TRIANON-100, un alt
punct de vedere
După terminarea primului
război mondial s-au semnat tratatele de pace de la Paris între Antanta
şi Puterile Centrale.
Actul Marii Uniri a românilor, a fost
recunoscut de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin
Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.
Una dintre cele mai discutate probleme a
fost cea a încheierii tratatului cu Ungaria. După instaurarea Republicii
Ungare a Sfaturilor(de factură bolşevică), noile autorităţi, în pofida
armistiţiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat mobilizarea
şi au atacat în două rânduri România.
Ar trebui spus aici, că o mare parte de
vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai
multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis, Consiliul Miniştrilor de
Externe.
Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a
fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a
hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria.
Iar în al doilea rând, pentru că această
linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.
Ea a alimentat speranţele
revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari
din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria.
Guvernul de la Budapesta nu recunoştea
actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele bolşevice maghiare au
atacat la 16 aprilie 1919 armata română, aflată în zona Munţilor
Apuseni. Atacul a fost respins iar la 1 mai armata noastră s-a oprit la
graniţa prevăzută în Convenţia cu Antanta din august 1916.
La 20 iulie 1919 guvernul de la
Budapesta a atacat din nou. De această dată riposta a fost şi mai
energică, încheindu-se cu ocuparea Budapestei pe 4 august 1919, în urma
căreia guvernul comunist a fost înlăturat de către armata română.
După înfrângerea
bolşevicilor, armata română s-a implicat fără rezerve în efortul de
redresare a vieţii economice din Ungaria. Chiar şi autorităţile maghiare
au relevat acest lucru.
Tratatul de la Trianon a
fost semnat din partea României de dr. Ion Cantacuzino şi Nicolae
Titulescu. Tratatul de pace de la Trianon prevedea la articolul 45:
Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate
drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii
austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt
fixate la art. 27 partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin
prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scop de a
regulariza afacerile actuale, ca făcând parte din România”. La art. 74
se preciza: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte
fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului
Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste
fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi
Asociate”.
Ca şi în Tratatul cu
Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia
România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri
Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se
deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum
şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil
comerţului cu celelalte naţiuni”(art. 47). Pe 17 august 1920, Adunarea
Deputaţilor şi apoi pe 26 august acelaşi an, Senatul, au ratificat
Tratatul de la Trianon, prin care se recunoştea unirea Transilvaniei cu
România.
Negocierile de pace cu
Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori,
răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat
mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările
aliate.
Totodată, în presa
internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era
contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se
menţinerea „Ungariei Mari”.
Ca urmare, „Contele
negru”, Albert Apponyi (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat
chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii
nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii
prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin
revenirea în graniţele ei strict naţionale.
I-a răspuns în spiritul
dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre
Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent:
„O stare de lucruri
chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e
contrară dreptăţii. […ţ După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi
Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale
conţinute în condiţiile de pace.
Dacă s-au hotărât la
aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor
fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care
le denunţă delegaţia ungară.
Voinţa popoarelor s-a
exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie
s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu
fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele
care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi
despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana
Sfântului Ştefan.”
Delegaţia maghiară,
prezentă la Conferinţa de Pace, a fost extrem de numeroasă.
Pentru susţinerea cauzei
lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38
de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6
consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari
ajutori.
Materialul documentar
prezentat la Conferinţă a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două
coloane, astfel: primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini,
al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi.
În prefaţa lucrării, era
scris: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare.
Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una
la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru
istoricii viitorului.”
Încă din ziua ratificării
Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au
angajat solemn, prin jurământ, să refacă ,,Ungaria Mare” sau ,,Ungaria
Milenară”.
Trebuie precizat aici că
„ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate
din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni
maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei.
Şi aceasta, pentru că s-a
văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea
ale ei pe vecie.
De aceea, nu trebuie
acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise
de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.
Fiindcă suntem convinşi,
că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele
sunt induse în eroare, de falşi conducători.
Istoria ne demonstrează de
fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se
datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a
dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau
pământurile.
De aceea, nu miră pe
nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor.
Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole.
Însă pentru nobilimea
maghiară, a contat doar să trăiască bine.
Nu era atât de important
dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci.
De-a lungul timpului, nu
puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât
conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl
reprezintă extremismul maghiar.
Dar acesta, în loc să-şi
diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă
odată constatarea lui Nicolae Bălcescu: „Ei n-au înţeles nimic, dar nici
n-au învăţat nimic.”
Aceste precizări se cereau
făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară
revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută
serios si că din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt
împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.
Guvernul maghiar a
elaborat o lege, numită „Legea statutului”, care prevede ajutorarea
tuturor maghiarilor aflaţi dincolo de graniţele Ungariei, lege care
încalcă legislaţia europeană (prevederile „Tratatului de la Nisa”),
privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza
vreunui criteriu.
Se poate spune că, după
Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai
puternică şi mai josnică acţiune revizionistă.
O acţiune îndreptată
împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.
Insinuând, printr-o
propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav
nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea
unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale
societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii
naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României,
Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe
toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a
slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură
favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.
În aşteptarea şi în
pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică
externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti,
extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan
militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare
invazie „recuperatorie” în România.
După evenimentele din
decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a
considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care
au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile,
această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând
România în etapa actuală.
Pe măsură ce se apropie
sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, la 1 Decembrie 2018,
revizionismul maghiar repune în dezbatere injusteţea prevederilor
Tratatului de la Trianon, declanşând acţiunea ,,Trianon-100”, fiind
susţinută de resurse financiare şi umane considerabile.
Însă realităţile prezente
din Transilvania dovedesc că populaţia majoritar românească dovedeşte un
înalt spirit de toleranţă faţă de toate minorităţile care locuiesc pe
acest teritoriu.
Statul român a elaborat un
cadru legislativ adecvat, asigurând drepturi egale pentru toţi cetăţenii
români, indiferent de naţionalitate, fiind un model de urmat pentru
toate ţările, membre ale Uniunii Europene.
Felul în care este
apreciată convieţuirea între populaţia majoritar - românească şi
minorităţi, reiese şi din atitudinea marelui scriitor-preot din
localitatea Roşia-Sibiu, de naţionalitate germană, Schlattner Eginald
Norbert.
Acesta declara în
scrierile sale: “Ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici.
Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume! Când în pădurile şi mlaştinile unde
astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta
nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea
săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună,
germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu
ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de
la 23 august 1944 - la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în
război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a
dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limbă română ca
limbă străină, începând cu clasa a III-a”.
Cu aceste cuvinte şi-a
întâmpinat preotul şi scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica
din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit
din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily.
Publicat mai mult în
străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria,
Germania şi Elveţia, dar şi din Spania şi Polonia, Schlattner este
considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România.
După marea plecare a
saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-şi îndeplinească
îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristeţea de a sluji zilnic în
Biserica evanghelică din Roşia (Rothberg) “doar pentru Dumnezeu şi
pentru mine, de unul singur, şi mulţi îngeri”.
Din cei cinci saşi care
mai vieţuiesc în comună, doar preotul şi câteodată preoteasa mai trec
pragul sfântului lăcaş. Biserica-cetate din Roşia este construită în
secolul al XIII-lea , iar casa parohială din anul 1550. Aici şi-a găsit
familia Schlattner (al carei arbore genealogic coboară, cu documente,
până la 1467) loc de vieţuire şi de slujire pe altarul credinţei, spaţiu
de tihnă şi de creaţie literară.
Când se retrage să-şi
scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte
uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.
Vorbele cu care a fost
întâmpinat ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară
asupra delegaţiei germane.
Scriitorul-preot a dorit
să le demonstreze că românii sunt europeni prin vocaţie şi ţinută, că
această ţară vine din istorie cu “acquis”- ul comunitar însuşit, pe
care-l şi depăşeşte la capitolul toleranţă faţă de minorităţi, a
demonstrat că în România ultimilor 87 de ani, domneşte caracterul
umanitar al civilizaţiei româneşti.
Îl întristează nespus
faptul că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, şi
anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de
stradă,...S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona,
unde a ţinut o conferinţă de presă despre România, organizată de
Ambasada Austriei. Pe timpul conferinţei s-a apropiat un ataşat de presă
oarecare şi i-a şoptit: “N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre
România, că nu te crede nimeni”.
La Academia Evanghelică
din Sibiu, preotul scriitor i-a ţinut ministrului federal o adevărată
dizertaţie despre învăţământul multicultural din România. I-a
prezentat, printre altele, situaţia abecedarelor. A formulat, mesajul
României către Europa Unită: ,,... la noi în ţară, abecedarul se
tipăreşte în peste zece limbi! Asta înseamnă că la noi în ţară există
tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea
românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule
ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”. Acesta i-a
explicat practic, domnului ministru german, ce înseamnă acest sistem de
învăţământ românesc: “Dacă doriţi ca pe cele două fete ale dumneavoastră
să le trimiteţi în Germania la o şcoala cu limbă de predare turcă, la
2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanţa
sau la Babadag , unde există numai câteva mii de turci, şi acolo poate
să termine liceul şi să dea şi bacalaureatul în limba turcă. Asta este,
domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în
1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze
corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.
Eginald Norbert
Schlattner, prin operele sale este un cetăţean român gata integrat în
Uniunea Europeană. Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului
european. Este convins că o ţară atât de ortodoxă cum e România va
completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale.
Şi Andrei Pleşu declara că
în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit.
Suspiciunea este că majoritatea românilor, când zic “european”, se
gândesc la stilul de viaţă materială şi mentală din Europa de Vest,
prelungit până în America.
Mulţi dintre ei cred ca
trebuie să adoptăm şi să imităm acest stil, această formă de viaţă,
această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului
catolic şi protestant.
Scriitorul a convieţuit
peste 70 de ani cu românii, şi ştie că religiozitatea mistică a
românilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu şi care are toate
şansele să revigoreze creştinismul apusean.
De exemplu Grecia
ortodoxă, este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să
influenţeze Apusul catolic şi protestant? Pentru că Grecia, nu e
prezentă în Europa prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine
merge la Atena, nu merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-şi rupă
pingelele pe Acropolis.
De aceea România, alături
de Bulgaria mai mică, vor duce în Vest şi acest element al dimensiunii
ortodoxe, al conceptului mental, intelectual şi spiritual bizantin.
Este tragic că saşii au
părăsit această ţară şi au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi
o punte între cele două lumi adiacente.
În continuare
preotul-scriitor crede că: ,,... noi, saşii, puteam trăi pe aceste
plaiuri încă 900 de ani: cu români, unguri, sârbi, evrei şi ceilalţi.
Nimeni nu ne-a alungat din ţară!”.
Acesta explică printre
altele de ce nu a părăsit România: “Pentru că ţin la această ţară şi
ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume!”.
Acesta este de fapt
mesajul către toţi cetăţenii români şi către toţi cei care vor să
cunoască adevăratele realităţi româneşti.
Aceasta este de fapt
adevărata viaţă în România, de după Trianon 1920!
De aceea, opinia publică
are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi
diplomatice revizioniste.
Fiindcă revizuirea, fie că
este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.
Luaţi aminte dragi români
de această adevărată lecţie de românism, scrisă de preotul-scriitor
Eginald Norbert Schlattner, din Roşia-Sibiu!
Col(r)dr.ing.
Avădanei Constantin
Preşedintele Grupului
de Iniţiativă ,,MAREA UNIRE-CENTENAR-Alba Iulia”
Preşedintele cercului
,,ASTRA” Cugir
Vicepreşedinte, Filiala
judeţului Alba
a ANCE- ,,Regina Maria”
Vicepreşedinte, Filiala
Judeţeană,,Gemina” a ANCMRR
Surse:
[1ţ Gheorghe I. Bodea,
Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în
nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.
[2ţ * * * Istoria
Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura
Militară, Bucureşti, 1994.
[3ţ * * * Istoria
militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988.
[4ţ Zorin Zamfir –
Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1.
[5ţ Mihai Stratulat –
Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti,1994.
|