TRIANON-100, un alt punct de vedere

După terminarea primului război mondial s-au semnat tratatele de pace de la Paris între Antanta şi Puterile Centrale.

Actul Marii Uniri a românilor, a fost recunoscut de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Una dintre cele mai discutate probleme a fost cea a încheierii tratatului cu Ungaria. După instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor(de factură bolşevică), noile autorităţi, în pofida armistiţiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat mobilizarea şi au atacat în două rânduri România.

Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis, Consiliul Miniştrilor de Externe.

Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria.

Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.

Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria.

Guvernul de la Budapesta nu recunoştea actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele bolşevice maghiare au atacat la 16 aprilie 1919 armata română, aflată în zona Munţilor Apuseni. Atacul a fost respins iar la 1 mai armata noastră s-a oprit la graniţa prevăzută în Convenţia cu Antanta din august 1916.

La 20 iulie 1919 guvernul de la Budapesta a atacat din nou. De această dată riposta a fost şi mai energică, încheindu-se cu ocuparea Budapestei pe 4 august 1919, în urma căreia guvernul comunist a fost înlăturat de către armata română.

După înfrângerea bolşevicilor, armata română s-a implicat fără rezerve în efortul de redresare a vieţii economice din Ungaria. Chiar şi autorităţile maghiare au relevat acest lucru.

Tratatul de la Trianon a fost semnat din partea României de dr. Ion Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Tratatul de pace de la Trianon prevedea la articolul 45: Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27 partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scop de a regulariza afacerile actuale, ca făcând parte din România”. La art. 74 se preciza: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.

Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”(art. 47). Pe 17 august 1920, Adunarea Deputaţilor şi apoi pe 26 august acelaşi an, Senatul, au ratificat Tratatul de la Trianon, prin care se recunoştea unirea Transilvaniei cu România.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate.

Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari”.

Ca urmare, „Contele negru”, Albert Apponyi (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale.

I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent:

„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. […ţ După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace.

Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară.

Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan.”

Delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, a fost extrem de numeroasă.

Pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori.

Materialul documentar prezentat la Conferinţă a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane, astfel: primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi.

În prefaţa lucrării, era scris: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”

Încă din ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă ,,Ungaria Mare” sau ,,Ungaria Milenară”.

Trebuie precizat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei.

Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie.

De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.

Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători.

Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile.

De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor. Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole.

Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine.

Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci.

De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu: „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si că din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.

Guvernul maghiar a elaborat o lege, numită „Legea statutului”, care prevede ajutorarea tuturor maghiarilor aflaţi dincolo de graniţele Ungariei, lege care încalcă legislaţia europeană (prevederile „Tratatului de la Nisa”), privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune că, după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai josnică acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

Pe măsură ce se apropie sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, la 1 Decembrie 2018, revizionismul maghiar repune în dezbatere injusteţea prevederilor Tratatului de la Trianon, declanşând acţiunea ,,Trianon-100”, fiind susţinută de resurse financiare şi umane considerabile.

Însă realităţile prezente din Transilvania dovedesc că populaţia majoritar românească dovedeşte un înalt spirit de toleranţă faţă de toate minorităţile care locuiesc pe acest teritoriu.

Statul român a elaborat un cadru legislativ adecvat, asigurând drepturi egale pentru toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, fiind un model de urmat pentru toate ţările, membre ale Uniunii Europene.

Felul în care este apreciată convieţuirea între populaţia majoritar - românească şi minorităţi, reiese şi din atitudinea marelui scriitor-preot din localitatea Roşia-Sibiu, de naţionalitate germană, Schlattner Eginald Norbert.

Acesta declara în scrierile sale: “Ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume! Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 - la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas  s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limbă română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a”.

Cu aceste cuvinte şi-a întâmpinat preotul şi scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily.

Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania şi Elveţia, dar şi din Spania şi Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România.

După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-şi îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristeţea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Roşia (Rothberg) “doar pentru Dumnezeu şi pentru mine, de unul singur, şi mulţi îngeri”.

Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc în comună, doar preotul şi câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaş.  Biserica-cetate din Roşia este construită în secolul al XIII-lea , iar casa parohială din anul 1550. Aici şi-a găsit familia Schlattner (al carei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de vieţuire şi de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă şi de creaţie literară.  

Când se retrage să-şi scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

Vorbele cu care a fost întâmpinat ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegaţiei germane.

Scriitorul-preot a dorit să le demonstreze că românii sunt europeni prin vocaţie şi ţinută, că această ţară vine din istorie cu “acquis”- ul comunitar însuşit, pe care-l şi depăşeşte la capitolul toleranţă faţă de minorităţi, a demonstrat că în România ultimilor 87 de ani, domneşte caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti.

Îl întristează nespus faptul că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, şi anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă,...S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde a ţinut o conferinţă de presă despre România, organizată de Ambasada Austriei. Pe timpul conferinţei s-a apropiat un ataşat de presă oarecare şi i-a şoptit: “N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”.

La  Academia Evanghelică din Sibiu, preotul scriitor i-a ţinut ministrului federal o adevărată dizertaţie despre învăţământul multicultural din România.  I-a prezentat, printre altele, situaţia abecedarelor. A formulat, mesajul României către Europa Unită: ,,... la noi în  ţară, abecedarul se tipăreşte în peste zece limbi! Asta înseamnă că la noi în ţară există tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”. Acesta i-a explicat practic, domnului ministru german, ce înseamnă acest sistem de învăţământ românesc: “Dacă doriţi ca pe cele două fete ale dumneavoastră să le trimiteţi în Germania la o şcoala cu limbă de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanţa sau la  Babadag , unde există numai câteva mii de turci, şi acolo poate să termine liceul şi să dea şi bacalaureatul în limba turcă. Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.  

Eginald Norbert Schlattner, prin operele sale este un cetăţean român gata integrat în Uniunea Europeană. Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european. Este convins că o ţară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale.

Şi Andrei Pleşu declara că în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit. Suspiciunea este că majoritatea românilor, când zic “european”, se gândesc la stilul de viaţă materială şi mentală din Europa de Vest, prelungit până în America.

Mulţi dintre ei cred ca trebuie să adoptăm şi să imităm acest stil, această formă de viaţă, această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului catolic şi protestant.

Scriitorul a convieţuit peste 70 de ani cu românii, şi ştie că religiozitatea mistică a românilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu şi care are toate şansele să revigoreze creştinismul apusean.

De exemplu Grecia ortodoxă, este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să influenţeze Apusul catolic şi protestant? Pentru că Grecia, nu e prezentă în Europa prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena, nu merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-şi rupă pingelele pe Acropolis.

De aceea România, alături de Bulgaria mai mică, vor duce în Vest şi acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual şi spiritual bizantin.

Este tragic că saşii au părăsit această ţară şi au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele două lumi adiacente.

În continuare preotul-scriitor crede că: ,,... noi, saşii, puteam trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români,  unguri, sârbi, evrei şi ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din ţară!”.

Acesta explică printre altele de ce nu a părăsit România: “Pentru că ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume!”.  

Acesta este de fapt mesajul către toţi cetăţenii români şi către toţi cei care vor să cunoască adevăratele realităţi româneşti.

Aceasta este de fapt adevărata viaţă în România, de după Trianon 1920!

De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste.

Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

Luaţi aminte dragi români de această adevărată lecţie de românism, scrisă de preotul-scriitor Eginald Norbert Schlattner, din Roşia-Sibiu!

Col(r)dr.ing. Avădanei Constantin

Preşedintele Grupului de Iniţiativă ,,MAREA UNIRE-CENTENAR-Alba Iulia”

Preşedintele cercului ,,ASTRA” Cugir

Vicepreşedinte, Filiala judeţului Alba

a ANCE- ,,Regina Maria”

Vicepreşedinte, Filiala Judeţeană,,Gemina” a ANCMRR

Surse:

[1ţ Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

[2ţ * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994.

[3ţ * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

[4ţ Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1.

[5ţ Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti,1994.