|
Marea invazie mongolă
dintre anii 1241-1242 din Transilvania, a devastat şi oraşul Alba Iulia
Nici un eveniment din primele secole ale
celui de al doilea mileniu al erei creştine nu a lăsat o amprentă mai
puternică asupra contemporanilor şi nu a avut urmări la fel de profunde
aşa cum a fost marea invazie mongolă. Aceştia prin puterea şi
rapiditatea armatelor lor, au creat cel mai mare imperiu din istoria
umanităţii, acesta întinzându-se de la Oceanul Pacific – la răsărit;
până la Marea Adriatică – la vest; de la Taigaua Siberiană – la nord;
până la culmile înzăpezite ale Munţilor Himalaya şi a Golfului Persic.
Ascensiunea acestui popor a izbucnit din
inima Asiei, influenţând apoi întreaga istorie a omenirii.
Invazia acestora asupra Europei din perioada
anilor 1241-1242, a reprezentat una dintre cele mai mari incursiuni
războinice, fiind şi cea mai amplă cunoscută în decursul timpului,
niciun eveniment nemaiatingând asemenea proporţii şi nu a acoperit un
asemenea teritoriu planetar.
Prin moartea marelui Ginghis-Khan (1162-1227)
şi conform testamentului lăsat de acesta, marele său imperiu mongol a
fost lăsat moştenire celor patru fii ai săi Jochi-Khan (1181-1227)
Chagatai-Khan (1183-1242); Ogedei-Khan (1186-1241); Tolui-Khan
(1192-1232).
Din această împărţire cel mai dezavantajat
avea să iasă Jochi-Khan care prin fiii săi Batu-Khan (1205-1255);
Orda-Khan (1204-1251) şi Berke-Khan (+1266) vor dobândi teritoriile
apusene care la acea dată nu aparţineau mongolilor, fiind ocupate de
cumani, slavi şi vlahi.
În uruma hotărârii merelui Kuriltai Mongol
ţinut în anul 1228 în calitate de mare han al mongolilor a fost ales al
treilea fiu al marelui Ginghis, în persoana lui Ogodai-Khan, care la
finalul acestei mari adunări a afirmat: „acest imperiu a fost făurit în
goana cailor, dar mai departe acesta nu mai poate fi administrat de pe
cal”.
„Marea invazie mongolă” a cuprins o forţă de
circa 200.000 de luptători specializaţi în lupta de pe cal fiind
catalogaţi ca cei mai buni arcaşi, aceştia au atacat Europa în anul
1241. luptând ca şi cavalerie uşoară, dispuneau de un avantaj enorm,
putând acoperi distanţe foarte mari în timp scurt, iar atacurile date de
ei erau scurte şi foarte eficiente.
Operaţiunile militare ale acestora au început
în primăvara anului 1236 când, rând pe rând, vor fi supuse triburile de
la nord de Munţii Caucaz din care făceau parte bulgarii, cumanii şi
alanii de pe fluviul Volga. Începând cu anul 1238 atenţia hoardelor
mongole se va muta asupra principatelor ruse care vor fii cucerite pe
rând, până la căderea Kievului pe data de 6 decembrie 1240. următorul
obiectiv în planul de expansiune mongol era cucerirea Europei Centrale.
Unul dintre motivele care i-au supărat pe
mongoli şi i-au determinat să atace regatul ungar a fost şi acela că
regele Bela IV al Ungariei (1206-1270)(1235-1270) a acordat azil în
regatul său, duşmanului declarat al mongolilor, Hanului Cuman Kotyan şi
oamenilor lui, drept pentru care marele han al mongolilor hotărăşte
pedepsirea regelui maghiar şi cucerirea regatului acestuia. Despre
intenţiile acestora, regele Bela IV a fost prevenit de nenumărate ori,
acesta apelând şi el la rândul său la unii dintre monarhii creştini de
a-l sprijini atât militar cât şi financiar. Regele a apelat şi la
Sfântul Scaun, dar Papa, fiind în acea perioadă în conflict cu Imperiul
Bizantin, nu a sesizat pericolul barbar care ameninţa statele creştine
cu invazia.
Primul corp de armată mongol a atacat
Polonia, al doilea corp a atacat regatul ungar iar al treilea corp a
atacat Nordul Moldovei.
Cronicarul armean Kirakos, contemporan
evenimentelor, declara: „oamenii asemănau această invazie cu venirea
„Apocalipsei pe pământ”, iar mongolii erau asemuiţi cu făpturi ale
iadului cu înfăţişări respingătoare şi inimi nemiloase, care erau
neînduplecaţi la plânsetele mamelor şi fără a avea vreun respect faţă de
părul alb al bătrânilor, iar dacă undeva avea loc vreun măcel, aceştia
alergau cu bucurie spre acel loc, chiuind ca la nuntă sau petrecere. În
urma lor, aceştia lăsau doar cadavre pe care nimeni nu le îngropa,
lăsându-le ca hrană pentru animalele flămânde şi păsărilor de pradă.
Bisericile erau învăluite în doliu, iar
strălucirea şi splendoarea lor de altă dată dispăruseră, slujbele ţinute
în ele au dispărut, iar vocea cântăreţilor din strană nu mai era auzită
şi nici cântecele bisericeşti, iar oamenii care stăteau ascunşi ieşeau
afară numai în miez de noapte când păgânii plini de băutură dormeau.
Aceştia umblau pretutindeni înhăţând ca şi vulpile şirete tot ce le
plăcea sau le era de folos, lăcomia lor fiind de nepotolit.”
În luna martie 1241 prima coloană mongolă
condusă de generalii Kadan şi Buri trec prin Podolia (Ucraina) intră în
Moldova de Nord şi de aici trec în Transilvania prin trecătoarea
„Cârlibaba” (Pasul Tătarilor). De la Pasul Rotunda o parte din coloană
trece în Maramureş iar cealaltă va urma cursul râului Someş în aval.
Băştinaşii avertizaţi de ciobanii care locuiau în munţi, se vor retrage
din satele lor punându-se la adăpost sub zidurile Cetăţii Rodnei, o
veche fortificaţie militară condusă de saşi. Aceştia împreună cu românii
(vlahii) nu vor aştepta asedierea fortăreţei ieşind în întâmpinarea
mongolilor, ocupând mai multe poziţii de luptă şi apărare pe valea
îngustă care asigura accesul spre localitatea lor. Condiţiile de teren
şi valea mărginită de versanţi muntoşi abrupţi nu permiteau desfăşurarea
cavaleriei mongole în largul ei. Datorită acestui avantaj, primul atac
al tătarilor a fost respins. Căpeteniile mongole în situaţia creată
recurg la o veche stratagemă de a lor simulând retragerea, creând
impresia apărătorilor că sunt înfrânţi. Apărătorii plini de entuziasm
îşi părăsesc poziţiile de luptă trecând la urmărirea inamicului,
neglijând faptul că au lăsat cetatea neapărată. În acea zi de 31 martie
1241, fiind şi ziua Sfintelor Paşti, locuitorii Rodnei vor sărbători
cele două evenimente cu mare bucurie stropite din belşug cu băutură.
Mongolii fiind regrupaţi într-un raion în
adâncime vor declanşa un al doilea atac, la vederea acestora, localnicii
intră în panică, mongolii nimicind cu mare uşurinţă oştenii din linia de
apărare, pătrunzând în cetate aceştia decimează tot ce le-a ieşit în
cale.
După terminarea acestui carnagiu cronicarii
vremii consemnau: „în acea zi de Sfinte Paşti, păgânii mongoli au omorât
cu săbiile lor 4000 de locuitori ai zonei, iar pristaldul (conducătorul)
saşilor de frică s-a predat împreună cu alţi 600 de saşi rămaşi în viaţă
aceştia fiind obligaţi de mongoli să le fie călăuze în drumul lor spre
inima Transilvaniei”.
Conduşi de saşi, mongolii vor coborî pe râul
Someş până în dreptul localităţii Ilva Mică de unde prin pasul Strâmba
vor ajunge în dreptul localităţii Josenii Bârgăului, iar de aici vor lua
drumul spre Bistriţa.
Saşii, nu se ştie cauza, nu au ales, în
calitatea lor de călăuze, drumul cel mai lung şi ocolitor spre cetatea
Bistriţei, ci au ales drumul cel mai scurt.
Documentele timpului arată că bistriţenii se
aşteptau la această invazie a mongolilor dinspre Năsăud, având trimise
iscoade în localitatea Dumitra. Marea surpriză a acestora a fost atunci
când s-au pomenit cu ei, călăuziţi de saşii rodneni într-o poziţie
neaşteptată, în lateralul apărării Cetăţii Bistriţei, care după un scurt
asediu va fi cucerită pe data de 2 aprilie 1241. Strategia greşită a
saşilor va aduce moartea a peste 6000 de creştini în ciuda luptei
disperate purtate de cei doi comandanţi ai cetăţii Lentenk şi Hermann.
În „Codexul Mănăstirii din Luxemburg” se găsesc menţiuni despre acest
eveniment.
După cucerirea Cetăţii Bistriţei, trupele
mongole s-au împrăştiat în tot podişul Transilvaniei,
deschizând un front de atac de peste 100 de km.
O altă coloană se va îndrepta spre Cetatea
Oradiei urmând itinerarul Dej – Gherla – Cluj – Turda – Câmpia Turzii –
Huedin, în drumul lor semănând doar moarte şi nenorociri, toate aceste
localităţi prin care aceştia au trecut au fost jefuite şi distruse.
O altă coloană a înaintat spre nord vest
urmând itinerarul Dej – Gherla – Zalău – Tăşnad – Carei, după care au
luat drumul spre cetatea Oradiei şi aceştia în drumul lor au trecut
toate aceste localităţi prin foc şi sabie, iar jafurile săvârşite de ei
vor băga în sperieţi populaţia locală. Nu au scăpat de la devastare nici
ocnele de sare ale Dejului care au stat sub ocupaţia mongolă în perioada
2-11 aprilie 1241.
La începutul sec. al XIII-lea călugării
ordinului iezuit al Augustinienilor Ieremiţi au fost primii misionari
creştini care se vor stabili într-o formă organizată şi în localitatea
Dej, aceştia consemnând în documentele lor despre urgia mongolă de pe
Valea Someşului.
În faţa Cetăţii Oradiei, cele două coloane
mongole s-au întâlnit organizându-se pentru a începe asediul asupra
acestei cetăţi care la acea dată era considerată inegspugnabilă. Foarte
mulţi locuitori ai oraşului, atât români cât şi maghiari, s-au pus la
adăpost sub zidurile groase din piatră a puternicei fortăreţe.
Conducerea apărării oraşului şi a cetăţii a fost pusă în mâinile
Episcopului romano-catolic de Oradea, Benedictus I Osli (1231-1243),
avându-l în subordine pe contele Bochi.
Înainte de sosirea mongolilor în zonă, cei
doi au pus bazele formării unui corp de oaste pregătit cu scopul de a se
deplasa la Buda în ajutorul Regelui Bela IV al Ungariei. Episcopul,
auzind de căderea puternicei cetăţi Eger în mâinile lui Bathu-Khan şi
fiind pus în faţa armatelor conduse de Kadan şi Buri, acesta renunţă de
a-i mai trimite ajutoare regelui, organizând apărarea proprie a oraşului
şi a Cetăţii Oradea.
În această perioadă se afla în Cetetea
Oradiei şi tânărul cărturar şi arhidiacon Rogerius Di Puglia (1205-1266)
care a trăit toate aceste evenimente şi pe care le va consemna mai
târziu în celebra sa lucrare „Carmen miserabile” (Cântec de jale).
Mongolii, după modelul lor preferat de a-şi
induce în eroare adversarul şi dorind să distragă atenţia de la
mişcările trupelor proprii, vor confecţiona un număr mare de manechine
din paie pe care le-au îmbrăcat în ţinuta lor de luptă şi care apoi au
fost aşezate pe caii de rezervă, întreagă această armată a fost
amplasată la liziera unei păduri învecinate care limita o câmpie, pentru
strunirea cailor au fost desemnaţi mai mulţi soldaţi şi ei înarmaţi.
Necunoscând tactica de luptă a mongolilor,
Episcopul Benedictus şi comitele Bochi vor organiza o şarjă a cavaleriei
uşoare creştine asupra acestora fără însă a avea sprijinul grosului
trupelor proprii. În urma acestui atac, mongolii, conform vechiului lor
obicei, vor atrage cavaleria creştină spre locul unde erau pregătite
manechine. Urmându-i trupele maghiare şi române au rămas surprinse de
apariţia acestor trupe, intrând în panică, au rupt rândurile
retrăgându-se spre cetate. În această situaţie mongoli au atacat în
forţă reuşind o victorie deplină, iar în drumul lor au invadat oraşul şi
împrejurimile distrugând şi ucigând tot ce le-a ieşit în cale. Episcopul
Benedictus cu greu a scăpat cu viaţă având noroc cu gărzile sale
personale care l-au scos din busculadă şi îl vor ajuta să fugă în
Ungaria.
Despre acest aspect, Regerius scria: „în
Ungaria Cetatea Oradiei era foarte vestită, în ea se strânseseră atunci
nenumărate femei nobile, doamne şi femei din popor, şi cu toate că
episcopul se retrăsese de aici împreună cu câţiva canonici eu am rămas
cu tot ce mai exista. Când am observat că fortăreaţa este dărâmată
dintr-o parte ne-am pus să o reparăm cu un zid gros, pentru că, dacă
n-am fi putut să rezistăm în cetate să avem un refugiu în fortăreaţă şi
fiindcă mongolii sosiseră pe neaşteptate într-una din zile şi fiindcă
rămânerea mea în cetate era oarecum îndoielnică, nu am vrut să intru în
fortăreaţă, ci am fugit într-o pădure, în care am stat ascuns mai mult
timp, aşa cum am putut. Ei însă după ce au cucerit cetatea pe repezeală
i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lăsat, în general
nimic, în afară de zidurile fortăreţei şi după ce au ridicat prăzile, au
omorât atât pe bărbaţi cât şi pe femei, copii mai mari şi mai mici, pe
străzi, în case şi în câmpuri”.
Terminând cucerirea oraşului Oradea, mongolii
se retrag spre şes reorganizându-se pentru asediul şi cucerirea
puternicei citadele a Oradiei. În scurt timp aceştia vor reveni cu şapte
catapulte pentru aruncat bolovani cu care vor începe asediul. După
câteva zile de bombardament cu pietre de diferite dimensiuni, zidul
acesteia cedează creând o breşă, dând posibilitatea mongolilor să
pătrundă în fortificaţie, obligându-i pe nobili şi clerici să se predea,
iar cei care s-au predat au fost scoşi afară din aceasta şi ucişi unul
câte unul.
Cronicarul Rogerius consemnează acest aspect
în cartea sa astfel: „au atacat apoi Catedrala în care şi-au găsit
adăpost femei şi copii, fiicele nobililor şi ale orăşenilor. Uşile
catedralei fiind închise pe dinăuntru mongolii nu au putut pătrunde,
drept pentru care au spart ferestrele lăcaşului sfânt aruncând înăuntru
torţe aprinse, iar focul şi fumul produs au asediat şi omorât toate
fiinţele nevinovate din interiorul catedralei. În celelalte biserici
însă s-au săvârşit atâtea nelegiuiri asupra femeilor că e mai bine să nu
vorbesc spre a nu se afla de atâtea ticăloşii. Cetăţenii nobili,
soldaţii şi canonicii au fost ucişi cu toţii fără nici o milă afară din
cetate în plin câmp. După aceea au început să răscolească mormintele
sfinţilor, călcând în picioare crucile, cădelniţele, potirele din aur,
vasele de cult din aur, precum şi alte obiecte sfinte consacrate
serviciului din altar.
Mongolii băgau de-a valma în biserici,
bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în cel mai josnic fel, îi
omorau tot în acelaşi loc. după ce i-au prăpădit pe toţi, iar, după ce
morţii, fiind cald au început să intre în putrefacţie degajând un miros
de nesuportat, mongolii au început să se retragă de aici lăsând locul
pustiu. După ce aceştia plecau, oamenii care stăteau ascunşi prin
pădurile învecinate ieşeau la lumină împinşi de foame, atunci mongolii
care îi pândeau din ascunzişuri îi omorau, aşa făcând în fiecare zi până
când n-au mai avut pe cine să omoare şi atunci s-au retras cu totul.”
Tot Rogerius povesteşte cum a reuşit să scape
cu viaţă după cucerirea de către păgânii mongoli a cetăţii Oradea,
fugind cu ajutorul unor călăuze în pădurile din apropiere, încercând
să-şi caute un adăpost. În drumul său acesta a dat peste un sat numit
Tămaşda – unde sleit de puteri şi de foame a cerut găzduire, iar saşii,
locuitorii satului, văzând că nu este unul de al lor l-au refuzat.
Acesta şi-a continuat drumul mai mult noaptea dând de o insulă pustie în
mijlocul râului Mureş care fusese populată, dar, prin invazia
mongolilor, şi locuitorii acestei insule au fost exterminaţi în
totalitate. Despre modul cum a ajuns în aceste locuri acesta consemna:
„după douăzeci de zile am intrat pe insulă să caut ceva de ale gurii
printre cadavrele celor morţi. Câtă jale putea fi aici, câtă duhoare era
aici, câtă groază putea să fie. Trebuia să găsesc vreo peşteră sau să-mi
scobesc vreo vizuină sau să caut vreo scorbură de copac în care să mă
pot ascunde, deoarece mongolii străbăteau des desişul mărăcinilor
căutând peste tot vreun supravieţuitor, aşa cum cânii vânătorilor căutau
iepuri sau mistreţi”.
Timp de o lună cronicarul a cutreierat
pădurile ascunzându-se şi ferindu-se să nu fie zărit de iscoadele
mongole care împânzeau zona.
Venind vara şi vremea secerişului, mongolii
dându-si seama că şi hrana lor este pe sfârşite, au hotărât să
folosească o altă stratagemă de a scoate populaţia din ascunzişurile
pădurii. Tot Rogerius scria: „după ce au prins câţiva inşi care se
ascundeau prin păduri, le-a dat drumul spunându-le că oricine va voi să
li se supună, vor primi libertatea de a se întoarce acasă. Oamenii au
dat crezare acestor vorbe ale lor, fiindcă din cauza lipsei de hrană
mureau de foame. Astfel toţi care mai rămăseseră în viaţă s-au întors la
casele lor. După ce s-a făcut aceasta, fiindcă era timpul secerişului,
au strâns cu toţii recolta şi au băgat-o în hambare împreună cu paiele
şi fânul. Alături de noi stăteau şi mongoli şi cumanii. Foarte mulţi se
uitau şi se bucurau deoarece ca şi părinţi puteau să-şi cumpere viaţa
prin fetele lor, bărbaţii prin soţiile lor, fraţii prin surorile lor
frumoase, dându-le drept răsplată mongolilor pentru necinstire. În acest
timp am văzut care încărcate cu prăzi, cu turme, cu vite şi alte
lucruri. Întrebând de unde vin toate astea, mi s-a răspuns, că într-o
noapte mongolii au înconjurat mai mute sate şi îmnuindu-şi săbiile în
sângele celor ucişi şi-au procurat pentru ei cele ce le vedeam. Foarte
puţini oameni au scăpat cu viaţă ascunzându-se, astfel că toată regiunea
a devenit pustie.”
Aceste aspecte privind cruzimea mongolilor în
zonele ocupate de ei şi prezentate de cronicarii vremii au fost
confirmate şi de regele Ladislau IV „Cumanul” (1262-1290) (1272-1290) în
anul 1279.
Campania mongolă din Transilvania a continuat
astfel:
- coloana comandată de generalul Boketor în
urma victoriei asupra cumanilor moldoveni va intra în Transilvania,
hoardele lui omorând şi jefuind tot ce l-a ieşit în cale, cel mai mult
având de suferit locuitorii din Ţara Bârsei. Pe data de 30 martie 1241
aceştia asediază, cuceresc şi devastează Braşovul de unde îşi vor
continua marşul expediţionar spre Sibiu şi Sebeş, cetăţi care vor fi
asediate şi cucerite pe data de 11 aprilie 1241, iar întreaga populaţie
a acestora va fi trecută prin tăişul săbiilor lor.
După cucerirea celor două cetăţi generalul
Boketor, trece munţii în Ţara Românească unde se va război cu voievozii
şi cnejii valahi, după care trece graniţa spre Banatul Timişoarei, unde
preface totul în scrum, luând drumul spre Cetatea Cenadului, unde îşi va
aştepta trupele aghiotantului său Kalkan.
Corpul de oaste comandat de Kalkan intră în
Transilvania prin Pasul Oituz, devastând comunităţile secuieşti din
actualele judeţe Covasna şi Harghita, de unde îşi continuă înaintarea
prin localitatea Blaj spre Alba Iulia.
La începutul lunii aprilie 1241 societatea
civilă din oraşul Alba Iulia era polarizată în jurul bisericii
romano-catolice, iar nobilimea abia formată se organiza după noi
orânduieli.
Cetatea medievală era slab apărată, iar
calitatea militarilor mercenari plătiţi din fondurile episcopiei era de
o calitate îndoielnică. Fortificaţiile cetăţii erau şi ele vulnerabile
aproape lăsate în paragină.
Mongolii ajunşi în dreptul cetăţii,
aflându-se sub comanda lui Kalkan, au lichidat în foarte scurt timp
slaba apărare încropită în grabă de episcopul Ronald (1222-1241) intrând
în oraş şi în cetate distrugând şi jefuind tot ce le ieşea în cale,
însuşi episcopul şi-a pierdut viaţa în această confruntare, iar din oraş
şi cetate nu au mai rămas decât ruine.
Catedrala Episcopală a fost jefuită de toate
lucrurile de valoare aflate în interiorul ei, apoi a fost incendiată. De
jaf şi foc nu au scăpat nici Palatul Episcopal nici cel al Prepozitului
şi nici locuinţele nobililor şi clericilor care locuiau în cetate. Pe
drumurile din oraş, zăceau cadavrele multor morţi unele cu capul tăiat
altele sfâşiate în bucăţi.
În drumul său de pribegie după opt zile de
mărşăluit prin păduri, Rogerius ajunge la Alba Iulia pe care o descrie
astfel: „La Alba Iulia nu am găsit nimic altceva în afară de oasele şi
capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărâmate şi risipite ale
bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinilor
vărsat cu îmbelşugare şi cu toate că pământul a supt cu sete sângele
nevinovat, aşa încât aceste nu se mai vedea, totuşi peste pietrele încă
stropite cu sânge roşu, ne-a fost cu neputinţă să trecem, fără gemete şi
suspine dureroase.”
De la Alba Iulia, Kalkan se îndreaptă spre
Cenad unde urma să se întâlnească cu armata lui Boketor.
După cucerirea şi devastarea Cetăţii Cenad,
armatele celor doi vor lua drumul spre Arad, unde urmau să facă
joncţiunea cu armatele generalilor Kadan şi Buri. Atacul asupra Aradului
s-a declanşat cu o cruzime cumplită mai ales asupra prizonierilor.
Pentru a nu-şi pune în pericol proprii
soldaţi, mongolii au folosit la asediul Cetăţii Aradului prizonierii
maghiari, români, cumani, ruteni pe care i-au silit să participe la
asalt în primul rând, fiind împinşi de la spate. Aceştia în scurt timp
au fost ucişi de către apărătorii cetăţii în totalitate. Asediul a durat
o săptămână zi şi noapte până când şanţurile de apărare ale cetăţii s-au
umplut de cadavre, folosite apoi ca un pod până la zidurile cetăţii.
Mongolii cu un atac generalizat reuşesc să
cucerească cetatea. Un martor ocular la acest eveniment scria: „pe
locuitori şi pe apărătorii cetăţii aflaţi în interiorul acesteia,
mongolii i-au împărţit în trei categorii: ostaşi, femei şi ţărani. Pe
toţi i-au scos afară pe câmp. Pe ostaşi i-au dezarmat, i-au dezbrăcat de
haine şi i-au deposedat de toate bunurile personale şi i-au ucis cu
securile şi săbiile. Dintre femei fiecare mongol şi-a ales două tinere
fete ca şi roabe, iar pe celelalte le-a omort. Pe ţărani i-a dus în altă
parte şi după ce i-a dezbrăcat, i-au omorât unul câte unul”.
Întreaga campanie a mongolilor în
Transilvania a durat aproape două luni şi jumătate (13 februarie - 30
aprilie 1241) perioadă de timp în care oştile mongole au distrus, jefuit
şi omorât tot ce le-a ieşit în cale, dând dovadă de o ferocitate
nemaiîntâlnită de-a lungul timpului.
Batu-Khan pe data de 17 martie 1241 ajunge cu
trupele sale în faţa capitalei regatului ungar Buda. La aflarea veştii
că Transilvania a fost devastată de hoardele mongole şi acum aceştia se
apropie de porţile capitalei regale, regele Bela IV al Ungariei fiind
influenţat greşit de către consilierii, săi a făcut o greşeală care mai
târziu îl va costa foarte scump, astfel în urma unei scrisori ticluite
de opozanţii săi politici şi care nu întâmplător a ajuns în mâinile
sale, acesta era informat că hanul Cuman Kotyan l-a trădat şi că
pactizează în secret cu mongolii, drept pentru care regele suspicios a
poruncit ca acesta să fie prins şi ucis. Omorârea conducătorului lor, va
declanşa o revoltă generală a cumanilor de pe teritoriul regatului
maghiar amplificând şi mai mult haosul care exista în acea perioadă în
regat.
Moartea conducătorului cuman va fii picătura
care va declanşa dezastrul în regatul ungar.
Pe data de 10 aprilie 1241 armatele conduse
de regele Bela IV al Ungariei având în sprijin şi armata regală croată;
cavalerii teutoni; unităţi ale cavalerilor templieri şi o armată din
Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană a fost dispusă la poalele unui
deal pe malul râului Sajo lângă localitatea Mohi, dar datorită slabei
coordonări a trupelor această greoaie şi numeroasă armată, a fost
împresurată de cavaleria mongolă condusă de şiretul general Subotai şi
decimată. În urma masacrului care a urmat, şi-au pierdut viaţa peste
50.000 de luptători de ambele părţi. Aceasă victorie a mongililor s-a
datorat generalului Subotai care a fost un mare comandant şi strateg
militar, cu toate că avea 70 de ani şi fiind suferind de obezitate
morbidă nu mai putea călări, deoarece din cauza greutăţii mari care o
avea nici un cal nu îl putea purta în şa.
Marele Batu-Khan nu se putea lipsi de
sfaturile lui deosebit de valoroase drept pentru care pentru a-l avea
mereu aproape în expediţiile militare pe care le efectua, acesta a dat
ordin ca generalului să-i fie confecţionat un car special tras de patru
boi care îl purta oriunde trupele mongole acţionau.
Întotdeauna generalul şi carul său se aflau
dispuşi pe o formă de teren dominantă de unde îşi coordona trupele cu un
sistem de fanioane care, de câte ori a fost folosit, niciodată nu a dat
greş. Acest mare general pe timpul cât a fost comandant de oşti a
cucerit 32 de ţări câştigând peste 65 de mari bătălii, fapt consemnat şi
în cronicile musulmane ale acelor timpuri.
Din această confruntare militară de la Mohi
dintre creştini şi păgânii mongoli regele Bela IV al Ungariei, de-abia a
scăpat cu viaţă refugiindu-se cu întreaga lui familie la Zagreb
(Croaţia), unde va rămâne ascuns până pe data de 11 martie 1242.
Generalul Kadan îl va urmări deoarece trebuia
să ducă la bun sfârşit cucerirea regatului ungar, mongolii foloseau în
acest sens deviza: "o ţară atunci este cucerită când conducătorul ei
este ucis".
Din Croaţia regele de frică să nu fie
capturat de mongoli este ascuns sub pază strictă pe insula Trogir din
Marea Adriatică unde va sta până la retragerea definitivă a mongolilor
din regat.
După bătălia de la Mochi, marele Batu-Khan şi
generalul Subotai şi-au continuat expediţiile militare prin Pusta
Panonică, ajungând în primăvara anului 1242 în faţa oraului Strigoniu
(Esztergom - Ungaria), iar după o luptă înverşunată finalizată cu
pierderea oraşului de către trupele creştine s-a declanşat din partea
mongolilor un adevărat măcel fiind devastat total, va scăpa necucerită
doar cetatea care, fiind puternic fortificată, nu a putut fi cucerită.
Generalul Subotai va renunţa la asediul acesteia, deoarece cerea foarte
mult timp cucerirea ei îndreptându-şi trupele spre un alt oraş
fortificat important al regalului ungar Alba-Regia (Szekesfehervar -
Ungaria) şi a cetăţii Sf. Martin. Cele două fortificaţii care erau
puternic apărate de ziduri înalte şi groase din piatră nu au putut fi
cucerite de mongoli.
Pe data de 11 decembrie 1241 în capitala
imperiului mongol Karakorum, după o noapte de desfrâu şi beţii, marele
Ogodai-Khan moare la vârsta de 55 ani, aceasta reprezentând începutul
sfârşitului invaziei mongole asupra regatului ungar şi salvarea oraşului
Buda de dezastrul invaziei.
Avându-se în vedere că alegerea noului han se
făcea de către adunarea generală a tuturor marilor şefi de trib mongoli
şi în prezenţa tuturor pretendenţilor la domnie, marele Batu-Khan
hotărăşte ca după bătălia pentru cucerirea oraşului Strigoniu din luna
martie 1242, retragerea trupelor mongole de pe teritoriul regatului
ungar şi a celorlalte ţări ocupate de ei.
Cunoscând că nu este dorit de noii
conducători mongoli fiind şi el un candidat la înalta funcţie de mare
conducător al acestora, pentru a preveni un conflict fratricid Batu-Khan
renunţă la reîntoarcerea în Mongolia.
Invazia acestora în Europa Centrală a avut
drept consecinţă imediată, constituirea unui stat de tip nomad în
spaţiul est european cu centrul pe cursul fluviului Volga - numit
"Hoarda de aur" şi condus de însuşi Batu-Khan, care în timp va cuprinde
o arie de dominaţie pe întregul bazin al fluviului Volga inclusiv al
teritoriului fostului Hanat al Bulgarilor, stepa nord pantică,
teritoriile dintre Marea Neagră şi cea Caspică deţinute înainte de
triburile kazare spre vest teritoriile acestei hoarde se vor întinde
până la gurile Dunării.
Chiar înainte de a se pune bazele marii
"Hoarde de aur", mongolii, ca să nu-şi piardă din experienţă, au mai
trecut prin foc şi sabie Armenia şi Giorgia în anul 1243.
Ceilalţi generali împrăştiaţi cu oştile lor
prin Pusta Ungară, Voivodatul Transilvaniei şi Ţările Române îşi vor
începe şi ei retragerea începând cu toamna anului 1242 nu înainte de a
respecta o veche tradiţie a lor aceea de a strânge provizii, obligând
populaţia să recolteze produsele câmpului pentru a avea asigurat
necesarul de alimente, jefuirea bunurilor acestora, rechiziţionarea unor
mari turme, recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale mongolilor morţi care
urmau să fie transportate în Mongolia şi reînhumaţi acolo după
ritualurile lor.
Cronicarul Rogerius, fiind şi el prins şi
luat în robie, povestea în cartea sa că mongolii în retragerea lor au
luat cu ei toate produsele alimentare aparţinând locuitorilor,
declanşând o mare foamete: "am început de foame să consumăm în loc de
făină, coajă de copac sfărmată şi amestecată cu răşină care avea gust
dulce şi făceam din ea turte". Acesta mai consemna "din cauza foamei
oamenii erau nevoiţi să mănânce carne de câine şi de pisică, şobolani şi
ciori, care se găseau din belşug, au fost cazuri când mamele îşi mâncau
copiii morţi pentru a supravieţui. Această retragere a mongolilor a fost
mai pustiitoare decât invazia propriu-zisă sau robia".
Pe data de 27 ianuarie 1243, regele Bela IV
al Ungariei se reîntoarce din ascunzătoare în regat, promulgând o
Diplomă prin care porunceşte noului voievod al Transilvaniei Laurenţiu
(+1265) (1242-1252) (Voivodul Posa care a domnit în perioada 1235-1241 a
fost omorât în lupta cu mongolii în anul 1241) să înceapă restabilirea
ordinii în voivodatul condus de el după plecarea invadatorilor.
Dimensiunile invaziei mongole în Transilvania
şi Câmpia Panonică au fost dezastruoase, fiind catalogate ca o
catastrofă demografică, aceştia exterminând mai mult de 50% din
populaţia existentă.
Această năpastă poate fi comparată cu cea
atinsă de marea epidemie de ciumă "Moartea neagră" care va avea loc după
un secol.
Arhidiaconul Rogerius, după ce a scăpat din
robie, va locui o perioadă de timp în localitatea Frata (Cluj) iar după
retragerea definitivă a mongolilor, se va reîntoarce la Oradea unde îşi
va continua viaţa clericală.
Nicolae PARASCHIVESCU
Bibliografie:
"Fontes historiae
daco-romanorum", fascicolul V, Rogeri - Carmen Miserabile - editor G.
Popa-Lisseanu (1935).
Tudor Sălăgean,
"Transilvania în a doua jumătate a sec. XIII", Academia Română, 2007.
Adrian Andrei Rusu, "Alba
Iulia între fondarea eparhiei şi capitala Principatului Transilvaniei".
Magdalena Vaida, "Vin
tătarii", articol, p. 1-13.
Alexandru I. Gonţă,
"Invazia tătarilor în Transilvania. 1241-1242", articol, p. 1-6.
|
Bătălia de la Mohi - 10 aprilie 1241
Moartea lui Ogodai Khan - 11 decembrie 1241
Bătălia de la Liegnitz - 1241
Atac mongol asupra trupelor creștine
Atac respins a cavaleriei mongole de către creștini
Asediul unei cetăți creștne din Transilvania de către
Atac de noapte a mongolilor asupra unei tabere creștine
