România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Parlamentarii transilvăneni în primul for legislativ al României după Marea Unire de la 1918

 

În ziua de 20 noiembrie 1919 au început lucrările primului parlament al țării după înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia. Momentul este considerat istoric. Alături de parlamentarii din „vechiul regat” - cu regiunile istorice Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea - au fost prezenți în înaltul for legislativ al țării și deputații și senatorii aleși în cele trei provincii ce s-au unit cu patria mamă: Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Banatul. 

Alegerile parlamentare de la 1919 au avut însă și o altă semnificație. Până la acea dată a funcționat principiul „votului cenzitar”. Conform acestui principiu, cetățenii României votau prin reprezentanți. Aveau dreptul de a introduce buletinul de vot în urne doar un cetățean din zece, să zicem, sau din douăzeci. Depindea de cum se stabilea în legile electorale. Ceilalți locuitori ai țării habar nu aveau de ce se întâmplă cu treburile țării. Discriminarea, din acest punct de vedere, mergea și mai departe. Nu puteai avea calitatea de alegător dacă nu aveai un venit stabil, un salariu sau o pensie la un anumit nivel. Erau excluși, de asemenea, din rândul cetățenilor cu drept de vot neștiutorii de carte. În aceste condiții votau, ca reprezentanți ai „mulțimii mute” îndeosebi cei cu averi mari. Printre aceștia se mai strecura și câte un intelectual, câte un funcționar sau, cum a fost cazul cu Moș Ion Roată, câte un țăran mai bătăios.

Se poate spune că Marea Unire de la 1918 a pus capăt și acestei anomalii electorale. Printr-o lege electorală adoptată prin Decret-lege publicată în „Monitorul Oficial” din 16 mai 1918 s-a introdus și la noi principiul „votului universal”. Stabilindu-se, prin aceeași lege, ca un loc în parlamentul țării să fie obținut prin votul a 50 000de votanți. S-a produs totuși o mică încurcătură. Legea electorală din mai 1918 era valabilă doar în „vechiul regat” și în Basarabia al cărui parlament ratificase, la acea dată, unirea cu România. Rămăseseră pe dinafară Transilvania și Bucovina. S-a adoptat și pentru acestea, în august 1919, câte o lege electorală separată. Așa se face că alegerile parlamentare din 1919 s-au desfășurat pe baza a trei legi electorale.

Conform tradiției, ce dăinuia de pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a păstrat, și în 1919, principiul bicameral (atât de susținut pe de o parte și tot atât de combătut pe de altă parte în zilele noastre): Senatul și Camera deputaților.

Alegerile s-au ținut în două trepte. Pe 3 noiembrie pentru Camera deputaților iar pentru Senat pe 5 noiembrie. Interesant este că și atunci, ca și în vremea noastră, s-a prezentat în competiția electorală o puzderie de partide și partidulețe politice: Douăzeci și cinci. Au contat însă, în ochii alegătorilor, formațiunile politice mai importante care acumulase deja un capital politic bine conturat în conștiința opiniei publice. Printre acestea s-au numărat Partidul Național Liberal (la șefia căruia se aflau Brătenii), Partidul Conservator (în frunte cu Alexandru Marghiloman), Partidul Național din Transilvania (a cărui conducere tocmai o preluase Iuliu Maniu după moartea lui Gh. Pop de Băsești ( 7 februarie 1919), Partidul Țărănesc (al cărui lider era Ion Mihalache), Partidul Poporului (al generalului Averescu) și gruparea politică creată de marele istoric Nicolae Iorga.

Cei mai satisfăcuți de rezultatul alegerilor se pare că au fost alegătorii transilvăneni. Pe bună dreptate. Partidul național din Transilvania a obținut cele mai multe mandate în noul parlament al țări: 169 (30, 2Î). Liberalii au trebuit să se mulțumească cu 100 de mandate, iorghiștii (ai profesorului Nicolae Iorga) 18, conservatorii 13, socialiștii 7 iar celelalte grupări, inclusiv minoritățile, 125 de locuri.

Așadar, lucrările primului parlament al țării au început pe 20 noiembrie 1919 la Ateneul Român (Palatul Adunării Deputaților aflându-se în renovare) a cărei sală a fost special amenajată pentru acest eveniment cu o tribună pentru vorbitori și o bancă ministerială. Fiind vorba de un eveniment deosebit - primul Parlament al României Întregite - fastul și solemnitatea au fost pe măsură. lucrările legislativului au debutat, conform cutumei încetățenite, în prezența regelui Ferdinand care a citit obișnuitul mesaj. De data aceasta, se înțelege, cu conotații speciale. Printre parlamentarii din primele rânduri din sală se aflau și dintre cei veniți din Transilvania. Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Ştefan Ciceo Pop, M. Popovici, Sever Dan, Sever Bocu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu etc., toți luptători activi pentru drepturile românilor din Ardeal și pentru unirea cu țara. Demn de menționat este faptul că, după validarea mandatelor și „constituirea legală a Adunării”, ca președinte al Camerei a fost ales Alexandru Vaida-Voevod. Un Transilvănean.

Interesant este și faptul că primul Parlament al României Mari de, la 1919, număra 560 de deputați și senatori aproximativ egal cu numărul parlamentarilor ce compun legislativul din zilele noastre. După cum se poate observa din datele prezentate, nici unul dintre partidele politice nu obținuse o majoritate de cel puțin 50Î plus unul din voturi care să îi dea dreptul să formeze noul guvern. Era nevoie, deci, de o coaliție de partide care să formeze majoritatea necesară. „Dar o coaliție - nota presa vremii - însemna tratative îndelungi, cu târguieli de program și portofolii ministeriale, de prefecți și primari, de comisii și comitete etc.”. Se spune că, pentru a „rezolva chestiunea într-un timp rezonabil”, regele Ferdinand a apelat la serviciile profesorului Iorga socotit, la vremea respectivă „ca unul dintre cei mai buni și mai abili negociatori politici”. „Tratativele și târguielile” nu au durat prea mult. În doar câteva săptămâni s-a și „închegat majoritatea constituțională necesară formării guvernului”.. Majoritate din care nu putea să lipsească cei 169 de parlamentari ai Partidului Național din Transilvania. Au mai fost cooptați în coaliție parlamentarii Partidului Țărănesc al lui Ion Mihalache, ai grupurilor conduse de Nicolae Iorga și, respectiv, Dr. Lupu.

Așa se face că pe la jumătatea lunii decembrie primul guvern al României Mari era constituit. Cu transilvăneanul Alexandru Vaida-Voevod în postura de prim-ministru. (între timp Nicolae Iorga fusese ales la președinția Camerei întrucât Alexandru Vaida-Voevod nu putea fi în același timp și președinte al legislativului și premier). Din acel prim guvern au făcut parte și alți transilvăneni printre care Octavian Goga, titular al portofoliului Lucrărilor Publice. Datorită faptului că Alexandru Vaida-Voevod a făcut parte din numeroasa delegație plecată la Paris pentru conferința de pace, „a fost ales interimar la șefia guvernului” tot un transilvănean: Ştefan Ciceo Pop.

Mai trebuie adăugat că în primii ani de după Marea Unire Partidul Național din Transilvania a jucat un rol important pe scena politică a țării, aureolat de „activitatea patriotică și deosebit de fructuoasă în Ardeal până la unirea cu țara”. Acum, după întregirea României, partidul se găsea în altă postură. Şi nu își mai permitea, spuneau unii dintre fruntașii partidului, să rămână „un partid regional”. Reprezentantul cel mai vehement al acestui curent era - în calitate de om politic - poetul Octavian Goga. „Legitimitatea istorică a Partidului Național din Transilvania - scria el în presa vremii - s-a încheiat în ziua unirii de la Alba Iulia aflându-se în prezent în pragul pulverizării sale”. Exista și un puternic curent conservator în frunte cu Vasile Goldiș, A. Vlad, Lapedatu etc. „Considerăm - susțineau aceștia - oportună rămânerea vreme de cel puțin două decenii a partidului în postura de sine stătător. Să participe permanent la conducerea țării într-un guvern sau altul indiferent de partidul care îl formează. România - mai spuneau ei - nu poate fi guvernată fără participarea politică a Transilvaniei”. A învins până la urmă, cum era firesc, curentul reformiștilor. Şi, în 1926, partidele conduse de Iuliu Maniu (Partidul Național) și, respectiv, Ion Mihalache (Partidul Țărănesc) și-au dat mâna și au creat Partidul Național Țărănesc care, știm, a devenit unul din principalele așa zise partide istorice ale țării. Reînviat după perioada comunistă, de eminentul om politic, George Coposu. Din păcate, pentru PNȚ- iști, partidul lui Maniu și Coposu nu prea mai contează în prezent în viața politică a țării. Dar asta e altă poveste.

 

 

 

Grigore TOLOACĂ