Contribuţia locuitorilor din Crăciunelu de Jos
(jud. Alba) la fondul jertfelor liniei demarcaţionale (1919)*
Unirea Transilvaniei cu România, proclamată la 1 Decembrie 1918 la Alba
Iulia, a determinat o puternică efervescenţă naţională în rândul tuturor
locuitorilor români ai provinciei. Pe plan extern, actul de la Alba
Iulia, recunoscut de Puterile Aliate, a fost puternic contestat de
statul maghiar. Acesta a recurs inclusiv la folosirea forţei armate
pentru împiedicarea realizării lui.
Atrocităţile maghiare împotriva românilor din zona liniei de demarcaţie.
Pe fondul opririi ofensivei armatei române în Transilvania, în
conformitate cu ordinele comandamentului Puterilor Aliate, forţele
armate ale Ungariei au ocupat întinse regiuni din vestul provinciei,
situate la răsărit de linia de demarcaţie stabilită de Aliaţi. Scopul
acestor acţiuni este clar semnalat de Constantin Kiriţescu, care
consemna că „recâştigarea Ardealului este acum obiectivul
principal al sforţărilor lor”1
Oprirea ofensivei armatei române, în urma dispoziţiilor comandamentului
aliat, au încurajat forţele maghiare să reia acţiunile antiromâneşti,
încălcând cu bunăştiinţă hotărârile internaţionale2.
Regimul de ocupaţie maghiar, cu un pronunţat caracter antiromânesc, a
supus populaţia românească unor grave şi continue abuzuri3.
În „lunile de groază de la sfârşitul anului 1918 şi începutul lui
1919”, scrie Constantin Kiriţescu, respectiv din noiembrie 1918 şi
până în aprilie 1919, „au loc execuţii în masă însoţite deseori de
cele mai sălbatice maltratări sau cele mai îngrozitoare torturi”4.
Greu încercaţi au fost îndeosebi românii din „cele trei judeţe
martire: Caraş-Severin, Arad şi Bihor”5.
Prigoana împotriva românilor din zonele de ocupaţie maghiară a avut un
caracter organizat şi orchestrat de autorităţile maghiare. În multe
cazuri scopul său a fost acela de a distruge documentele legate de actul
de la 1 Decembrie 19186.
Atrocităţile, la care era supusă populaţia românească de către
autorităţile de ocupaţie, au provocat în numeroase cazuri o
dezrădăcinare a acesteia, mulţi locuitori fiind obligaţi, în disperare
de cauză, să-şi abandoneze căminele7.
Presa românească a vremii înregistrează numeroase asemenea cruzimi la
care au fost supuşi locuitorii de naţionalitate română din teritoriile
intrate sub controlul statului maghiar8.
Atrocităţile maghiarilor împotriva românilor rămaşi la vest de linia de
demarcaţie a determinat un val de proteste şi de condamnare a lor în
întreaga Transilvaniei. Ziarul Unirea Poporului, nr. 66, Poporal
nr. 9 din 27 martie 1919, care apărea la Blaj, consemna într-un articol
intitulat Strigătul femeilor că „în săptămânile trecute s-au
ţinut un şir întreg de adunări în Sibiu, Orăştie, Sălişte, Sebeş
Bistriţa şi aiurea, în care românii din ţinuturile mai norocoase,
înfioraţi de vestea grozăviilor ungureşti, au strigat cu glasuri
viforoase: cerem să se curme blăstămăţiile neomeneşti de prin Sălagiu,
Bihor şi judeţul Aradului”9.
La rândul lui, autorul articolului În alinarea suferinţei,
publicat în Telegraful Român, nr. 28 din 9/22 martie 1919 relata
că „în bande, plătite cu bani fabricaţi în masă de stăpânirea
contelui Károlyi, măcelăresc femei şi copii; împuşcă sau spânzură tineri
şi bătrâni; bat, chinuiesc şi ucid preoţi şi învăţători. Pe alţii îi
aruncă, cu sutele, în temniţele lor celebre; şi iarăşi pe alţii, cu
miile, după ce i-au curăţit de averi, îi pun pe drumuri, ca să piară
pribegi prin păduri expuşi la frig, foame şi moarte cu zile. Linia se
preface astfel, din demarcaţională ce era în o linie afurisită, care
stinge vieţi şi devastează pe bogaţi şi pe săraci. Sălbăticiile acestea,
izvorâte din suflete negre, sunt neasemănat mai revoltătoare decât
cruzimile de patru ani ale războiului popoarelor. Făptuirile ungureşti
nu mai pot fi tolerate”10.
În aceste momente dificile, solidaritatea românilor de pretutindeni avea
să se manifeste la nivelul său maxim. În sprijinul fraţilor lor din zona
linei de demarcaţie, năpăstuiţi de ocupanţii unguri, locuitorii din
restul proviciei au venit, atât prin strângerea de fonduri în bani, cât
şi prin donaţii de bunuri materiale şi alimente.
Constituirea Fondului jertfelor liniei demarca-ţionale şi
contribuţia locuitorilor din Crăciunelu de Jos.
Iniţiativa colectării de fonduri băneşti şi de ajutoare materiale, în
scopul ajutorării românilor din regiunile liniei de demarcaţie, supuşi
represiunilor maghiare, a revenit femeilor române din Sibiu şi din
împrejurimi. Aceasta a debutat la mijlocul lunii martie 1919.
La 18 martie s-a desfăşurat adunarea femeilor românce din Sibiu şi din
împrejurimi. Cu prilejul aceleiaşi adunări a fost înfiinţat Fondul
jertfelor liniei demarcaţionale sau liniei de demarcaţie.
Scopul fondului era acela „ca victimele sălbăticiilor săvârşite de
armata şi bandele maghiarilor dincolo de actuala linie demarcaţională
(victime atinse direct, ca: răniţii, jăfuiţii, goniţi de la vatră – ori
atinse indirect, ca văduvele, orfanii), – să fie ajutate fără amânare în
măsura lipsurilor de prima necesitate, cu bani, medicamente, haine,
adăpost ori alte mijloace, până la epuizarea totală a fondului”11.
Deciziile adunării femeilor din Sibiu au avut un ecou imediat în restul
Transilvaniei. Primele care au răspuns apelului acestora au fost femeile
din Blaj, care, la rândul lor, au lansat un apel similar femeilor dela
sate. Totodată, la 27 martie 1919 redacţia ziarului
Unirea Poporului,
publica Îndemnuri pentru sătencele noastre, în
realitate un apel către locuitoarele satelor pe care le îndemna să
realizeze colecte în bani pentru ajutorarea celor năpăstuiţi aflaţi la
vestul liniei de demarcaţie. Banii strânşi urmau să fie depuşi în cea
mai apropiată bancă de localitatea care făcea colecta, sau chiar la
redacţia ziarului12.
Apelul femeilor de la Sibiu şi Blaj, dar şi al altor organisme, nu a
rămas fără ecou în lumea satelor. Locuitorii acestora s-au grăbit să
ofere, după puterile lor, ajutoare pentru victimele atrocităţilor
maghiare din zona liniei de demarcaţie.
O asemenea acţiune de susţinere a locuitorilor români aflaţi sub
ocupaţie maghiară i-a avut ca protagonişti pe sătenii Crăciunelu de Jos,
în primul rând pe femeile din localitate. Referitor la această acţiune,
într-un articol intitulat Pentru cei năpăstuiţi, publicat în
ziarul blăjan „Unirea Poporului”, nr. 89 de joi, 1 mai 1919, Poporal nr.
14, se preciza că „mai întâi s-a prezentat la redacţia noastră dl.
Nicolae Mărculeţiu, teolog absolvent din Crăciunelul de Jos, aducând
frumoasa sumă de peste o mie de coroane în folosul bieţilor năpăstuiţi”13.
Urmează apoi un scurt, dar elocvent elogiu adus locuitorilor satului, cu
aprecieri speciale pentru femeile, care au realizat donaţia respectivă.
„Crăciunenii – scrie în articol – au fost totdeauna oameni
bravi şi vredenici, iar acum vedem că soţiile lor încă sunt românce
brave, de care pot fi cu adevarat mândri, precum mândri suntem şi noi de
fapta lor”14.
Articolul se încheie cu înregistrarea nominală a tuturor donatorilor şi
donatoarelor şi a sumei donate. Conform informaţiilor transmise de
autorul arcolului, donaţia făcută de 176 de locuitori a fost următoarea:
o persoană – 40 de coroane; o persoană – 30 de coroane; o persoană – 23
de coroane; 10 persoane – câte 20 de coroane; o perosoană – 14 coroane;
42 de persoane – câte 10 coroane; trei persoane – câte 8 coroane; 10
persoane – câte 6 coroane; opt persoane – câte 5 coroane; 28 de persoane
– câte 4 coroane; 14 persoane – câte 3 coroane; o persoană – 2 coroane
şi 40 de filleri; 33 de persoane – câte 2 coroane; patru persoane – câte
o coroană. Suma totală s-a ridicat la 1177 coroane şi 40 de filleri15.
Potrivit ziarului Telegraful Român, nr. 46, din 17 mai 1919, suma
înregistrată în contul Fondului jertfelor liniei demarcaţionale a
fost de 1.177 coroane şi 60 filleri16.
De unde provine diferenţa infimă de 20 de filleri dintre cele două
înregistrări nu ştim. Acest lucru are, de.altfel, puţină însemnătate.
Parcurgerea listei publicate în ziarul amintit ne arată că majoritatea
covârşitoare a celor care au donat bani pentru Fondul jertfelor
liniei demarcaţionale au fost femei. În dreptul unora dintre cei
câţiva bărbaţi nominalizaţi pe listă apare precizată calitatea de
„june”17,
ceea ce însemană că aceştia erau tineri necăsătoriţi.
Ultima informaţie din articol se referă la mecanismul de trimitere a
banilor destinatarilor lor. Conform acesteia, banii strânşi „s-au
trimis la locul cuvenit, prin banca Patria din Blaj”18.
Dr. Vasile MĂRCULEŢ
Dr. Ioan MĂRCULEŢ
NOTE
* O variantă a prezentului articol, intitulată Contribuţia
locuitorilor din Crăciunelu de Jos (jud. Alba) pentru întrajutorarea
românilor aflaţi sub ocupaţie maghiară în 1919, a fost publicată
în revista Alt-Schaessburg. Istorie., Patrimoniu, 8, 2015,
Sighişoara, p. 133-139.
1 C.
Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919,
vol. II, Bucureşti, 1989, p. 417.
2 Telegraful
Român, anul LXVII, nr. 28, din 9/22 martie 1919, p. 1.
3 D.
Preda, V. Alexandrescu, C. Prodan, În apărarea României Mari.
Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti, 1994, p. 162.
4 C.
Kiriţescu, op. cit., p. 417.
5 Ibidem.
6 D.
Preda, V. Alexandrescu, C. Prodan, op. cit., p. 163.
7 Ibidem.
8 Telegraful
Român, anul LXVII, nr. 27, din 7/20 martie 1919, p. 2, 6;
Telegraful Român, anul LXVII, nr. 47, din 20 mai 1919, p. 2-3.
9 Unirea
Poporului, anul XXIX, nr. 66, din 27 martie 1919, Poporal nr. 9, p.
1.
10 Telegraful
Român, anul LXVII, nr. 28, din 9/22 martie 1919, p. 1.
11 Telegraful
Român, anul LXVII, nr. 27, din 7/20 martie 1919, p. 2.
12 Unirea
Poporului, XXIX, nr. 66, din 27 martie 1919, Poporal nr. 9, p. 2.
13 Unirea
Poporului, XXIX, nr. 89, 1 mai 1919, Poporal nr. 14, p. 5.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Telegraful
Român, anul LXVII, nr 46, din 17 mai 1919, p. 6.
17 Unirea
Poporului, XXIX, nr. 89, 1 mai 1919, Poporal nr. 14, p. 5.
18 Ibidem.
|
|