„Rugăciunea de la Alba Iulia” din 1918
Printre marile adevăruri istorice legate de actul unirii Transilvaniei
cu România, săvârşit la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, demonstrate şi
subliniate în ultimii ani, de către biografia noastră, se află şi
contribuţia majoră la acest act a bisericii române.
O contribuţie majoră la mai buna evidenţiere a acestui important aspect
al marilor evenimente din 1918 a avut-o reputatul istoric Sibian Mircea
Păcurariu. Printre altele, acesta este autorul studiului „Contribuţia
bisericii la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918”, publicat
în nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 1978 al revistei „Biserica ortodoxă
română” (p. 1250-1263), care include şi valorosul capitol „Preoţimea
românească din Transilvania în timpul războiului (1916-1918)”.
Anterior, în anul aniversării semicentenarului unirii Transilvaniei cu
România, 1968, în revista bisericească bănăţeană „Mitropolia Banatului”,
cărturarul bănăţean Gheorghe Liţiu, făcea cunoscut publicului cititor că
în istoricul an 1918 în „oraşul Unirii” a fost rostită şi lansată „Rugăciunea
de la Alba Iulia”, o admirabilă piesă spirituală a marelui moment
istoric.
Această piesă spirituală şi avea originea şi punctul de plecare în „Rugăciunea
românilor”, publicată sub formă de foileton în ziarul „Tribuna” din Arad,
nr. 208 din 3/16 noiembrie 1904.
Era o culegere de texte biblice din „Vechiul Testament”, care în felul
cum erau aranjate, alcătuiau o rugăciune potrivită spre a fi rostită de
omul, respectiv de poporul nedreptăţit de vrăjmaşi. Concret, bucăţile
preluate din „Vechiul Testament”, făceau parte din părţile acestuia
intitulate „Psalmi”, „Proorocii mari” şi „Plângerile lui Ieremia”.
Deşi autorul alcătuirii „Rugăciunea românilor” nu-şi dădea numele, cei
apropiaţi de problemele ziarului ştiau că era Dr. Gherghe Ciuhandu,
teolog erudit, istoric şi valoros publicist bisericesc. Această
„Rugăciune” era dedicată situaţiei grele a românilor din Transilvania şi
Ungaria în contextul abandonării tacticii pasivismului politic şi a
pregătirii intrării pe făgaşul tacticii noului activism politic, în anii
1903-1904.
După 14 ani de la acest moment istoric s-a produs şi „desnodământul
vechilor fărădelegi” care încătuşau pe români şi acest lucru s-a
petrecut în chip fericit sub forma hotărârilor plebiscitare ale Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, prin care s-a
decis deplina eliberare naţională a tuturor românilor şi unirea acestora
cu patria mamă, România.
Sinodul episcopesc întrunit la Arad în ziua de 10 noiembrie 1918 a
primit informaţiile şi aprecierile prezentate de episcopul Ioan Papp al
Aradului şi a emis circulare cu nr. 14/1918 „către iubitul cler al
mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania.
Amintim că în această perioadă, episcopul Ioan Papp de Arad deţinea şi
funcţia de locţiitor al mitropolitului de la Sibiu şi în această
calitate el a lansat respectiva circulară.
Anunţând abdicare împăratului Carol de Habsburg şi apropiata convocare
de către Consiliul Naţional Român Central - numit de popor Marele Sfat
al Naţiunii Române, a marii adunări naţionale a românilor, care urma să
fie alcătuită din toate păturile sociale ale poporului român din Ungaria
şi Transilvania, circulara se încheia cu o rugăciune care se cerea să
fie citită la 1 Decembrie 1918, după „Rugăciunea Amvonului”.
Este rugăciunea pe care episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, a
rostit-o în faţa altarului bisericii protopopeşti ortodoxe din Alba
Iulia - Centru în memorabila zi de 1 Decembrie 1918.
Prin aceasta părinţii noştri au mulţumit lui Dumnezeu pentru marele dar
al desăvârşirii statului naţional român. Ea constituie un îndemn adresat
tuturor românilor de a mulţumi bunului Dumnezeu pentru binefacerile sale
făcute poporului român, pentru înălţarea sa pe treapta cea mai înaltă a
vieţii naţionale şi spirituale.
Autorul ei era acelaşi asesor referent de la episcopia Aradului,
Gheorghe Ciuhandu.
Un text prescurtat al acesteia, sub acelaşi titlu de „Rugăciunea de la
Alba Iulia” a fost publicat în organului de presă al Consiliului
Naţional Român Central, ziarul „Românul” din Arad, nr. 18, din 17/30
noiembrie 1918, deci în preziua Marii Adunări Naţionale de la Alba
Iulia, de dr. Ioan Roşu.
O reproducem pe aceasta:
"Rugăciunea de la Alba Iulia"
“Doamne Dumnezeule al părinților noștri, carele ai călcat moartea si pe
diavolul I-ai surpat, și ai dăruit viată poporului Tău Românesc, revarsă
pacea și binecuvântarea Ta cerească asupra miilor nenumărate cari cu
buzele tremurânde își împreună azi rugămintea în fata Altarului Tău - în
cetatea marelui Mihai Viteazul - și pentru suferințele și umilirile de
veacuri, încununează-l azi cu darul Presfântului Tău duh, ca într-o mână
și într-o suflare, să fie toți fiii Lui la același gând, rumpând pentru
vecie lanțurile iobăgiei și ale întunerecului.
Cutremură Doamne, cenușa mucenicilor de ieri și alaltăieri - și din
moaștele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Și
lacrimile orfanilor și maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să se
prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul
românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecați îți joară din nou
credință părinților noștri”.
În mai multe studii din ultima vreme s-a spus că în preajma lui 1
Decembrie 1918 şi mai ales în contextul Marii Adunări Naţionale, care
avea să hotărască unirea Transilvaniei cu România, numele oraşului şi
cetăţii Alba Iulia era pe toate buzele şi în toate inimile. Acest mare
adevăr a fost confirmat în chip strălucit de „Rugăciunea de la Alba
Iulia”, rostită atunci în „oraşul Unirii” de către un înalt prelat al
biserici noastre ortodoxe, episcopul Miron Cristea şi de către preoţii
acesteia pe întreg cuprinsul spaţiului intracarpatic, care până atunci a
aparţinut de Ungaria şi după o îndelungată şi grea oprimare s-a văzut,
în sfârşit, eliberat şi pe deplin liber.
Dr. Nicolae JOSAN (N. Ţeligrădean)
|