Vulturul negru – şi paşii lui însângerând popoare

Trecerea legiunilor pe arealul dacic, impregnat adânc de chipurile burebistano-decebaliene, în goana lor de cucerire a lumii nu este o legendă, ci o realitate vie ce stă la temelia formării unor etnii, a statorniciei unor popoare, printre care şi poporul român, cu toată vremelnicia unor bucurii şi tristeţi. Lor li s-a dedicat un întreg fluid tipografic, li se dedică încă, împingând în faţă întâmplări, poveşti, segmente de durabilitate, efecte, în special, ale convieţuirii comune, în cazul nostru, romano-dacice. Confruntarea dintre Traian şi Decebal nu a fost una de faţadă, împăratul roman a întâlnit în regele dac un partener pe măsură, dovadă bătăliile, suferinţele, admiraţia eternă a dacilor de pe Columnă, această scară ce ţine o biografie eroică în pumnii eternităţii. Ceea ce s-a întâmplat în anii dominaţiei traiane şi nu numai este chiar sinteza amestecului dintre două sămânţe mirabile. Ocupanţii au fost nevoiţi să coboare în fabuloasele tradiţii dacice, care erau, de fapt, un alt Pom al Cunoaşterii, cu nume de Zamolxe, cel ce i-a învăţat pe daci că nu există moarte, ceea ce au învăţat şi romanii şi acel „Vultur negru” cuceritor. Aceasta-i atmosfera în care se circumscrie proza lui Ion Bedeleanu, autor al mai multor apariţii editoriale, de la epigrame, povestiri, romane. Volumul lui „Vulturul negru”, apărut la Editura „Focus” din Petroşani, 2017, în care, după propria-i mărturisire: „Cititorii vor afla fapte din războaiele dacice „cei mai viteji dintre traci”, cu romanii. Solii către împărat, provocarea lui Decebal către împărat la luptă dreaptă pentru evitarea victimelor de-o parte şi de alta, cum s-a desfăşurat lupta în faţa oştirilor, şi dacă a avut loc, fapte despre civilizaţia dacilor, civilizaţia însângerată din Cetatea Eternă, transmise nouă de către cei care au fost de faţă, coboară în pagină freamătul neliniştii ce se abate asupra paşnicului areal dacic, cu supremul lui „Munte Sacru”, în jurul căruia viaţa pulsează în straie de lucru şi de sărbătoare, sub atenta privire a preotului veghetor, Rristaine, a lui Brisanus, omul de care asculta obştea, a lui Didus, starostele acestuia. Ies la iveală elemente ale unei tradiţii îndelungate, un fel de trecere în revistă a îndeletnicirilor majore, a obiceiurilor şi datinilor. Dar, marele rege Decebal cheamă la sfat, chiar în sălaşul lui Zamolxe „Muntele Sacru”, unde jurămintele, gândurile, sufletele îşi purifică făptura, dar şi căile de atac, confruntările cu Traian de la Derna, Tapae, Luncanis, Maris, Pasul Vâlcea etc. Decebal a spus-o răspicat: „Romanii luptă pentru aur, noi pentru pământul lăsat moştenire!, Ei trebuie opriţi, prin iscusinţa dacilor, instrucţia oştirii, construcţia castrelor. Împăratul roman a trecut Istrul cu patru legiuni, cu peste 150.000 de soldaţi, trebuie să confecţionăm arme”. Şi inevitabilul s-a produs, urmează marile confruntări, cucerirea cetăţilor, aerul de învingător al legiunilor romane. Aurul dacic, o parte din el, a pornit spre Roma, unde Traian a decretat 4 luni de petreceri, scutiri de taxe, 650 dinari romani pentru fiecare cetăţean, solde duble. Pe teritoriile ocupate plutea un legământ de pace… Interesant mi se pare felul în care prozatorul desfăşoară în cele 30 de capitole ale cărţii o credibilă atmosferă de cunoaştere a rânduielilor statornicite de sute de ani în comunităţi săteşti, încărcate de datini şi obiceiuri, la poarta cărora au bătut poterele romane, să distrugă legile nescrise, să îngenuncheze chiar strămoşeasca credinţă a Muntelui Sacru,sălaşul marelui înţelept Zamolxe. Suita de întâmplări, pregătirile pentru confruntări, bătălii, ciocnirile sângeroase, strategiile dacice au totuşi, ca final „limpezirea apelor” peste „civilizaţia însângerată”, şi cu toate acestea Dacia a rămas cetatea sfântă a dacilor, cu toată scurgerea avutului dacic spre Roma, cu toate fastuoasele spectacole date în cinstea lui Traian, în urma cărora, şi înaintea lor, avea să se instaureze o pace lungă, cum nu mai fusese de când pe cerul senin al Daciei apăruse Vulturul negru roman, cuceritor al unei părţi din pământul dacilor. Decebal avea să moară eroic, Traian murea otrăvit cu propriul pumnal, iar viaţa daco-romană, învingătorii şi învinşii, ajunseseră să fie acelaşi răsărit de soare, iar Ion Bedeleanu răsuflă uşurat lângă distinsa-i soţie Catia, pentru că a scris o proză credibilă, axată pe o realitate fierbinte.

Ion MĂRGINEANU