România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină

 

Istoria Românilor este istoria unui popor statornic aşezat în una şi aceeaşi vatră, în care şi-a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare de cultură materială şi spirituală, zămislind valori de originalitate şi trăinicie, intrate de mult în patrimoniul culturii universale. Plămădit ca popor unitar pe teritoriul străbun al Daciei, românii şi-au păstrat neîntrerupt în decursul timpului, continuitatea de viaţă materială, comunitatea etnico-lingvistică şi cultural-spirituală, în pofida tuturor vicisitudinilor cu care au fost confruntaţi. “Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.”(Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul Neamului Românesc, în Enciclopedia României, vol.1, Bucureşti, 1938, p. 4-5)

 

Moldova de Sus – Bucovina

Moldova de Sus – Bucovina (în germană Bucheland - Ţara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austric, este o regiune istorică cuprinzând un teritoriu de 10441 kmp, care acoperă zona adiacentă oraşelor : Cajvana,Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Frasin, Milisăuţi, Rădăuţi, Siret, Solca, Suceava, Vatra Dornei şi Vicovul de Sus din România, precum şi Cernăuţi, Cozmeni, Zastavna, Vasăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţi din Ucraina.

Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Numele provine din cuvântul slav “buk” pentru fag, astfel Bucovina se poate traduce prin “Ţara fagilor”. (Iacobescu Mihai, Din istoria Bucovinei, vol.1 (1774-1862), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 113-114) Bucovina ca nume comun, în sensul de “pădure de fag” apare prima dată într-un document emis de Roman I Muşat, domnul Moldovei, la 30 martie 1392, prin care dăruieşte lui Ionaş Viteazul trei sate, aflate pe malul Siretului “în sus până la Bucovina cea Mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi.”(Grigorovici Radu, Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Editura Academiei Române, 1998)

 

1. Bucovina sub stăpânire habsburgică şi apoi, austriacă

Moldova de Sus răpită de Imperiul habsburgic în 1775 prin Tratatul de la Palamutca şi denumită ulterior Bucovina, a cunoscut în perioada ce a urmat un proces de dominaţie, asuprire naţională şi socială, similar cu alte provincii româneşti aflate sub stăpânire străină.

Moldova de Sus – Bucovina are un teritoriu de circa 10000 kmp în care se afla în anii 1774 – 1775 o populaţie de 75000 de locuitori, din care 63700 erau români, 8400 ruteni şi 3426 de altă etnie. Referindu-se la evoluţia demografică a acestui teritoriu, istoricul Ioan Lupaş aprecia : “Frumoasa Bucovină, cu mulţimea ţăranilor români, peste care cârmuirea străină a adus ruteni din Galiţia, ceangăi din Ardeal, poloni şi germani, aşa că în veacul următor românii erau ameninţaţi să-şi piardă precumpănirea numerică în această regiune din nordul Moldovei.” (Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, 1937, p. 206 – 207)

Până în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţia militară austriacă, iar după această dată (din anul 1790), a fost alipită la Galiţia ca o simplă “circumscripţie administrativă”. Hotărârea s-a adoptat în ciuda protestului românilor din Ţara de Sus a Moldovei, care în memoriul adresat Curţii de la Viena, cereau : “să nu fie alipiţi nici de Galiţia, nici la Ţinutul Grăniceresc al Năsăudului, ci să rămână provincie deosebită cu rosturile şi aşezămintele lor vechi.” (A.D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. IX, Bucureşti, 1929, p. 142 – 147, mai vezi şi Enciclopedia României, vol. 1, Bucureşti, 1938, p. 779 – 780)

La 4 martie 1849, Guvernul de la Viena, a fost obligat de mişcarea revoluţionară din Bucovina să decreteze prin Constituţia Imperială Austriacă, autonomia Bucovinei. Atunci i s-a dat titlul de “Ducat” şi a fost trecută în subordinea directă faţă de Guvernul Central Austriac, situaţie în care s-a menţinut până în anul 1918.

Până în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte parte integrată din “Ţara de Sus a Moldovei.” Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic 144 de ani (1774 – 1918).

În cei 144 de ani de dominaţie habsburgică, autorităţile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, practicând în acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor şi a slovacilor şi au încurajat aşezarea în masă a rutenilor, fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Podolia. Referindu-se la situaţia demografică a Bucovinei în directă corelaţie cu politica habsburgilor de colonizare cu populaţie de alte etnii, Mihai Eminescu scria în 1878 :  “Proporţiunile etnografice au rămas în Bucovina, îndeosebi pentru români, aceleaşi care au fost în anul 1776, astăzi în 1878 sunt în Bucovina 500000 de români. Fără îndoială, astăzi ea ar avea o populaţie mai mică, dar aproape cu desăvârşire românească.” (Mihai Eminescu, Bucovina şi Basarabia. Studiu istorico – politic, Bucureşti, 1941, p. 14-15 )

Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi : Ţara de Sus, Ţara Moldovei, Plonina, Cordon, Cordun şi Arboroasa (acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi, Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu, care au înfiinţat “Societatea Arboroasa” în 1873)

În timpul administrării habsburgice, toţi birocraţii erau obligaţi să înveţe limba română. În 1793 s-a introdus învăţământul obligatoriu în limbile germană şi română, iar în 1875 s-a înfiinţat Universitatea “Franz Iosef” la Cernăuţi. (Căpreanu Ioan, Bucovina; Istorie şi Cultură Românească 1775–1918, prefaţă de Gheorghe Buzatu, Iaşi, 1995)

Recensământul din anul 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70000. Nu este ştiut cu exactitate procentul de români şi alte etnii deoarece abia în 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conţin informaţii despre limba vorbită. Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66 % slavi şi 4% alţii.

Conform recensământului din anul 1910, populaţia Bucovinei era de 800198 de locuitori, dintre care 38,88% ruteni; 34,38% români; 21,24% germani; 12,86% evrei; 4,55% polonezi; 1,31% unguri; 0,12% alţii. (Mărculeţ I. Mărculeţ Cătălina, Structura etnică a populaţiei, Bucovina, înainte şi după Marea Unire, Comunicări ştiinţifice, vol. 2, Mediaş, 2004, p. 124-129, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 115-120)

Componenţa populaţiei după etnii în urma celor şapte recensăminte din Bucovina :

Anul   Români                 Ucrainieni                     Alţii

1774  59731   85,33% 7462     10,66% 2800    4%

1848  209293 55,4%   108907  28,8%   93311  5,8%

1851  184718 48,5%   144982    38,1%               51126     13,3%

1880    190005   33,4% 239960    42,2%      138758    24,4%

1890    208301   32,4%               268367    41,8%      165827    25,8%

1900    229018   31,4%               297798    40,8%      203379    27,8%

1910    273254   34,1%               305101    38,4%      216574    27,2%

 

Bucovina în cadrul Imperiului Austro-Ungar, a avut capitala la Cernăuţi, erau folosite limbile română, germană şi ucraineană. Forma de guvernare era “Ducat” între anii 1774 şi 1918, iar guvernatori au fost Gabriel von Spleny şi Joseph von Etzdorf.

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar opt reprezentanţi români ca deputaţi în Parlamentul Imperial de la Viena; aceştia aveau drepturi egale cu ceilalţi parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse în limba română. La 13 februarie 1848, înaintând un “Memorandum” conducerii imperiale vieneze, o delegaţie a bucovinenilor a cerut mai multă autonomie în cadrul unirii sub “Coroana Austria” şi crearea unui “Ducat Românesc “, iar Împăratul Austriac să poată purta şi titlul de “Mare Duce al Românilor” ca o recunoaştere a autonomiei Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef să se adauge şi acela de “ Mare Duce al Bucovinei”.

În acest fel a fost creată “Dieta Ducatului Bucovinei”, care se întruneşte pentru prima dată la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar Românii deţineau majoritatea. Preşedintele Dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine “Mareşal al Bucovinei”.

Prin rezoluţia imperială din 26 august 1861, Bucovina primeşte dreptul de a avea “Drapel Propriu”, cu două culori, albastru şi roşu, dispuse orizontal, având la mijloc “Stema Bucovinei”, reprezentând “Capul de Bour” încadrat cu trei stele. 

 

2. Lupta românilor împotriva politicii de deznaţionalizare şi pentru unire 

Românii din Bucovina, aparţinând tuturor generaţiilor care s-au suscedat până la Mica Unire de la 1859 au opus o dârză rezistenţă politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina şi-au ridicat nu o dată glasul de protest, revendicând drepturi politice, naţionale şi economice.

Unul din primele periodice, apărător al intereselor naţionale româneşti intelectuale şi materiale ale Bucovinei a fost publicaţia “Bucovina” scoasă de fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi. Ea a fost urmată de alte publicaţii : “Revista Politică”, “Gazeta Bucovinei”, “Deşteptarea Bucovinei”. (Enciclopedia României, 1938, vol. 1, p. 800-802)

Sub preşedinţia lui Doxache Hurmuzachi, românii bucovineni, întruniţi la Cernăuţi în 20 mai 1848, au întocmit actul “Peteţiunea Ţării”, prin care cereau : separarea de Galiţia şi restabilirea autonomiei; conservarea caracterului istoric al provinciei prin crearea de şcoli de toate gradele; introducerea limbii române în viaţa publică. (Nicolae Iorga, Lupta pentru limba românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1906, p. 40-41)

În pofida măsurilor represive ce au urmat la sfârşitul Revoluţiei Române de la 1848, lupta pentru dreptate şi unitate a românilor a cunoscut noi trepte de afirmare. Ea s-a manifestat pregnant în împrejurările Micii Uniri de la 1859 şi ale războiului pentru cucerirea independenţei depline de stat a României.

Permanentele legături între teritoriile româneşti au menţinut mereu vie ideea unităţii cu “Patria Mamă”. Semnificativă a fost în acest sens sărbătorirea unor momente de seamă din Istoria Poporului Român. Serbările de la Putna din 1871 organizate de un comitet compus din Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Constantin Istrati, A.D. Xenopol şi alţi tineri patrioţi cu prilejul aniversării a 400 de ani de la zidirea mănăstirii, au fost o adevărată demonstraţie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor. Printre participanţi se aflau şi Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Grigore Tocilescu, Iacob Mureşanu. Cu acelaşi prilej Ciprian Porumbescu a interpretat cunoscuta “Horă a Daciei întregi”. Eminescu mărturisea că : “prin această manifestare s-a ridicat simţul naţional, iar studenţii, care au apărut din toate ţinuturile româneşti vor contribui, după aceasta, într-o largă măsură, la redeşteparea poporului român.” (Nicolae Iorga, Legăturile culturale între Bucovina şi Principatele Unite, Bucureşti, 1914, p. 9-10)

În 1875 cu ocazia împlinirii unui secol de la cotropirea Bucovinei, bucovinenii organizează la Iaşi şi la Paris manifestaţii contra dominaţiei habsburgice. La serbările de la Iaşi participă şi studenţii din Cernăuţi grupaţi în “Societatea Studenţească Arboroasa”. Tot cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu publică la Paris broşura “Rapt de la Bukovine”, care face un rechizitoriu al răpirii Bucovinei şi al deznaţionalizării româneşti. Refuzul românilor de a participa la serbările organizate în 1875 de guvernul austriac şi manifestările de protest ale bucovinenilor l-au determinat pe împăratul Franz Iosef să-şi contramandeze o proiectată vizită în Bucovina.

În octombrie 1877 “Societatea Studenţească Arboroasa” în frunte cu compozitorul Ciprian Porumbescu îşi exprimă deplina adeziune la manifestările organizate la Iaşi cu prilejul comemorării a 100 de ani de la asasinarea de către austrieci a domnitorului patriot Grigore III Ghica. Ziare şi reviste ca “Bucovina”, “ Gazeta Bucovinei”, “Patria”, “Junimea literară” au militat pentru reunirea Bucovinei cu Patria Mamă în vechile hotare ale Daciei străbune. (Ibidem, p. 12 -14)

Un moment important în organizarea luptei naţionale a românilor din Bucovina l-a reprezentat constituirea în martie 1892 a Partidului Naţional Român din Bucovina. Programul partidului a fost publicat încă în 2 mai 1891 în ziarul “Gazeta Bucovinei”. În program se prevedea autonomia Bucovinei şi păstrarea individualităţii sale istorico-politice.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, lupta românilor din Bucovina împotriva dominaţiei habsburgice a cunoscut diferite forme de manifestare, care au cuprins categorii largi ale maselor populare. Referindu-se la aspiraţiile de unitate naţională manifestate de românii din Bucovina, consulul Turciei la Iaşi, Selim Gűrdji într-un Raport din 20 mai 1908 către Ministrul de Externe al Turciei, Tenfile Paşa, scria : “Vizitele în grup ale românilor din Bucovina şi Transilvania aveau, până acum, aparenţa unor inţiative periculoase; guvernul român căuta, în mod riguros, să nu trezească deloc susceptibilitatea vecinilor săi austro-ungari, dar, pe măsură ce aceste vizite devin mai frecvente, menajamentele guvernului român, tind, de asemenea, să slăbească. Astfel la 19 curent, invitaţi de primăria Iaşiului, 700 de bucovineni, aparţinând tuturor claselor populaţiei, majoritatea din ei fiind însă studenţi de ambe sexe şi ţărani, au fost ţinuţi de populaţie timp de trei zile oaspeţii moldovenilor. Primirea care li s-a făcut de întreaga populaţie nu putea fi mai caldă şi mai cordială. S-a remarcat la gară prezenţa tuturor autorităţilor, chiar a prefectului în persoană şi a întregii elite a Iaşiului. Oraşul era poavazat şi luminat. La sosirea lor, bucovinenii au fost primiţi cu strigăte ca “Trăiască Bucovina” şi “Deşteaptă-te Române”. Entuziasmul era aşa de mare încât ai fi crezut că se sărbătoreşte o victorie. Le-au fost ţinute la Universitate discursuri şi conferinţe cu un conţinut pur naţionalist. De asemenea, am văzut pe stradă o mare coloană de studenţi bucovineni şi din Iaşi care, cu muzică militară în frunte cântau “Deşteaptă-te Române” şi intonau şi alte cântece patriotice. În timpul acestor agape, care au durat trei zile, românii au uitat că oaspeţii lor erau supuşii Majestăţii Sale Împăratul Franz Iosef; toate toasturile lor au fost pentru Bucovina şi România, nici un cuvânt pentru împărat. Se poate că aceste petreceri şi manifestaţii i-au indispus pe austrieci şi au provocat obiecţii din partea guvernului austro-ungar. De altfel, opinia publică interpretează aceste manifestări ca un prim pas către unire. Orice român care trece prin şcoală, fie ea şi primară, învaţă că Bucovina, Transilvania şi Basarabia sunt provincii româneşti detaşate din Regatul Român şi că mai devreme sau mai târziu ele vor trebui să revină la Patria Mamă România.” (Arhivele Statului Bucureşti, Colecţia microfilme Turcia, rola 22, p. 915/917)

Universitatea “ Franz Iozef”din Cernăuţi

 

3. Unirea Bucovinei cu Regatul României la 28 noiembrie 1918

După prăbuşirea monarhiei austro-ungare şi dezmembrarea imperiului în state naţionale, Consiliul Naţional al Bucovinei întrunit la 28 noiembrie 1918, a hotărât în majoritate unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi a polonezilor, iar cele împotrivă doar din partea minorităţii ucrainiene.

Ziua de 28 noiembrie 1918 a fost cea mai mare sărbătoare a Bucovinei, împlinirea visului de aur, pentru că România este patria noastră şi a tuturor românilor, e România celor dispăruţi de demult şi a celor de mai apoi, a celor ce vor veni în veacul veacurilor.

În publicaţia “Glasul Bucovinei”nr. 14 din 28 noiembrie 1918 se scria : “După o lungă şi dureroasă aşteptare, Bucovina şi-a recăpătat astăzi libertatea. Rupând lanţurile robiei austriece, ea prin votul de astăzi al Congresului General s-a realipit la sânul mamei de unde fusese ruptă. Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit. O veche fărădelege, săvârşită faţă de ţară şi de poporul ei băştinaş, s-a reparat şi firul istoriei ce fusese întrerupt cu silnicie înainte de un veac şi jumătate, s-a reluat astăzi şi se va putea continua  în tihnă spre binele şi propăşirea tuturor. Cu smerenie ne plecăm capetele înaintea Dumnezeului părinţilor noştri care ne-a învrednicit de a trăi aceste clipe înălţătoare şi făgăduim că ne vom strădui a ne arăta vrednici de dânsele. Trăiască Bucovina dezrobită şi reintrată în România Mare! Trăiască regele nostru liberator!“. 

În hotărârea de unire, adresată Maiestăţii Sale Regelui Ferdinand se arată : “Congresul General al Bucovinei care întrupează puterea supremă a ţării, în numele suveranităţii naţionale, a votat astăzi Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României, mulţumind Proniei cereşti, că după o lungă şi dureroasă aşteptare, ne-a învrednicit de a vedea ispăşită nelegiuirea ce s-a săvârşit acum 144 de ani faţă de ţara noastră şi mândri că avem fericirea de a aclama pe Maiestatea Voastră Domn liberator şi purtător de grijă a noastră, rugăm să ne primiţi sub sceptrul ocrotitor al Maiestăţii Voastre şi reînnoid firul rupt cu silnicia înainte de un veac şi jumătate, să reînnoiţi strălucirea Coroanei lui Ştefan. Maiestate, să trăiţi mulţi şi fericiţi ani ! Semnează Iancu Flondor, Preşedintele Congresului General şi Ioan Nistor. (Ibidem)

Ca urmare a hotărârii de unire a Cosiliului Naţional din Bucovina, trupele române au intrat în teritoriu, sub comanda generalului Iacob Zadik, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele miltare ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale. Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, prin Tratatul de Pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la 10 septembrie 1919.

 

4. Pierderea Bucovinei la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial   

În iunie 1940, nordul Bucovinei a fost ocupat de Uniunea Sovietică. În timpul ocupaţiei au fost masacraţi la Fântâna Albă peste 3000 de români: bărbaţi, femei, copii şi bătrâni care se retrăgeau paşnic spre România. Autorii masacrului au fost ofiţeri din temutele trupe N.K.V.D.. Uniunea Sovietică nu a recunoscut până în prezent acest masacru. Cei ucişi au fost aruncaţi în gropi comune, peste ei s-a aruncat var nestins.

În anul 1941, Armata Română, aliată cu forţele Axei, a recucerit nordul Bucovinei. După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ca provincii recuperate nu au fost imediat alipite Statului Român, ele au funcţionat ca regiuni conexe, conduse de către un guvernator.

În guvernământul Bucovinei au intrat cele cinci judeţe: Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ şi Cernăuţi. Guvernământul Bucovinei a avut trei guvernatori: lt.col. Alexandru Roşianu, mort la 30 august 1941 în urma unei operaţii nereuşite, generalul Corneliu Calotescu, unul dintre responsabilii deportărilor din 1941-1942 şi generalul C.I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943.

În anul 1944, nordul Bucovinei a fost ocupat de Armata Roşie, rămânând până astăzi şi o parte a fost încorporată la Ucraina. Sudul Bucovinei a rămas în teritoriul României: judeţul Suceava, exceptând oraşele Fălticeni, Broşteni, Dolhasca, Liteni, Salcea şi zonele adiacente acestora; judeţul Botoşani, câteva localităţi care fac parte până astăzi din comunele : Mihăileni, Rogoseşti, Cândeşti şi fostul sat Molniţei.

Bucovina este cunoscută şi prin mănăstirile construite de foştii domnitori şi boieri moldoveni – Muşatinii, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ştefan Tomşa, Alexandru Lăpuşneanu, familia Movileştilor ş.a., fiecare cu culoarea sa specifică : Voroneţ - albastru; Humor – roşu; Suceviţa – verde; Moldoviţa – galben şi Arbore - combinaţii de culori.

 

5. “Monumentul Unirii” de la Cernăuţi 

În anul 1924 în Piaţa Unirii, în faţa Palatului Primăriei Cernăuţi, pe un spaţiu larg, încadrat de un mic scuar de verdeaţă şi copaci, pe memorabilul loc unde la 28 noiembrie 1918, românii bucovineni au încins “Hora Unirii”, a fost ridicat “Monumentul Unirii”, opera artiştilor români Victor Ştefănescu – arhitect şi Teodor Burcă – sculptor.

Monumentul Unirii, reprezintă chipul în bronz al unui soldat român în plină armătură, având în stânga sa un drapel – roşu, galben şi albastru, stând în genunchi,o fată “Bucovina Recunoscătoare”.

Grupul statuar era aşezat pe un postament rotund, iar zidul în formă de semicerc, era încins cu basoreliefuri din bronz, reprezentând scene din istoria românilor (Legenda lui Dragoş Vodă cu Molda de pe unde a venit numele de Moldova, decapitarea în condiţiile dramatice ale anului 1774 a domnitorului Grigore Ghica Vodă, precum şi scene din epopeea Primului Război Mondial).

În spatele monumentului era aşezat pe un soclu, un zimbru din bronz care strivea sub picioare, vulturul austriac cu două capete.

După ocuparea Bucovinei de către sovietici, acest monument care simbolizează lupta istorică de veacuri a românilor pentru Unire, a fost demolat. După revenirea administraţiei româneşti la Cernăuţi, în iulie 1941, pe acelaşi amplasament al pieţii din faţa Primăriei din Cernăuţi a fost executată o replică a Monumentului Unirii.

Monumentul Unirii a fost distrus a doua oară după anul 1944 fără să mai fie refăcut până în zilele noastre. În prezent mai există un singur fragment al acestei opere de artă şi anume “Zimbrul Moldovei, strivind vulturul austriac”, alături de două basoreliefuri ce au aparţinut importantului proiect al Monumentului Unirii, care se găsesc la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. (Extras din revista Clopotul Bucovinei nr. 7/2000)

Ioan CORNEANU şi Mircea PÎRLEA

  Universitatea ”Franz Iozef” din Cernăuți

Monumentul Unirii de la Cernăuți (1924)