„Rugăciunea de la Alba Iulia” din 1918

Printre marile adevăruri istorice legate de actul unirii Transilvaniei cu România, săvârşit la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, demonstrate şi subliniate în ultimii ani, de către biografia noastră, se află şi contribuţia majoră la acest act a bisericii române.

O contribuţie majoră la mai buna evidenţiere a acestui important aspect al marilor evenimente din 1918 a avut-o reputatul istoric Sibian Mircea Păcurariu. Printre altele, acesta este autorul studiului „Contribuţia bisericii la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918”, publicat în nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 1978 al revistei „Biserica ortodoxă română” (p. 1250-1263), care include şi valorosul capitol „Preoţimea românească din Transilvania în timpul războiului (1916-1918)”.

Anterior, în anul aniversării semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, 1968, în revista bisericească bănăţeană „Mitropolia Banatului”, cărturarul bănăţean Gheorghe Liţiu, făcea cunoscut publicului cititor că în istoricul an 1918 în „oraşul Unirii” a fost rostită şi lansată „Rugăciunea de la Alba Iulia”, o admirabilă piesă spirituală a marelui moment istoric.

Această piesă spirituală şi avea originea şi punctul de plecare în „Rugăciunea românilor”, publicată sub formă de foileton în ziarul „Tribuna” din Arad, nr. 208 din 3/16 noiembrie 1904.

Era o culegere de texte biblice din „Vechiul Testament”, care în felul cum erau aranjate, alcătuiau o rugăciune potrivită  spre a fi rostită de omul, respectiv de poporul nedreptăţit de vrăjmaşi. Concret, bucăţile preluate din „Vechiul Testament”, făceau parte din părţile acestuia intitulate „Psalmi”, „Proorocii mari” şi „Plângerile lui Ieremia”.

Deşi autorul alcătuirii „Rugăciunea românilor” nu-şi dădea numele, cei apropiaţi de problemele ziarului ştiau că era Dr. Gherghe Ciuhandu, teolog erudit, istoric şi valoros publicist bisericesc. Această „Rugăciune” era dedicată situaţiei grele a românilor din Transilvania şi Ungaria în contextul abandonării tacticii pasivismului politic şi a pregătirii intrării pe făgaşul tacticii noului activism politic, în anii 1903-1904.

După 14 ani de la acest moment istoric s-a produs şi „desnodământul vechilor fărădelegi” care încătuşau pe români şi acest lucru s-a petrecut în chip fericit sub forma hotărârilor plebiscitare ale Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, prin care s-a decis deplina eliberare naţională a tuturor românilor şi unirea acestora cu patria mamă, România.

Sinodul episcopesc întrunit la Arad în ziua de 10 noiembrie 1918 a primit informaţiile şi aprecierile prezentate de episcopul Ioan Papp al Aradului şi a emis circulare cu nr. 14/1918 „către iubitul cler al mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania.

Amintim că în această perioadă, episcopul Ioan Papp de Arad deţinea şi funcţia de  locţiitor al mitropolitului de la Sibiu şi în această calitate el a lansat respectiva circulară.

Anunţând abdicare împăratului Carol de Habsburg şi apropiata convocare de către Consiliul Naţional Român Central - numit de popor Marele Sfat al Naţiunii Române, a marii adunări naţionale a românilor, care urma să fie alcătuită din toate păturile sociale ale poporului român din Ungaria şi Transilvania, circulara se încheia cu o rugăciune care se cerea să fie citită la 1 Decembrie 1918, după „Rugăciunea Amvonului”.

Este rugăciunea pe care episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, a rostit-o în faţa altarului bisericii protopopeşti ortodoxe din Alba Iulia - Centru în memorabila zi de 1 Decembrie 1918.

Prin aceasta părinţii noştri au mulţumit lui Dumnezeu pentru marele dar al desăvârşirii statului naţional român. Ea constituie un îndemn adresat tuturor românilor de a mulţumi bunului Dumnezeu pentru binefacerile sale făcute poporului român, pentru înălţarea sa pe treapta cea mai înaltă a vieţii naţionale şi spirituale.

Autorul ei era acelaşi asesor referent de la episcopia Aradului, Gheorghe Ciuhandu.

Un text prescurtat al acesteia, sub acelaşi titlu de „Rugăciunea de la Alba Iulia” a fost publicat în organului de presă al Consiliului Naţional Român Central, ziarul „Românul” din Arad, nr. 18, din 17/30 noiembrie 1918, deci în  preziua Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, de dr. Ioan Roşu.

O reproducem pe aceasta:

"Rugăciunea de la Alba Iulia"

“Doamne Dumnezeule al părinților noștri, carele ai călcat moartea si pe diavolul I-ai surpat, și ai dăruit viată poporului Tău Românesc, revarsă pacea și binecuvântarea Ta cerească asupra miilor nenumărate cari cu buzele tremurânde își împreună azi rugămintea în fata Altarului Tău - în cetatea marelui Mihai Viteazul - și pentru suferințele și umilirile de veacuri, încununează-l azi cu darul Presfântului Tău duh, ca într-o mână și într-o suflare, să fie toți fiii Lui la același gând, rumpând pentru vecie lanțurile iobăgiei și ale întunerecului.

Cutremură Doamne, cenușa mucenicilor de ieri și alaltăieri - și din moaștele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Și lacrimile orfanilor și maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecați îți joară din nou credință părinților noștri”.

În mai multe studii din ultima vreme s-a spus că în preajma lui 1 Decembrie 1918 şi mai ales în contextul Marii Adunări Naţionale, care avea să hotărască unirea Transilvaniei cu România, numele oraşului şi cetăţii Alba Iulia era pe toate buzele şi în toate inimile. Acest mare adevăr a fost confirmat în chip strălucit de „Rugăciunea de la Alba Iulia”, rostită atunci în „oraşul Unirii” de către un înalt prelat al biserici noastre ortodoxe, episcopul Miron Cristea şi de către preoţii acesteia pe întreg cuprinsul spaţiului intracarpatic, care până atunci a aparţinut de Ungaria şi după o îndelungată şi grea oprimare s-a văzut, în sfârşit, eliberat şi pe deplin liber.