozitiv pentru o asemenea formare morală, iar potenţialul său nativ avea să confirme. Implicarea sa în probleme religioase, începând cu parohia localităţii natale şi ajungând până la nivelul Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal confirmă prezumţia şi afirmaţia noastră. Dr. Ioan Mihu a îndrumat comitetul parohial din Vinerea să nu renunţe la „caracterul confesional şi românesc al şcolii din localitate”, iar prin testament a lăsat un fond destinat înfiinţării la Vinerea a unei şcoli agricole care să funcţioneze în casa lui 14.

Tot legat de localitatea natală şi în special de latura religioasă, dr. Ioan Mihu se implică în demersul construirii unei biserici ortodoxe şi obţine aprobarea Consistoriului din Sibiu, la 28 ianuarie 191215.

Din corespondenţa purtată cu Miron Cristea, 16 Ioan Meţianu, Vasile Mangra 17, ierarhi şi personalităţi de referinţă în Biserica Ortodoxă Română la sfârşit de secol XIX şi primele decenii ale secolului XX se evidenţiază şi se afirmă profilul religios al personalităţii dr. Ioan Mihu. Prin testamentul datat 25 august 1905 şi apoi Codicilul datat 15 iunie 1923, cea mai mare parte a averii sale este testată Consistoriului din  Sibiu, adică Mitropoliei Ortodoxe de la Sibiu, face dovada ataşamentului faţă de Biserica străbună şi dorinţa ca agoniseala materială realizată să fie folosită idealului creştin.

 

Pr. Prof. Dr. Nicolae BOLEA

 Inspector şcolar- religie I.S.J. Alba

 

Note:

1 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Satul românesc între tradiţie, supravieţuire şi speranţă, „Vestitorul Ortodoxiei” , anul IV (XXI), noiembrie-decembrie 2011, p. 22

2 Academia Română, Discursuri de recepţie, LXXI, Elogiul satului românesc, discurs rostit la 5 iunie 1937 în reşedinţa solemn de L. Blaga cu răspunsul d.lui I. Petrovici, Bucureşti, 1937, p.3

3 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 23

4 Ibidem

5 Academia Română, Discursuri de recepţie, LXXVII, Lauda ţăranului roman, discurs rostit la 29 mai 1940 în reşedinţa public solemn de Liviu Rebreanu cu răspunsul domnului I. Petrovici, 1940, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op. cit. ,p. 22

6 Ioan Mihu, Spicuiri din gândurile mele, Sibiu, 1938, p. 417, apud Vasile V. Herlea, Contribuţie la monografia localităţii Vinerea, judeţul Alba, Editura “Altip”, Alba Iulia, 2002, p. 157

7 Ibidem

8 Revista Orăştiei, nr. 39, 1897, apud, op. cit. , pp. 157-158

9 Ioan Mihu, op. cit. , p. 385, apud Vasile V. Herlea, op. cit. , p. 158

10 Ibidem

11 Ibidem, p. 159

12 Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului la Nicolae Bălcescu şi Andrei Şaguna, Tipografia Eparhială Sibiu, 1997, p. 204

13 Ibidem, p. 211

14 Vasile V. Herlea, op. cit., p. 159

15 Ioachim Lazăr, Dorin David, Dr. Ioan Mihu- 85 ani de la moartea sa-, Editura ALTIP Alba Iulia, Orăştie-Vinerea, 2012, p. 31

16 Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918). După documente, acte şi corespondenţe rămase de la Elie Miron Cristea, Sibiu, 1986, pp. 311-318

17 Marius Eppel, Vasile Mangra, Corespondenţă, Vol. II, Presa universitară clujană, 2007, pp. 92-95