Câteva probleme ale Tratatelor de pace de la Paris reflectate în
buletinul de informații al biroului de presă al președenției Consiliului
Dirigent (1919-1920)
Se cunosc bine condiţiile politice, sociale şi economice, deosebit de
dificile, de la sfârşitul primului război mondial în care s-a realizat
Marea Unire. Instalat la Sibiu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei se
străduia din răsputeri să instaureze calmul şi ordinea în toate
sectoarele vieţii publice. Având în vedere că tocmai în acea perioadă se
desfăşurau la Paris lucrările Conferinţei de pace (18 ianuarie 1919 - 21
ianuarie 1920) pentru elaborarea tratatelor de pace dintre ţările
învingătoare şi cele învinse, lucrări care aveau un interes vital pentru
România, Consiliul Dirigent s-a străduit să editeze, prin biroul de
presă al preşedintelui său, un buletin de informaţii confidenţial,
nedestinat publicităţii, dar care era trimis şi prefecţilor de judeţe,
în care au fost cuprinse informaţiile ce interesau ţara noastră, ţările
vecine şi poziţia marilor puteri faţă de complicata problematică
postbelică.
Din păcate, seria acestui buletin ajunsă în arhiva cabinetului
prefectului de Alba nu este completă. Ea începe cu Nr. 76 din 25
octombrie 1919 şi se sfârşeşte cu Nr. 59 din 6 aprilie 1920, fără ca
seriile pe 1919 şi 1920 să aibă toate numerele.1 Nr.
76/1919 a fost editat la Sibiu, celelalte, începând cu Nr. 61 din 13
decembrie 1919 apărând la Cluj, unde s-a mutat reşedinţa Consiliului
Dirigent. Până la 17 decembrie 1919 inclusiv, buletinul a fost scris de
mână şi multiplicat, iar de la 18 decembrie 1919 în continuare a fost
tipărit.
Fără pretenţia de a fi făcut un studiu exhaustiv asupra celor 64 de
numere din buletin existente, am putut constata că s-au studiat şi s-au
extras informaţii din cca 116 ziare şi reviste, provenind din 15 ţări
(13 europene, SUA şi Argentina). Ponderea cea mai mare o au publicaţiile
din Franţa, Anglia, Germania, Elveţia, Italia, Austria, Cehoslovacia şi
Ungaria.
Cu regretul de a nu fi putut aborda în totalitate complexele informaţii
din buletin, din motive de spaţiu şi timp ne vom rezuma la a semnala
doar câteva dintre cele referitoare la tratatul de pace cu Ungaria,
semnat, în cele din urmă, la Trianon, în 4 iunie 1920, cu precizarea că
faţă de informaţiile din presă, subiective, exagerate uneori şi nu
totdeauna din surse primare, este necesară o oarecare rezervă cu privire
la veridicitatea lor. Oricum, ele reflectă dificultatea problemelor ce
trebuiau rezolvate la Paris, tensiunea permanentă în care s-a lucrat şi,
surprinzător, poziţia deloc temătoare sau umilă a reprezentanţilor
ţărilor învinse, foarte combativi, speculativi şi versaţi în a
tergiversa lucrările. O altă caracteristică, care iese pregnant în
evidenţă, este asemănarea izbitoare cu unele fenomene şi fapte ce se
petrec astăzi în politica internaţională.
Astfel, în buletinul din 25 octombrie 1919, se relatează poziţia presei
franceze faţă de nota pe care Consiliul Suprem (al celor 5) a trimis-o
României, cu referire la problemele cu puncte de vedere divergente ce
mai existau între acesta şi guvernul român. În notă se cerea României să
accepte „graniţa minorităţilor”, precum şi ancheta unei comisii speciale
asupra rechiziţiilor de bunuri materiale efectuate de către armata
română ce ocupa Ungaria. Făcându-se cunoscut faptul că puterile aliate
refuză să trateze cu guvernul maghiar prezidat de Friedrich, se
subliniază şi inconvenientele care rezultă pentru România din faptul că
nu a semnat încă tratatul cu Austria.2
Pe această temă, corespondentul din România al ziarului elveţian „Le
democrate”, apreciază că în timpul campaniei din Ungaria, românii nu
puteau face altceva decât ceea ce au făcut şi anume, ei şi-au recuperat
bunurile furate din teritoriul românesc. „Dacă cineva trebuie să sufere
consecinţele, afirmă corespondentul elveţian, acesta trebuie să fie
culpabilul şi nu nevinovatul”.3 Tot
pe această linie, ziarul francez „La presse de Paris” arată că
îndârjirea Consiliului Suprem asupra României revoltă întreaga opinie
publică franceză, fiind apreciată contrară lealităţii, bunului simţ şi
intereselor generale (europene). Popoarele aliate, inclusiv România, în
timpul războiului au fost asigurate de fidelitate şi recunoştinţă
veşnică. Subliniind că România s-a pus stavilă extinderii bolşevismului
înspre Apus, ziaristul pune întrebarea: „Vreţi să dărâmaţi singurul stat
organizat care dăinuieşte în această zonă anarhică?” În aceeaşi
perioadă, vorbind în faţa Parlamentului, regele Italiei exprima
sprijinul ţări sale faţă de ţările latine: „Pacea a arătat încă odată ce
este comunitatea de rasă şi limbă în cultura mondială. Italia îşi
consideră de datorinţă supremă de (a) apăra latinitatea, a cărei mamă
era...”
Evident, nu putea să nu apară în presă şi păreri fanteziste. Astfel, în
„Journal de Geneve”, din 19 noiembrie 1919, se afirma că Brătianu a
urmărit, prin cucerirea Budapestei, se realizeze o uniune între România
şi Ungaria, sub sceptrul regelui Ferdinand.4 Pe
aceeaşi linie, ziarul „Le Democrate”, face o paralelă între România şi
Ungaria, considerând că ambele popoare au avut o dezvoltare istorică
aproape identică (?). În ce privesc pagubele pe care cele două ţări şi
le-au pricinuit reciproc în timpul războiului se aprecia că se pot
rezolva, ca şi alte chestiuni de interese comune, prin bună înţelegere.5
Ziarul parizian „L’information” din 2 decembrie 1919, descriind situaţia
din Ungaria în preajma dezbaterii tratatului de pace, remarcă confuzia
generală, conştiinţa faptului că cedările teritoriale către România,
Serbia şi Cehoslovacia, sunt inevitabile, dar şi spiritul unui puternic
iredentism, reflectat în expresia la modă: „Vom semna şi apoi vom
vedea”.
Din aceste motive, românii, primiţi la început ca salvatori (de
bolşevism) au început să fie urâţi, fiind etichetaţi cu epitetele „ciuma
română” sau „ciuma regalistă”.6
În mai multe rânduri, presa internaţională (“Le Figaro”, „La Victoire”,
„Le Gaulois”, „Neuer Wiener Journal”, „Echó de Paris” şi altele) a
semnalat faptul că delegaţia ungară la Conferinţa de pace a fost formată
din personalităţi ale vechiului regim, care erau de fapt „restauratori”,
oameni care visau la refacerea şi menţinerea Ungariei istorice.
Aristocraţia maghiară, în frunte cu femeile, au făcut o asiduă
propagandă ca Ungaria să redevină monarhie, ca astfel, datorită
relaţiilor intermonarhice, să se menţină în vechile limite teritoriale.
În acest context, „La Victoire” propune: „Este timpul ca această comedie
să se isprăvească odată şi ca trufia ungurească să fie redusă la
proporţii mai modeste, adică la proporţiile teritoriului unguresc aşa de
legitim redus.”7
“Le Figaro”, din 18 decembrie 1919, analizează cauzele pentru care
delegaţia ungară nu răspundea apelurilor repetate ale Consiliului Suprem
de a se prezenta la Paris pentru tratative, constatând că aceasta spera
într-o ruptură dintre România şi Antantă, sau ca neînţelegerile dintre
SUA şi celelalte puteri să se agraveze, sau în orice altă întâmplare
care să o favorizeze. De asemenea, ea imita delegaţia germană care
întărzia să se supună pe deplin Consiliul Suprem. Ziarul îndeamnă la
prudenţă, în condiţiile în care din Ungaria a izbucnit scânteia din
1914, iar la conducerea ţării a ajuns Horthy, care pozează ca dictator
naţionalist.8
Sesizând pericolul unor acţiuni militare maghiare de recucerire a
teritoriilor pierdute, ministrul cehoslovac Beneş, declara la Paris:
„Scopul lor este aşa de evident că nici nu-l ascund prin vorbe goale...
Ungaria trebuie să fie chemată să semneze pacea fără discuţiuni,
acceptând graniţele fixate de către Cehoslovacia, Iugoslavia şi România.
Din partea noastră declarăm că, dacă Ungaria va face semne să-şi ridice
capul pentru a ataca statul nostru, vom înainta cum au făcut românii şi
(nu) ne vom lăsa reţinuţi de nimeni”.9 De
asemenea, „La Gaulois” din 29 ianuarie 1920, apreciază că revenirea la
putere a oamenilor vechiului regim în Ungaria va coincide cu revenirea
politicii de intrigi şi comploturi în Europa centrală şi cu încercări,
inclusiv militare, de recucerire a teritoriilor pierdute.
Autorul articolului solicită din partea conducerii Franţei mai mult
ajutor pentru România, singura ţară vecină Ungariei care o putea ţine la
respect şi a-i dejuca comploturile.10 La
15 ianuarie 1920, un ungur cu numele de Balogh, ajuns director al
revistei „La Revue de l’Europe Orientale” din Roma, avea tupeul să
propună României, care, păsămite, a luat dintr-odată prea multe
teritorii, să cedeze Ungariei Transilvania, în scopul de a-şi asigura
sprijinul acesteia în menţinerea celorlalte teritorii jinduite de
vecinii duşmănoşi. În ce ar fi constat acest sprijin nu se spune. În
schimb, tupeul continuă prin susţinerea faptului că transilvănenii nu
sunt români decât prin limbă (ca şi cum aceasta nu ar însemna nimic
n.a.), prin caracter şi suflet (!) ei fiind unguri.11
Comentând problemele tratatului de pace cu Ungaria, ziarul „Echó de
Paris” din 17 ianuarie 1920 arată că aceasta, deşi încă nu l-a semnat,
„a rămas complicele natural al oricărui plan de revanşă (ce) ar pleca de
la Berlin, sau din altă parte”. Remarcând că toate regimurile politice
ce s-au perindat timp de un an la conducerea Ungariei, în ciuda
deosebirilor lor ideologice, nu au urmărit altceva decât să ajungă la
„vechile fruntarii ungureşti”, se arată cifric injusteţea acestor
pretenţii, în condiţiile în care 10 milioane de unguri ţineau sub
asuprire 11 milioane de oameni de alte naţionalităţi.12
Între timp, însă, românii îşi vedeau de treburile lor paşnice şi presa
internaţională ilustrează acest lucru. S-au făcut eforturi permanente
pentru reabilitarea economiei, în condiţiile ruinei în care a lăsat-o
războiul şi a faptului că tezaurul ţării s-a pierdut. S-au reluat
relaţiile comerciale şi financiare cu Elveţia, cele diplomatice cu
Sfântul Scaun Apostolic de la Roma, precum şi cele de reglementare a
navigaţiei pe Dunăre.13
La 20 decembrie 1919, P. Favre, elveţian care a trăit mult timp în
România, avea să declare ziarului „Tribune de Lausanne” că s-a minunat
de ceea ce a văzut cu proprii lui ochi: organizare perfectă, muncă
intensă, bogăţii enorme de petrol, fier şi cărbuni, precum şi o
viguroasă reluare a vieţii economice. Toate acestea au permis României
să se prezinte cu mărfuri şi produse proprii la Târgul Internaţional de
la Lyon, din 15 martie 1920. „Poporul român este încă sănătos
moralmente... şi „refractar ideilor anarhice”, arăta la 6 ianuarie 1920
„Le Temps”. El este însă descurajat şi flămânzit şi aceasta ar putea
duce la dezordine. Situaţia economică a României ar fi putut să fie şi
mai bună, dar Antanta nu i-a acordat nici ajutor financiar, nici ajutor
tehnic, în special pentru refacerea urgentă a căilor de transport
distruse de război. Intervievat de către un reporter al ziarului, Vaida
Voevod a declarat:... „România are nevoie de bani. Împrumutul intern nu
este suficient. Un împrumut extern este neapărat necesar... Ne trebuie
să cumpărăm multe instrumente agricole şi ne trebuie bani pentru a
susţine armata noastră”.
Dar ceea ce a ridicat cel mai mult prestigiul politic al României, în
acest răstimp relativ scurt, a fost acordarea unei largi autonomii
minorităţilor naţionale, chiar şi celor care i-au fost duşmane, acestea
fiind considerate nu ca atare, ci ca prietene. Aceasta este gestul uman,
democratic care „a făcut, după părerea ziarului „Le Democrate” din 23
ianuarie 1920, ca unitatea naţională românească să se realizeze aşa de
iute”. În acest sens, în buletinul Nr. 47 din 17 martie 1920, chiar un
ziar maghiar „Becsi Magyar Ujság”, avea să răspândească ştirea că „în
şedinţa constituantei (de la Bucureşti) baronul Fay a asigurat guvernul
român despre loialitatea secuilor şi a rugat guvernul să îi ia sub
scutul său”.14
Dar pe măsură ce timpul trecea, în prima jumătate a anului 1920, şi se
apropia momentul hotărâtor în care tratatul de pace trebuia să fie
semnat, partea maghiară îşi intensifică obstrucţiile şi amânările.
Astfel, în luna ianuarie 1920, în trenul ce-i ducea spre Paris, conţii
Apponyi şi Bethlen, acordă un interviu unui ziarist de la „Neuer Wiener
Journal”, în care combat principiile tratatului, considerând că în
problemele de teritorii nu numai numărul populaţiei trebuie luat în
considerare ci şi factorul cultural.
“La Figaro” din 18 ianuarie 1920, arată că delegaţia ungară a remis
comisiei de pace 7 note, prin care s-au pus tot felul de condiţii, cum
ar fi: retragerea trupelor române dincolo de linia de demarcaţie,
restituirea vitelor, a cerealelor, şi a materialului agricol furate,
repatrierea prizonierilor unguri, situaţia din Transilvania şi altele,
ca şi cum România ar fi fost ţara învinsă.
În Ungaria sunt organizate adunări şi demonstraţii publice, iar
conducătorii ei fac propagandă oficială şi publică în defavoarea
semnării tratatului de pace.
Iată ce declara preşedintele Huszar corespondentului ziarului „Le
Temps”: „Semnarea păcii cu Ungaria aduce o nouă boală a Europei, boala
ungară. Ungaria în limitele fixate de Conferinţa de Pace nu poate
subzista... Ungaria ar putea fi ţara care ar deveni dig contra
bolşevismului (desigur, dacă ar fi rămas întreagă n.n.), apărând
Occidentul. Dacă la Paris se va paraliza Ungaria, Leninismul va avea
porţile deschise pentru a pătrunde în Europa”.
În acelaşi ton, presa din Ungaria făcea următoarele aprecieri: „Nemzeti
Ujsak”: „Pacea ne condamnă la prăbuşire... suntem victimele unei
politici false, care calcă în picioare drepturile popoarelor, dreptatea
şi sentimentele omeneşti pentru a garanta prin spadă pacea
imperialistă”; „Szozat”: „Pacea aceasta... este un act de violenţă a
unei puteri care nu cunoaşte nici milă, nici menajări”, iar „Pesti
Hirlap”: „Ungaria trebuie să facă apel la lumea întreagă contra
consiliului celor cinci”.
Obstrucţii va înainta Conferinţei de pace şi delegaţia militară ungară,
apreciind că reducerea armatei la 35.000 de militari nu ar fi ajuns nici
măcar pentru menţinerea ordinii în interiorul ţării.
Pe aceeaşi linie sunt înregistrate şi poziţiile lui Horthy, contelui
Andrássy şi, din nou, Huszar, exprimate în diferite discursuri
electorale. Astfel, acuzându-l pe Clemenceau de toate relele, Horthy
spunea: ...”este imposibil ca un om să poată modifica ceea ce a fost
creat şi stabilit de Dumnezeu”, iar contele Andrassy spera „că
organizaţia milenară nu se va dizolva” iar ideile integrităţii economice
şi culturale maghiare vor fi îmbrăţişate, prin recunoaşterea utilităţii
lor, de către „înşişi inamicii noştri”.
În sfârşit, ziarele maghiare vor face nişte previziuni, care se vor
confirma în timp, până în zilele noastre. Mai întâi „Világ”: „Dar
tratatul trebuie modificat. Dacă nu-l vor modifica, se vor despărţi
teritorii fără plebiscit care au fost unite o mie de ani” ... şi ...”nu
va fi pace nicicând”. Şi apoi „Pesti Hirlap”: „Guvernul a ordonat doliul
naţional. Nu înţelegem intenţiunea guvernului. Nici un fiu al vechii
Ungarii nu va semna această pace. Pentru ce, deci, steaguri de doliu? Ar
fi mai bine de-a arbora tricolorul unguresc pentru a saluta noua
speranţă. Nu este nevoie de doliu. Voim să trăim şi vom trăi”.15
În cazul României politica de forţă nu era însă indicată. O demonstra
elocvent schimbul de prizonieri efectuat de către o comisie la Cluj.
După ziarul „Le Temps” din 3 februarie 1920, au fost schimbaţi 72.000
prizonieri unguri cu 600 de prizonieri români, fără a mai fi socotiţi şi
prizonierii unguri rămaşi încă în spitalele din Transilvania, fiind
bolnavi. Toţi aceştia, se preciza în ziar au fost prinşi în timpul
„ofensivei bolşevice ungare şi a contraofensivei române”.
Desigur, nu toate teritoriile româneşti au putut fi recuperate cu
prilejul tratatelor de pace de la Paris din anii 1919-1920, cu toate
strădaniile diplomaţiilor şi conducătorilor noştri. S-a luat atunci
destule hotărâri „convenţionale”, cu referire la graniţele spre Ungaria,
Iugoslavia şi altele.
De altfel, după cum arată „Le Matin” din 1 ianuarie 1920, într-un
discurs pe care-l ţine în faţa Parlamentului, Iuliu Maniu arăta că: „tratatul
de pace cu Austria şi tratatul care se prepară cu Ungaria nu sunt în
raport nici cu enormele sacrificii, nici cu aspiraţiile naţionale ale
României”.16
Pentru a-i consola pe români pentru toate aceste amărăciuni şi deziluzii,
ziaristul francez Rene Moulen va scrie în „La Revue Hebdomadaire”, spre
sfârşitul lunii martie 1920: ... „nu credeţi că aveţi (ceva) mai bun de
făcut decât să întârziaţi în jurul unor regrete tardive”, că toate sunt
„prea mici faţă de Marea Românie reconstituită?... Temeţi-vă de amiralul
Horthy şi de maghiarul trădător (din ţara n.n.), dar gândiţi-vă şi la
splendidul viitor care se deschide înaintea voastră... Nu mai sunteţi un
popor mic cu un trecut mare. Sunteţi un popor tare cu un viitor mare.”17
Prof.
Ioan PLEŞA
Note
1. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura
judeţului Alba, Cabinetul prefectului, dosarele Nr. 2/1919 şi 1/1920;
2. Ibidem, dos. 2/1919, filele 2, 3;
3. Ibidem, fila 6;
4. Ibidem, filele 7-9;
5. Ibidem, fila 13;
6. Ibidem, filele 13, 15;
7. Ibidem, filele 12, 23, dos. 1/1920, filele 14-15, 35, 41;
8. Ibidem, dos. 2/1919, fila 23;
9. Ibidem, dos. 1/1920, fila 1;
10. Ibidem, fila 14;
11. Ibidem, fila 23;
12. Ibidem, fila 41;
13. Ibidem, dos. 2/1919, filele 10, 18;
14. Ibidem, dos. 1/1920, filele 3-4, 14, 29, 49, 82, 88;
15. Ibidem, filele 37, 45, 47-48, 52, 79-80;
16. Ibidem, filele 20, 57;
17. Ibidem, filele 101-102.
|
|