România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mateş Tinu - un ziarist de cursă lungă

 

Scoborâtor din lumea lui Horia, copil de moţi rezemaţi cu streaşina caselor, colibelor de credinţă şi Rugăciune, precum un strop de cer de roua dimineţii, de pâlcul de otavă şi linişte al Munţilor Apuseni, Ţinu Mateş, printr-o conştiinţă exemplară, trudă şi jertfelnicie avea să devină un jurnalist printre jurnalişti, însoţit de-o modestie rară uneori, înţelegător şi săritor la nevoinţe. Prezenţa sa în presa românească, în cei aproape 20 de ani la cotidianul „Unirea”, singurul care a rezistat intemperiilor politice, în felul său, venind de la graniţa conflictelor dintre două lumi, este benefică. Articolele sale, eseurile, însemnările de carte scrise de-a lungul vremii îl cataloghează ca o cariatidă a cuvântului ce exprimă adevărul. Fiu de moţi, le întoarce acestora mereu răspuns la multiple întrebări, spre lauda celor ce-l cunosc şi apreciază, îi sprijină şi-i îndreaptă mereu spre lumină.

Cronologic - Ziarist. Publicist.

S-a născut ia 17 iulie 1957, în satul Bumbeşti, comuna Horea (Arada), judeţul Alba.

Studii: Facultatea de Jurnalistică din cadrul Universităţii Bucureşti, cursuri de 5 ani, promoţia 1992.

În 27 decembrie 1989 tipăreşte primul ziar independent din judeţul Alba (după „Unirea”), „Opinia Tineretului” (în colaborare).

Din 1990 până în anul 1992 lucrează, ca ziarist, la ziarul „Ardealul”, în 1992, timp de 6 luni, mai scoate împreună cu publicistul Mircea Borcan ziarul „Gazeta de Alba”.

Anul 1992 marchează debutul său la ziarul „Unirea”, unde îndeplineşte pe rând funcţiile de redactor, secretar general de redacţie, iar din toamna anului 2002 este redactor şef adjunct - funcţie pe care o îndeplineşte şi în prezent.

A publicat: articole, eseuri, însemnări, este coautor al cărţii „Drepturile moţilor” (1995). A conceput zeci de pliante, ziare, monografii pentru Munţii Apuseni, participând cu comunicări, conferinţe, la simpozioane naţionale, dintre care amintim lucrarea „Omul între dependenţa internaţională şi libertatea” la simpozionul naţional „Umanismul între filozofie şi libertate” (Bucureşti, 20-21 septembrie 1997).

Premii: Diplomă de excelenţă, diplome legate de manifestări culturale la Horea, Albac etc., printre care şi de „Ziua lemnarului” (ca membru fondator). Cetăţean de onoare al comunei Horea. Familist.

Ca răspuns la întrebările scriitorului Ion Mărgineanu relatez doar atât:

„Limba noastră-i o comoară... „ N-am spus-o eu. O simt din plin. O, da! Un asemenea subiect, desigur, trebuie să facă cinste oricărui jurnalist sau scriitor. Aşa cum magistral sublinia tânărul poet naţional dispărut mult prea devreme (la doar 29 de ani!) Alexei Mateevici în una dintre cele mai frumoase poezii patriotice româneşti „Limba noastră”: „Limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundate/ Un şirag de piatră rară/Pe moşie revărsată...”. Cu o sensibilitate rar întâlnită, eu cred că acest poem închinat Limbii Române, spune totul pentru vecie în ceea ce priveşte limba noastră neaoş românească. Melodioasă, asemenea doinelor noastre de dor, Limba Română exprimă sensibilitatea sufletului românesc de peste veacuri şi până în prezent. Ea este aşadar hrana sufletului românesc, având unduirea şi foşnetul lanului de grâu şi frăgezimea şi aromele pâinii sfinţite, care se plămădeşte mai întâi în legănarea spicelor de grâu şi apoi prin sudoarea frunţii truditorilor pământului (cuvintelor). Ea ni se adresează întotdeauna caldă, melodioasă şi mereu proaspătă tuturor. Aşadar, asemeni pietrelor preţioase, Limba Română, mai mult ca sigur, nu-şi va pierde strălucirea niciodată, ci dimpotrivă va aduna în ea zi de zi, ceas de ceas frumuseţi nebănuite pe care noi, truditorii de acum pe tărâmul sacru al cuvintelor, trebuie să le culegem cu cea mai mare grijă şi să le transmitem nealterate generaţiilor viitoare.

Acest mesaj este deopotrivă moştenire şi mândrie naţională, cu atât mai mult cu cât Alba Iulia, prin Unirea de la l Decembrie 1918, poartă seminţele ei sacre. Este vorba, desigur, de veşmintele Limbii Române, binecuvântată de Dumnezeu. Am totuşi aceiaşi întrebare: Ce se întâmplă cu Monumentul Unităţii Naţionale, cu atâtea propuneri de manifestări omagiale la cei 100 de ani? Tăcerea, pe ultimii paşi ai moralităţii, nu serveşte nimănui. Să facem front comun pentru a hrăni Alba Iulia cu sfinţenia pe care o merită, s-o lăsăm ca sentimentul cel mai curat urmaşilor.

Ioan MĂRGINEAN