România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Intelectualul român, Teodor Seiceanu, pe front

 

De zeci de ani, poate de sute, satele din jurul Blajului mustesc de cultură, împrumutând parcă din seva boabelor de struguri de unde sunt stoarse vestitele vinuri de Târnave.

Satul Sâncel este unul dintre acestea.

Doar la o zvârlitură de băţ distanţă, duhul lui Timotei Cipariu, distins filolog şi lingvist, precum şi unul dintre preşedinţii Asociaţiunii Transilvana pentru literatura română şi cultura poporului român - ASTRA, străjuieşte din Pănadea sa natală asupra împrejurimilor, binecuvântând şi încurajând orice apariţie pe tărâmul cultural al vreunui discipol şi continuator al său.

Poate că, pe căi numai de Dumnezeu ştiute, ilustrul cărturar a reuşit să-i transmită din harul său si celui care avea să devină profesorul Teodor Seiceanu, unul dintre primii intelectuali ai Sâncelului: profesor, istoric, publicist.

Acesta s-a născut la data de 12 iunie 1913 şi s-a stins din viaţă în ziua de 23 martie 2004, ajuns la venerabila vârstă de 91 ani.

Încă din adolescenţă, studiile sale s-au ridicat la parametri înalţi de la nivelul Liceului de Băieţi „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, pe care 1-a absolvit în anul 1930 şi unde a avut parte de dascăli minunaţi, aşa cum Blajul s-a remarcat în toate timpurile.

Dar, desăvârşirea pregătirii sale intelectuale, canalizată înspre tărâmul istoriei, s-a realizat la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, fiind modelat de către profesori de talie mondială, printre care: Nicolae Iorga, C.C. Giurăscu şi Dimitrie Guşti. A urmat licenţa şi examenul de capacitate la Universitatea din Iaşi, în anul 1937.

Învăţământul a fost apoi şi locul său de muncă timp de peste 25 de ani, predând materia dragă lui, istoria, la licee din Blaj şi Alba Iulia, cu o „reeducare” de 9 ani (l950-1959), din motive politice, „ispăşită” la întreprinderea Siderurgică Hunedoara, după care a revenit în învăţământ.

In paralel, a avut o laborioasă activitate literară. A început cu colaborări prin: articole, studii sau recenzii la publicaţii din: Blaj, Cluj, Tg. Mureş, Bucureşti şi Alba Iulia.

A continuat cu scrierea şi publicarea mai multor cărţi, vreo 6 la număr, în care a cântat Blajul cultural şi „Târnava cu apă rece”, sfârşind cu un studiu monografic în anul 2002, despre Sâncelul său natal.

La unele dintre cărţile care au văzut lumina tiparului, a avut ca principal colaborator pe reputatul prof.univ.dr. Ion Buzaşi.

Nu poate fi uitat nici faptul că „ a susţinut de-a lungul anilor conferinţe şi cuvântări la manifestările culturale blăjene, fiind o adevărată enciclopedie, pentru perioada interbelică blăjeană şi nu numai”1.

Cele expuse mai sus nu ar ieşi dintr-un anumit tipar, dacă nu ar fi urmate de un aspect inedit.

În niciunul (sau poate în puţine) dintre materialele şi însemnările biografice referitoare la profesorul Teodor Seiceanu nu se menţionează faptul că acesta a fost şi pe front.

Iată însă că s-au găsit unele asemenea urme ale trecerii sale prin viaţa pământeană.

Importanţa lor este cu atât mai mare cu cât, dintr-o situaţie concretă reliefată în continuare, rezultă mentalitatea, preocuparea şi manifestarea extra-militară a intelectualului român ajuns involuntar sau din sentimente patriotice (oricare poate fi adevărul) în mijlocul confruntărilor armate. In acest sens profesorul Teodor Seiceanu poate constitui un adevărat prototip.

Pentru a justifica atari aprecieri, o digresiune e imperios necesară.

Intr-o vreme nu prea îndepărtată, în cartierul „Cetate” din municipiul Alba Iulia îşi avea deschisă intrarea un anticariat, nu prea mare ca spaţiu, dar cu multe exemplare de carte rară din literatura universală şi românească.

Totul, rezultat al strădaniei unui anticar cu vaste cunoştinţe literare-Remus Baciu, împătimit „strângător” de valori scrise.

Scormonindu-i rafturile doldora de asemenea „bijuterii”, te şi mirai, întrebându-te de unde sursele sale de provenienţă?!

N-a funcţionat prea mult acest locaş de cultură, căci aşa e la noi, în România, tocmai acolo unde apare ceva valoros şi folositor, autorităţile financiare se grăbesc cu controale, anchete, penalizări, impozite etc.,etc.

De acolo, în scurta „viaţă” a anticariatului, ajunsese la un prieten al meu Constantin Plopeanu (şi el un mare bibliofil) o carte îngălbenită de timp, cu foile şi coperţile lipite manual. Din înscrisurile lăsate ca o pecete de către fostul proprietar rezulta că preţiosul exemplar străbătuse mii de kilometri într-o raniţă soldăţească pe timp de război.

Era cartea „Meşterul Manole”, operă a romancierului român Dumitru Almaş, dintr-o ediţie mai veche. (Vezi foto 1).

Răsfoind-o, înainte de a o citi, m-au izbit de-a dreptul cele văzute pe prima pagină. In partea superioară (apoi si pe alte pagini) era imprimată, ca un cip de neînlăturat, parafa proprietarului: „24 AUG.   1943-Teodor Seiceanu-Profesor”.

Textul olograf, aşternut sub parafa, trezeşte surprindere, dar şi o laudativă apreciere, pe de altă parte:

„Adus din ţară, de prietenul Sandu Şerbănescu. Blagovecenskaia, 24 Aug. 1943. Slt. (sublocotenent-n.n.) Seiceanu.” (vezi foto 2)

Acest text poate fi evaluat ca impresionant pentru cei aplecaţi spre analize şi consideraţii de ordin psihologic.

La sute de kilometri de ţară (poate chiar mai mult), în vastul imperiu sovietic din timpurile respective (unde o fi acea Blagovecenskaia?!), hrana materială nu îi era îndestulătoare intelectualului român ajuns pe front. Dacă nu primea şi hrană spirituală, nu se considera împlinit. Simţea nevoia cărţii, aşa cum un om de rând o simte pe cea a apei şi pâinii.

La finalul cărţii, textul aşternut de către acelaşi prof. Teodor Seiceanu uimeşte pe cititor, scoţând încă o dată în evidenţă -dacă mai era necesar-superioritatea intelectualului din punct de vedere... intelectual (!).

In literatura în care sunt descrise scene de război, dar şi din relatările unor veterani participanţi la conflicte armate, rezultă că în zilele şi orele premergătoare ciocnirilor cruciale dintre trupe, personajele, simţind suflul morţii în apropiere, au avut reacţii, cel puţin mentale, de genul: „să mai trag un pui de somn” sau „să mai mănânc o bucată de...”, dar şi: „să mai beau o stacană de «tărie» (votcă, whisky, rom, şliboviţă, în raport de... naţionalitate!)”. In general se avea în vedere satisfacerea unor necesităţi fiziologice, cu predilecţie pentru tubul digestiv.

Nu s-au cunoscut reacţii de genul: „poate mâine mor, dar să termin cartea asta de citit”.

Iată că totuşi s-a întâmplat. Textul reprodus în continuare o dovedeşte: „Terminată în adăpostul de la postul meu de veghe «Galea» (Lacul Bugaz), în aşteptarea Ruşilor care vor veni în mod sigur!- peste câteva zile, ca să ne scoată din Pen. Târna... Sâmb., 18 Sept.  1943, ora 24. Slt. Seiceanu. R.  13 Căi. (Regimentul 13 Călăraşi-n.n.)” (vezi foto 3).

E un motiv de mândrie pentru cei trăitori pe meleagurile Târnavelor că unul de-al lor, născut la Sâncel şi vieţuind apoi la Blaj, a fost un om de factură intelectuală superioară, căruia nici moartea ce pândea din tranşee nu i-a schimbat gândirea.

Dorin OAIDĂ

 

Notă:

1 Prof. univ.dr. Vasile Frăţilă şi prof. Teodor Seiceanu- „Sâncel- Monografie” pag. 527