România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

1 Decembrie 1918, la Alba Iulia,

în cetatea de scaun a lui Mihai Viteazul

 

Era o zi de duminică, ziua de 1 Decembrie 1918, zi de sărbătoare pentru creştini şi zi naţională, în acelaşi timp, pentru români. Mai era şi o zi de iarnă cu viscol cumplit, ca adeseori însăşi istoria noastră, bătută de vânturi străine. La porţile cetăţii străjuiau, pentru a ura Bun venit tuturor, o gardă naţională formată din tineri ce întruchipau, prin înfăţişarea lor, toate virtuţile de vitejie şi toată frumuseţea neamului românesc. Un ziar intitulat „Alba Iulia”, pregătit anume pentru acea zi de mare sărbătoare, prin condeie şi inimi blăjene şi ale gazdelor, scria pe prima pagină: „Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc1. Era o tradiţională urare ce cuprindea în sine: o împlinire, o durere şi o nădejde - de fapt, o istorie.

Generalul Mackensen - la cererea lui Ştefan Cico-Pop - s-a oprit cu oştirea lui, aflată în retragere, acolo unde evenimentele i-au prins. Resemnat şi resemnaţi, general, ofiţeri şi soldaţi ascultă şi salută, la margine de drum, marşul triumfal al românilor spre Alba Iulia. Căile ferate primesc şi ele ordin - şi nu se opună - să pună în mişcare trenuri fără număr, de câte va fi nevoie2. Şi trenurile au fost pornite, din toate părţile Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, din locurile dorite şi la ceasurile potrivite pentru a ajunge la timp în cetatea lui Mihai. N-a fost o cale uşoară, scutită de greutăţi aşezate în faţă de vreme şi oameni. A fost, cu toate acestea, un drum apoteotic. Parcă curgeau la vale toate râurile pornite din toţi Carpaţii noştri ardeleni a se întâlni şi vărsa în Câmpul lui Horea. Aşa au venit cei de departe. Trenurile lor au mers uneori încet, au oprit la fiecare gară şi haltă. Coboară sau primesc noi drumeţi spre Alba Iulia. Opresc şi între staţii, acolo unde sunt zărite pâlcuri de oameni. La destinaţie sunt aşteptaţi de gazde şi împreună se prind în Hora Unirii. E hora înfrăţirii şi a Unirii celei Mari.

La Alba Iulia s-a ajuns nu numai cu trenurile. Căruţele sau săniile au fost puse şi ele în mişcare, iar cei de mai aproape au venit pe jos, mai iute ca oricând. Toţi au fost călăuziţi spre cetate şi în cetate, aşezaţi în rânduri pentru a forma oastea neînarmată, dar ordonată, pregătită a da onorul cuvenit Măritei Adunări Naţionale şi Hotărârii ce avea să o ia. Erau acolo - spun cronicarii acelei zile - peste o sută de mii de suflete româneşti

Delegaţii aleşi au format Marea Adunare Naţională, unii sosind atunci, alţii mai devreme. Începând de Joia - ce nu mai semnifica ziua patimilor noastre, ci aceea a apropiatei reînvieri - au fost primiţi şi găzduiţi, de fapt, toţi cei ce au venit la marea sărbătoare, prin grija unui comitet de încartiruire ce funcţiona fără răgaz, la ceasuri de zi şi de noapte, chiar la hotelul oraşului. Au fost primiţi acolo şi în casele ospitaliere ale oamenilor din vechiul nostru Apulum. Gazdele au făcut tuturor cea mai aleasă primire. Şi ei, şi casele lor, şi străzile lor au îmbrăcat haine de mare sărbătoare - de primă sărbătoare naţională.

Aşa au fost primiţi şi membrii Consiliului Naţional Român, veniţi cu două zile înainte. Era elita noastră politică de atunci, încărcată, parcă, de mulţi ani şi toată de mari răspunderi, dar şi de o impresionantă demnitate. Cei prezenţi veneau parcă din oastea lui Mihai, veneau cu gândul lui şi fapta lui, căci Marea Unire este, fără îndoială, ieşită dintr-o voinţă naţională, ai cărei purtători de cuvânt au fost, până atunci, ei. Ei au deschis drumul spre Alba Iulia şi l-au pregătit împreună cu elita clericală şi laică, asigurând participarea şi desfăşurarea Marii Adunări Naţionale într-o formă şi ordine desăvârşite.

Preoţii şi învăţătorii satelor, profesori de toate gradele, elevi şi studenţi, înaltul cler, vicarii şi episcopii celor două Biserici româneşti, greco-catolici şi ortodocşi, într-o frăţească unitate s-au întâlnit şi s-au găsit cu toţii alături de credincioşii lor, În Sala Unirii sau pe Câmpul lui Horea. Unitatea tuturor a dat tărie şi puterea Unirii celei Mari. A fost (şi mai trebuie să fie) această unitate - manifestată mai întâi în Catedrala Blajului şi pe Câmpia Libertăţii de aici (în 1848), repetată la Alba Iulia (în 1918) - un pilduitor exemplu pentru spiritualitatea zilelor noastre şi a celei viitoare. Nimic nu se poate clădi trainic decât pe adevăr şi dreptate, iubire şi înfrăţire. Aceştia erau stâlpii de susţinere ai Unirii celei Mari. Poetul Lucian Blaga, rememorând măreţia zilei de 1 Decembrie 1918, avea să spună mulţi ani mai târziu: „...în ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer şi spontan, irezistibil, organic, masiv...3.

Aşa era la Alba Iulia şi aşa era pretutindeni pe pământul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, pentru că, aşa cum ne relatează un alt martor al acelor fermecătoare timpuri, I. Bordea, „ceva feeric se petrecea în întreg Ardealul şi aveam impresia că pretutindeni se auzea acel strigăt de slăvire a patriei unite”4. „Privită prin perspectiva sfertului de veac ce se împlineşte acum  - spunea în 1943 profesorul Silviu Dragomir - Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918 apare măreaţă prin ideea pe care a înfăptuit-o şi prin cadrul de majestuoasă solemnitate, pe care i-a dat-o solidaritatea conducătorilor şi unanima însufleţire a maselor populare. Ideea de la Alba Iulia cuprindea tot ce a frământat naţiunea în cursul veacurilor de restrişte, povaţă adâncă a trecutului în aceeaşi măsură ca şi credinţa neclintită în adevărurile luminoase ale lumii noi. O lecţie politică de neasemuită valoare pentru toate timpurile, dar mai ales pentru generaţiile cărora le revine o răspundere istorică în desfăşurarea prea deseori dramatică a evenimentelor politice5.

Participarea maselor la Marea Unire era - aşa cum o dovedesc toţi cei care au fost la Alba Iulia în urmă cu peste trei pătrare de veac - entuziastă şi cu o puternică şi temeinică motivaţie. În aceeaşi atmosferă şi în acelaşi spirit a fost întocmit Actul Unirii. Textul său fusese redactat, într-o primă formă, la Arad şi apoi, într-o zi prelungită până noaptea târziu (30 noiembrie), discutat într-un cerc foarte larg la Alba Iulia.

S-a cerut atunci, mai ales din partea socialiştilor, ca Hotărârea Unirii să fie luată cu formularea unor condiţii. Părerile erau divizate, însă Maniu este cel care intervine explicând rosturile Marii Adunări Naţionale: „Noi suntem o corporaţie legislativă numai într-un singur punct: al Unirii6. Tot ceea ce s-a invocat în acest sens nu putea constitui în condiţii ale unirii, ci în probleme ce urmau să fie cuprinse sau însuşite în viitoarele programe ale partidelor politice de guvernământ. Învinge acest punct de vedere, iar unirea va fi hotărâtă fără condiţii.

Programul Adunării era fixat din timp şi de toată lumea ştiut. La ora 7 dimineaţa, serviciul divin celebrat în cele două biserici - ortodoxă şi catolică din localitate. La ora 10,30 deschiderea Marii Adunări Naţionale în sala de festivităţi a Cazinoului din Cetate; citirea proiectului de hotărâre şi votarea lui.

Oamenii satelor, ducând cu ei steaguri şi pancarte ce indicau numele comunei, grupaţi în rânduri de câte patru, urmau să străbată piaţa oraşului, intrând apoi în cetate pe sub poarta Împăratului Carol pentru a ajunge până aproape pe Câmpul lui Horea. Aici, de pe patru tribune, se va vorbi poporului despre însemnătatea istorică a zilei, iar de pe tribuna prezidenţială, din centru, se va citi Rezoluţia Marelui Sfat al Naţiunii Române. Totul era bine gândit şi temeinic pregătit, ca şi alegerile de delegaţi, de către Ioan Suciu.

Organizatorul Adunării - spune Silviu Dragomir - a fost Ioan Suciu, al cărui merit este că circumscripţiile electorale s-au constituit la timp, alegându-şi delegaţii, iar corpurile reprezentative, bisericile, instituţiile culturale, asociaţiile de toate categoriile s-au executat de asemenea, pentru a-şi desemna fiecare câte un delegat. Acest vajnic luptător, neclintit în crezul său naţionalist şi cu intuiţia clară a realităţii politice, făcând parte din marea trinitate a Aradului, a înţeles covârşitoarea importanţă a adunării, ca expresie liberă şi autentică a voinţei poporului românesc din Transilvania. De aceea a căutat să îndeplinească toate formele pentru ca delegaţii aleşi să reprezinte într-adevăr voinţa mandatarilor7.

Aşadar, toţi cei veniţi la Alba Iulia îşi aveau locul lor bine gândit şi bine ales. Delegaţii urmau să intre în sala ce de atunci se va numi a Unirii. Erau deputaţi români transilvăneni, crişeni şi maramureşeni, şi formau toţi la un loc Marea Adunare Naţională, o instituţie cu atribuţii parlamentare restrânse la dreptul de a vota, în numele alegătorilor, calea ce va fi aleasă de urmaşii vechilor voievozi români din Ţara de dincoace de Munţi.

Mulţimea venită în număr mare se afla în imediata lor apropiere. Ea s-a alăturat şi gândurilor, şi faptelor săvârşite înăuntru. Le-a dorit şi le-a sancţionat ca o putere suverană. A format din Marele Sfat mult mai mult decât o Adunare reprezentativă. Prezenţa sa acolo a întărit caracterul popular al actului Unirii.

Reproducem gândurile mulţimii de la Alba Iulia şi nu numai de acolo, exprimate la 1 Decembrie 1918, în legătură cu unirea necondiţionată, sintetizate într-un articol publicat în ziarul „Unirea” din Blaj: „Unire necondiţionată au cerut cei 1228 delegaţi ai tuturor instituţiilor româneşti. Unirea fără nici o restricţie, a strigat uriaşa mulţime de pe Câmpul lui Horea. Şi mulţimea are azi pumni de fier! A arătat îndeajuns de ce e capabilă când vrea. Iar azi vrea Unirea, dar Unirea curată, lipsită de rezervaţii şi dictată de interesul curat al populaţiei româneşti de pretutindeni. Aceasta i s-a dat. E treaba ei mai departe să grijească ca unirea numai astfel să se facă după cum a cerut. Cu privire de oţel va veghea ca Unirea să fie a tuturor românilor... sub un Căpitan, cu o corporaţie legiuitoare, cu drepturi şi dorinţe egale şi mai ales cu sprijin egal, împrumutat. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi e lozinca zilei de azi. O comandă, un guvern, un control, reclamă toată suflarea românească, în uriaşele prefaceri ale zilelor noastre... Numai uniţi, total, radical uniţi cu toţi românii teritoriului românesc, putem privi cu încredere în viitorul acestui neam... Deci vegheaţi ca Unirea noastră să fie deplină, necondiţionată şi neturburată de veleităţi, care în marile prefaceri trebuie să dispară ca negura în faţa razelor de soare8. Sunt toate cuvinte ce dovedesc înţelepciune, viziune şi maturitate politică.

Cazinoul este în solemnă aşteptare. La intrarea membrilor Consiliului Naţional Român şi a celorlalţi ai vieţii politice, ei sunt primiţi cu puternice şi sincere ovaţii. La fel sunt primiţi şi ardelenii reîntorşi din pribegie, arhiereii Bisericilor noastre, Oaspeţii veniţi de dincolo de munţi. Întreaga presă e prezentată şi ea. „Sosirea membrilor Marelui Sfat este primită cu puternice ovaţii - scria ziarul „Unirea” de la Blaj. Primul intră V. Goldiş în uralele sălii întregi. Apoi rând pe rând N. Ivan, A. Cosma, Saftu, Giurgiu, Ciser, Flueraş, Jumanca, T. Albani, Mihuţ etc. tineri şi mici de statură sunt toţi. Lumea îi primeşte cu simpatie şi aclamări. Când intră în sală Imbroane, Ghiţă Pop, Geni Goga, Şchiopul, refugiaţii noştri, în sală izbucnesc din nou aclamările. Apar apoi arhiereii, Radu, Papp, Frenţiu, Cristea, Hossu în ovaţiile furtunoase ale tuturor. După ei, aclamat cu căldură Şt. C. Pop, apoi T. Mihali, maiorul Vlad şi ofiţerii din România: Băgulescu, Jeleriu, Mărculescu, înalţă chipiile româneşti şi salută adunarea extaziată9.

Printre ultimii care intră e Ştefan Cicio-Pop. Era unul dintre fruntaşii politici ai românilor din deceniile de început ale veacului nostru. Venea la Alba Iulia pentru ziua de 1 Decembrie 1918 ca cel dintâi reprezentant al naţiunii române din Transilvania. Fusese până atunci preşedintele Consiliului Naţional Român Central şi al marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, supreme foruri politice ale românilor de aici. „Sufletul acestui vast mecanism improvizat peste noapte este - ne spune Silviu Dragomir - deputatul Ştefan Cicio-Pop. Imaginea lui rămâne nedespărţită de serbarea plină de freamăt al poporului românesc în cele zile ale libertăţii noastre. El face să se cutremure pământul sub picioarea duşmanilor, tună şi fulgeră ca un vulcan aprins, ştie să îndemne cu povaţă înţeleaptă ca un părinte bun, să stăruie, să convingă, să predice, să poruncească, să se zbuciume fără odihnă, nu de dragul revoluţiei, ci al ideii care i s-a dat în grijă şi pe care o va duce astfel în siguranţă la izbândă... era ... de o intransigenţă în chestiunile naţionale, mai tare ca religia unui sfânt. A fost predestinat să conducă în cele patruzeci de zile, în care se tot căuta încă, peste o mare înroşită de sânge, drumul spre ţinta adevărată. Căsuţa sa din Arad a devenit astfel, în curând, o reşedinţă de guvernator, în care delegaţiile consiliilor naţionale din toate unghiurile Ardealului românesc cereau sfat, luau ordine şi juruiau Credinţa. Preşedintele le primea cu solemnitate, înconjurat de un sobor de ofiţeri, bătrâni şi tineri şi prin hotărârea sa le investea autoritatea cuvenită10.

Cei tineri şi bătrâni din jurul lui Ştefan Cicio-Pop, din întreg pământul Transilvaniei, au venit la Alba Iulia la îndemnul lui, al tuturor celorlalţi ce formau elita noastră religioasă şi politică, la propriul îndemn. S-au adunat într-un sobor, într-un Mare Sfat al Naţiunii Române. S-au strâns la un loc într-o zi de iarnă, între zidurile Cazinoului şi în jurul acestuia, pentru a hotărî şi a se pregăti un anotimp de primăvară unei întregi naţiuni de veacuri asuprită şi nedreptăţită. Alba Iulia le spunea tuturor: „Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.

„La orele 10,30 se ridică Şt. Cicio-Pop în liniştea solemnă a sălii întregi şi ia cuvântul în calitate de preşedinte al Marelui Sfat al Naţiunii”11 - scrie un reporter aflat la masa presei la acel mare ceas al istoriei noastre.

Discursul său este o puternică evocare a evenimentelor şi a stărilor de spirit din anii războiului, o rememorare a lor într-o succesiune şi cu evidenţieri ce se cer reliefate. Are aspectul unui adevărat rechizitoriu. Parcurge etapele prin care a trecut lupta românilor din anii 1914-1918. Se opreşte asupra unui grup de probleme de o mare importanţă. A stăruit, mai întâi, asupra condiţiilor de viaţă ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş în anii primului război mondial. A condamnat întreaga politică promovată de guvernul maghiar în timpul războiului sau de mai înainte, o politică de deznaţionalizare şi de îngrădiri socio-economice şi politice, a cărei prăbuşire o considera inevitabilă şi firească.

Românii, tineri şi bătrâni, au fost luaţi de acasă şi încorporaţi într-o oaste străină şi duşi să lupte la hotare străine. Le sunt luate şi bunurile: „... Dacă a mai rămas cineva (acasă)- Spune Cicio-Pop - şi a mai avut o păreche de boi, ori o păreche de cai, a fost luat să fie trimis la hotarele Galiţiei, ori în Polonia rusească, să facă serviciu cu vitele sale, şi cine n-a avut nici boi, nici cai, în sfârşit şi acela a trebuit să plece, să se ducă12.

Ce a însemnat războiul „o ştim şi cei plecaţi de acasă şi cei rămaşi aici” - spunea Ştefan Cicio-Pop. „O ştiţi voi, preoţi, dascăli care aţi fost printre suliţi. Este Golgota neamului românesc, este Clujul blăstămat unde mii şi mii de suflete (o voce în adunare: cinci mii) au suferit suferinţe de martiri. Dar nici voi, mărginenilor, cărora vi s-a răpit averea n-aţi fost mai prejos. Nu s-au mulţumit numai cu viaţa voastră. Cheltuielile cele mari ale unui război nebun au voit să le acopere din avutul nostru. Nici voi, mamelor şi văduvelor, care şiroaie de lacrimi aţi vărsat după fiii şi bărbaţii voştri, n-aţi fost cruţate. O ştie un neam întreg13.

De nimic rău n-a fost cruţată naţiunea română, întreaga naţiune română de aici, în anii războiului. Dar oare numai atunci? „Poate - spunea tot Ştefan Cicio-Pop - că istoria veacurilor viitoare o să ne descrie gemetele durerilor, ce azi nu încap în mintea omenească”. Şi, în orice caz, nimeni şi niciodată nu-i va putea cere naţiunii române să îngăduie cuiva ca românul să fie trimis să lupte împotriva fratelui său. „Cine pe faţa pământului, ce sociolog, ce economist - naţional, ce filosof, ce bărbat de stat, care om cuminte mai poate pretinde de la acest neam să mai sufere încă o dată repetarea acestei suferinţe”. Nimeni şi niciodată pentru că „Nu mai suntem acel popor care a stat aici în robie şi a fost împestriţat artificial cu asupritori” - spunea Ştefan Cicio-Pop. Nimeni şi niciodată, pentru că imperiul habsburgilor şi puterea statului ungar au căzut - şi nu putea să nu cadă. „Nici nu se putea altcum - afirmă cu tărie tot Ştefan Cicio-Pop - într-o monarhie unde 80 Î de rugau lui Dumnezeu aşa: bate-i, Doamne, pe stăpânii noştri. Nici nu se putea altcum, pentru că ar fi fost o imposibilitate, ar fi contrar cu civilizaţiunea, contrar dezvoltării omeneşti: să învingă crima şi mişelia asupra virtuţilor14.

Aşadar, tot în concepţia lui Ştefan Cicio-Pop, destrămarea monarhiei era un act de dreptate al istoriei şi tot aşa era şi despărţirea românilor de ceea ce niciodată n-au socotit că sunt legaţi. A salutat intrarea României în războiul pentru dezrobirea noastră şi a evocat apoi momente din lupta românilor la sfârşitul acestuia.

Ştefan Cicio-Pop a reamintit deputaţilor din Marea Adunare Naţională două din principalele acţiuni ale mişcării naţionale: conţinutul Declaraţiei din 12-18 octombrie 1918, dată în numele Comitetului politic executiv al Partidului Naţional Român, şi Manifestul Către Popoarele lumii ale marelui Sfat al Naţiunii române, din 18 noiembrie 1918: „Comitetul Partidului Naţional Român la timpul potrivit  - spunea Ştefan Cicio-Pop - în Parlament şi-a spus cuvântul său. Prin rostul d-lui deputat Dr. Alexandru Vaida a adus la cunoştinţa lumii întregi şi mai ales la cea a vecinilor noştri, că noi, în dreptul firesc al popoarelor de a-şi determina singure soarta, pentru totdeauna ne desfacem de naţiunea ungurilor. Am declarat că nu mai recunoaştem parlamentul maghiar şi guvernul maghiar în cauzele noastre, că voim singuri, neinfluenţate de nimeni, a putea să ne hotărâm şi noi vom statornici condiţiile şi raporturile cum ne aşezăm între satele libere, ca stat liber. Acest început,  domnilor, a fost în 18 octombrie st.n. După aceasta evenimentele au urmat cu o iuţeală zguduitoare15.

Aceeaşi Declaraţie arăta Ştefan Cicio-Pop, a stat la baza acţiunii Consiliului Naţional Român Central din 10 noiembrie 1918, când s-a cerut pe seama acestuia „imperiul” peste toate ţinuturile locuite de românii din Transilvania, Ungaria şi Banat, ca redactarea Manifestului din 18 noiembrie 1918, prin care popoarele lumii au cunoscut din nou hotărârea românilor din Ungaria şi Transilvania de a se uni cu fraţii lor de peste munţi

Ştefan Cico-Pop a mai vorbit în sala Marii Uniri, aşa cum au făcut, la rândul lor, Gheorghe Pop de Băseşti şi Vasile Goldiş, despre principiile dreptului la auto-determinare formulate de preşedintele american Wilson.

Era, în fapt, în cele spuse de Ştefan Cicio-Pop, reluarea unor idei foarte mult vehiculate, în presă, mai ales, legate de cele 14 puncte ale lui Wilson, cuprinse în mesajul adresat Congresului american la 8 ianuarie 1918 şi care sintetiza concepţia preşedintelui Statelor Unite ale Americii în cele două mari probleme ale vremii, a păcii şi a autodeterminării naţiunilor oprimate. Era, în acelaşi timp, ecoul unor manifestări ce au avut loc în cadrul multor consilii naţionale româneşti, în tomna anului 1918.

Numele Wilson e rostit cu mare bucurie şi cu mare încrede pretutindeni, la sate şi la oraşe. Părinţii îşi botează noii născuţi cu numele preşedintelui american. Ştefan Cicio-Pop salută „Solia lui Wilson în care se spune că marele prezident cunoaşte jertfele cele mari care le-a adus pentru civilizaţiune şi pentru omenire mica Românie, îi recunoaşte revendicările şi înainte de toate îl recunoaşte dreptul la o unitate naţională”. E scrisoarea „care cred că va făcut să tremuraţi de bucurie”, spunea Ştefan Cicio-Pop16.

Vorbind de toate acestea, Ştefan Cicio-Pop reconstituie realităţi din vremea războiului, explică împrejurările interne şi externe din acea vreme, prezintă câteva principale acţiuni duse în cadrul luptei naţionale în toamna anului 1918, esenţiale şi hotărâtoare, recunoaşte contribuţia tuturor factorilor interni şi externi până la acea vreme, formulează judecăţi şi sentinţe, le face şi în calitatea de preşedinte al Consiliului Naţional Român Central pe care l-a condus şi de care e sigur că „şi-a împlinit chemarea şi faţă de naţiunea română”. În faţa Măritei Adunări depune mandatul încredinţat lui şi Consiliului, cu conştiinţa deplin împăcată: „Credem că ce am făcut, bine am făcut”; iar prin cele arătate, Comitetul Naţional consideră că ”şi-a împlinit dorinţa faţă de naţiunea sa ... (şi) a spune mai mult, voi reprezentanţii poporului sunteţi chemaţi... eu mi-am împlinit misiunea. Dumnezeu să ne dea înţelepciune, ca să aducem hotărâri bune”17. Din sală s-a scandat puternic „Trăiască România Mare”. De afară se auzea acelaşi strigăt. Ecoul lui a străbătut văzduhul în toate cele patru puncte cardinale.

În această ambianţă, Ştefan Cicio-Pop aduce mulţumiri oaspeţilor de peste munţi, din vechiul Regat, din Basarabia - lui Pantelimon Halippa, din Bucovina - profesorului Alecu Procopovici, ardelenilor constituiţi în corpul voluntarilor din Transilvania şi Ungaria, din Iaşi - dr. Victor Deleu, Vasile Osvadă, Toma Vasinca şi apoi îl invită pe Ioan Suciu să prezinte raportul comisiei de verificare a credenţionalelor şi împuternicirilor tuturor delegaţiilor.

Totul decurge cu respectarea normelor vieţii parlamentare. Adunarea este informată că au sosit credinţionalele din 25 de judeţe, aproape din toate circumscripţiile electorale (din 130), din care s-au prezentat peste 680 de delegaţi. Multe cercuri au trimis şi supleanţi. Erau apoi episcopii, delegaţii consistoriilor, ai tuturor asociaţiilor şi şcolilor medii şi ai instituţiilor teologice, ai reuniunilor, ai social-democraţiei române, ai gărzilor naţionale şi „aceaia cari reprezintă viitorul naţiunii noastre: tinerimea universitară română18.

Erau în sala Unirii tineri şi mai puţin tineri, oameni politici, slujitori ai Bisericilor româneşti, profesori şi învăţători, avocaţi, ţărani şi muncitori, bărbaţi şi femei. O Adunare Naţională, cu adevărat democratică prin toată structura sa, şi un Parlament într-o componenţă numerică neobişnuit de mare: 1228 de deputaţi.

O comisie propune ca preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale pe Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român, Ioan I. Papp şi Demetriu Radu - episcopi, ca vicepreşedinţi pe Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali şi Ioan Flueraş, ca notari pe Alexandru Fodor, Sever Miclea, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, Iosif Ciser, Ionel Pop şi George Crişan. „Adunarea i-a aclamat prelung primind propunerea unanim19.

Gh. Pop de Băseşti, octogenar, preşedinte de multă vreme al P.N.R. membru de seamă al acestui partid de multe decenii, se adresează

Măritei Adunări Naţionale, încărcat de anii mulţi puşi în slujba naţiunii române şi plin de emoţii, în acelaşi timp. Martor al istoriei românilor transilvăneni, Gh. Pop de Băseşti evocă, în cuvântul său, istoria lor, pornind de la una din marile confruntări, de la 1848, când Adunarea Naţională de la Câmpia Libertăţii de la Blaj - spunea el - a luat hotărârea cu care avea să înfrunte iobăgia în care gemea sărmana naţiune română”. Vorbind apoi de dubla asuprire, naţională şi socială, numindu-le semnificativ: „iobăgia sufletelor noastre” şi „iobăgia de clasă”, caracteristice amândouă deceniilor ce au urmat revoluţiei, subliniază dreptul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de a aduce - aşa cum au făcut-o în alte împrejurări adunările naţionale - hotărâri pe seama naţiunii române. „La locul acesta sfinţit de sângele marilor noştri martiri - spunea Gh. Pop de Băseşti - v-aţi adunat şi D-voastră ca să sfărmaţi şi cătuşele robiei noastre spirituale, ale robiei nostre seculare şi să decidem ca un popor liber asupra sorţii noastre”. Salută apoi de toţi cei prezenţi, salută „Adunarea liberă a tuturor românilor din Transilvania, Ungaria şi Banat20.

Desăvârşirea statului unitar realizată la 1 Decembrie 1918 a constituit, evident, încoronarea unei evoluţii, fiind expresia politică a complexelor procese istorice care au străbătut societatea modernă românească.

Explicaţia trebuie căutată în trecutul naţiunii, fiind consecinţa istoriei româneşti care, evoluând în sensul formării statului naţional în 1859, a creat un nou cadru de afirmare a naţiunii. Formarea statului român modern şi cucerirea independenţei au imprimat un nou sens luptei de afirmare a românilor aflaţi sub stăpânire străină. Cuvântul preşedintelui Marii Adunări Naţionale ne dezvăluie viziunea participanţilor, a marilor lideri, determinaţiile şi semnificaţiile Marii Uniri. Discursul lui şi al celorlalţi vorbitori rămân reprezentative pentru înţelegerea momentului istoric, dar şi pentru însemnătatea atribuită naţiunii în realizarea acestui proces de devenire. Importanţa acestor texte îngăduie apropierea de gândirea şi acţiunea politică care au prezidat, prin apelul la forţele colective, la geneza actului săvârşit. El trebuie căutat în istorie, în toată istoria noastră, împlinit într-un oraş istoric, ales nu întâmplător la 1 Decembrie 1918. Alba Iulia a fost şi aşa trebuie să rămână - oraşul simbol al unităţii noastre politice şi geografice, aşezat în mijlocul ţării, nu departe de Blaj, întâiul oraş simbol al redeşteptării noastre naţionale.

Prof. univ. Dr. Marcel ŞTIRBAN

 

Bibliografie

1. Alba Iulia, 1918, 1 Decembrie, p. 1.

2. Consiliul Naţional Român din Blaj, vol. II, p. 216.

3. De vorbă cu Lucian Blaga despre 1 Decembrie 1918, în „Tribuna Nouă”, 1945, nr. 35, p. 2.

4. I. Bordea, Din măreţele zile ale neamului. „Unirea în Ardeal”, Bucureşti, 1919, p. 16-17.

5. Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, Sibiu, 1943, Ed. Astra, p. 25.

6. Ibidem, p. 26.

7. Ibidem, p. 24.

8. Dr. Octavian Prie, Unirea (Blaj), nr. de propagandă din 4 decembrie 1918.

9. Consiliul Naţional Român din Blaj..., vol. II, p. 221.

10. Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, Sibiu, 1943, Ed. Astra, p. 18-19. Cf. Bibliografie V Bibliografii, b. Personalităţi.

11. Consiliul Naţional din Blaj..., vol. II, p. 221.

12. Marea Adunare Naţională întrunită la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918. Acte şi documente, p. 3.

13. Ibidem, p. 4.

14. Ibidem, p. 4-5.

15. Ibidem, p. 5.

16. Ibidem.

17. Ibidem, p. 6.

18. Ibidem.