Al.I. CUZA,

un domn al tuturor românilor

În fiecare an, la 24 ianuarie sărbătorim Unirea Principatelor Române, înfăptuită în 1859 şi care ne oferă un plăcut prilej de răsfoire a filelor de istorie, care oglindesc evoluţia românilor spre unitate de neam şi ţară.

Încă din timpuri străvechi exista la români o conştiinţă populară şi una cărturărească asupra unităţii etnice româneşti, dar în schimb, nu exista şi o unitate politică.

Exista o pendulare permanentă a populaţiilor româneşti peste Carpaţi, practicând transhumanţa sau comerţul cu diferite produse.

Cărturarii noştri, cum ar fi Grigore Ureche şi Miron Costin, stăruiseră încă din secolul al XVII-lea asupra acestei unităţi, arătaseră că moldovenii cu muntenii şi cu transilvănenii una sunt şi cu toţii ,,de la Rîm ne tragem”, din nobila obârşie a Romei.

Odată cu veacul al XIX-lea, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni devine tot mai puternică şi ajunge să se impună ca o necesitate obiectivă.

Cărturarii români pregătesc trezirea conştiinţei de neam, prin publicarea unor lucrări fundamentale şi diferite publicaţii.

Astfel, apare imaginea Daciei vechi, a ţării lui Burebista şi Decebal, întinzându-se pe ambele laturi ale Carpaţilor, care domină spiritele. Încă în 1818, învăţatul Dionisie Fotino publicase ,,Istoria vechii Dacii”; Mihail Kogălniceanu scoate la Iaşi, în 1840, ,,Dacia literară”; transilvăneanul August Treboniu Laurian şi cu munteanul Nicolae Bălcescu încep să dea la iveală, în 1845, la Bucureşti, ,,Magazinul istoric pentru Dacia”, în cinci volume. Oltenii, cer printr-un memoriu, domnului Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea ,,regatului dacic”. Numele ţării strămoşilor ajunge să aibă semnificaţia unui adevărat program politic: înfăptuirea statului românesc unitar.

Această înfăptuire răspunde deopotrivă unei necesităţi economice, căreia îi dă expresia uniunea vamală dintre Muntenia şi Moldova, uniune aplicată de la 1 ianuarie 1848 şi precedată de convenţia de comerţ din 1835.

Contextul istoric în care s-a făcut primul pas spre unirea celor două principate, Moldova şi Ţara Românească  la 1859, era deosebit de complex, disputele marilor imperii pentru resurse materiale şi umane, precum şi pentru dominarea drumurilor comerciale din zonele Mării Negre şi a bazinului Mării Mediterane, atingând cote maxime.

Disputele au culminat cu războiul Crimeii (ruso-turc), desfăşurat între anii 1853-1856, în care au ieşit învingători Turcia cu aliaţii din vest: Anglia, Franţa şi Austria.

Tratatul de pace de la Paris, încheiat la 30 martie 1856, cuprindea şi clauze privitoare la Principate: 1. Moldova va primi cele trei judeţe din Basarabia, Cahul, Bolgrad şi Ismail; 2. Principatele vor rămâne sub suzeranitatea Porţii otomane, cu garanţia marilor puteri europene; 3. Regulamentele organice se vor revizui conform dorinţei românilor; 4.Se va asigura libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.

Imediat după semnarea Tratatului de pace de la Paris, în Principate încep pregătirile în vederea convocării divanurilor.

Curentul unirii crescuse în intensitate, lumea îşi dădea seama că numai astfel se va putea păşi temeinic pe calea progresului politic, se va forma un stat care să ajungă independent şi puternic.

Erau însă şi forţe care se opuneau unirii: Austria, Turcia, dar şi Anglia.

Intervenţia energică a Franţei, prin împăratul Napoleon al III-lea, a făcut ca balanţa să se încline în favoarea unirii Principatelor Române, dovedindu-se a fi un mare prieten al românilor.

Proiectul Adunărilor ad-hoc  a fost prezentat reuniunii de la Paris din 1858 şi prevedea: unirea Principatelor              într-un singur stat cu numele de România, conducerea să fie preluată de un prinţ din familie europeană, respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte puteri.

Reuniunea Marilor Puteri adoptă un act numit Convenţia de la Paris(1858), care va avea rol de constituţie pentru Principate. Aceasta prevedea: unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu domni separaţi, cu câte o Adunare fiecare, instituţii comune stabilite la Focşani, Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie; puterile în stat să fie: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească; domnul să fie ales pe viaţă, Adunarea să fie aleasă prin vot pe 7 ani; se mai prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.

Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica interdicţia ca aceeaşi persoană să nu poată ocupa funcţia de domnitor în ambele principate.

Principalele evenimente care au dus la realizarea unirii au evoluat astfel: la 5 ianuarie 1859, Al.I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare; la 24 ianuarie 1859 Al.I. Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi); în martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci din Marile Puteri recunosc iniţial dubla alegere a lui Cuza, pentru ca ulterior să se alăture Austria şi Turcia.

Astfel domnitorul Al.I. Cuza dobândeşte autoritatea necesară pentru a trece la desăvârşirea unor reforme aflate în aşteptare, pentru modernizarea statului român. În anul 1860, domnitorul hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor , deci realizarea unei uniri depline.

La Conferinţa de la Constantinopol din 1861, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul lui Cuza, gest care va fi considerat un amestec brutal în treburile tânărului stat român.

Totuşi, Al.I. Cuza va merge hotărât înainte pe calea reformelor progresiste.

În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se reunesc la Bucureşti, oraş care devine capitala României.

De fapt, Al.I. Cuza continuă realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist. În viaţa politică s-au format două ,,grupări politice”, provenite din Partida naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii(foşti revoluţionari din 1848). Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide politice în adevăratul sens al cuvântului, dar aceste grupări erau reprezentate de personalităţi care aveau în comun aceleaşi concepţii privind organizarea statului.

Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme fundamentale ale societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot. Cuza a colaborat la întocmirea acestui program cu liberalii moderaţi, deoarece liberalii radicali doreau limitarea la minim a puterii preşedintelui.

Conservatorii erau ostili reformelor iniţiate de Cuza, şi totuşi primul guvern a fost conservator, în frunte cu Barbu Catargiu(1862). Acesta refuza realizarea reformei agrare şi prin discursul rostit în Adunare şi-a exprimat opoziţia înverşunată, chiar cu preţul vieţii. În aceeaşi zi el a fost asasinat, cazul fiind până astăzi considerat un mister.

Cel mai important guvern a fost cel liberal moderat, condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme: legea secularizării averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), legea instrucţiei publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu. Se înfiinţează universităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) şi se adoptă Codul civil şi Codul penal (1865).

O preocupare a domnitorului Al.I. Cuza au fost românii din afara hotarelor; unirea celor două Principate fiind numai prima fază a unui proces mai larg, la capătul căruia stătea unirea tuturor românilor. Chiar din 1859, acesta avea intenţia de a se folosi de războiul ce izbucnise între Austria de o parte, Italia şi Franţa de cealaltă, spre a ajuta pe românii din Ardeal. În acest scop, domnitorul încheie o convenţie secretă cu revoluţionarul maghiar Klapka, care ar fi fost aplicată în cazul când insurecţia habsburgică ar fi avut loc.

Pentru aromâni Al.I. Cuza a înfiinţat o şcoală în Bucureşti, la Mânăstirea Sfinţii Apostoli; primii elevi sunt aduşi din Pind de călugărul aromân Averchie.

Tot în Bucureşti se tipăresc în acelaşi timp o serie de lucrări destinate aromânilor: două gramatici şi un abecedar. Dimitrie Bolintineanu, aromân de origine, este trimis de domnitor într-o documentare în Macedonia pentru a afla modul de viaţă a românilor din zonă şi a dezvolta relaţiile de colaborare şi într-ajutorare frăţească.

Anul 1864 a marcat o cotitură în domnia lui Cuza. Datorită faptului că Adunarea a refuzat să adopte legea rurală, domnitorul a procedat la dizolvarea acesteia, definită ca o lovitură de stat. În aceste condiţii Cuza supune votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Noua constituţie era numită ,,Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, şi prevedea puteri foarte mari domnitorului, atât executive cât şi legislative.

Domnitorul a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea schimbării constituţionale de către puterile garante, dar şi-a îndepărtat de lângă el aproape pe toţi oamenii politici cu care a colaborat anterior.

În aceste condiţii, domnitorul a fost silit să abdice, în februarie 1866, de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali radicali, acţiune intrată în istorie sub numele de ,,monstruoasa coaliţie”. Singura idee comună care a unit aceste forţe a fost înlăturarea lui Cuza.

După abdicarea lui acestuia, puterea a fost preluată de o Locotenenţă domnească, alcătuită din trei persoane.

Domnia lui Alexanmdru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern, deoarece în această perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituţii fundamentale: armata naţională, universităţile, Arhivele Statului, Curtea de Conturi, CEC-ul. S-a introdus sistemul metric şi greutăţi, s-a creat moneda naţională - leul, s-a adoptat o legislaţie modernă în multe domenii.

România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca suzeranitatea otomană să fie aproape formală.

Mica Unire de la 1859, înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza, constituie preludiul la evenimentul epocal din viaţa românilor, realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dorinţă de veacuri a poporului de a avea o Românie Mare.

Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI,

Preşedinte Grup Iniţiativă Centenar „Marea Unite Alba Iulia 2018”, Preşedinte al Cercului ,,ASTRA” Cugir

Vicepreşedinte, Filiala judeţului Alba a

 ANCE- ,,Regina Maria”

Vicepreşedinte, Filiala Judeţeană „Gemina”Alba, a ANCMRR ,,Al.I. Cuza”