Contribuţia locuitorilor din Crăciunelu de Jos (jud. Alba) la fondul jertfelor liniei demarcaţionale (1919)*

Unirea Transilvaniei cu România, proclamată la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, a determinat o puternică efervescenţă naţională în rândul tuturor locuitorilor români ai provinciei. Pe plan extern, actul de la Alba Iulia, recunoscut de Puterile Aliate, a fost puternic contestat de statul maghiar. Acesta a recurs inclusiv la folosirea forţei armate pentru împiedicarea realizării lui.

Atrocităţile maghiare împotriva românilor din zona liniei de demarcaţie. Pe fondul opririi ofensivei armatei române în Transilvania, în conformitate cu ordinele comandamentului Puterilor Aliate, forţele armate ale Ungariei au ocupat întinse regiuni din vestul provinciei, situate la răsărit de linia de demarcaţie stabilită de Aliaţi. Scopul acestor acţiuni este clar semnalat de Constantin Kiriţescu, care consemna că „recâştigarea Ardealului este acum obiectivul principal al sforţărilor lor”1

Oprirea ofensivei armatei române, în urma dispoziţiilor comandamentului aliat, au încurajat forţele maghiare să reia acţiunile antiromâneşti, încălcând cu bunăştiinţă hotărârile internaţionale2. Regimul de ocupaţie maghiar, cu un pronunţat caracter antiromânesc, a supus populaţia românească unor grave şi continue abuzuri3. În „lunile de groază de la sfârşitul anului 1918 şi începutul lui 1919”, scrie Constantin Kiriţescu, respectiv din noiembrie 1918 şi până în aprilie 1919, „au loc execuţii în masă însoţite deseori de cele mai sălbatice maltratări sau cele mai îngrozitoare torturi”4. Greu încercaţi au fost îndeosebi românii din „cele trei judeţe martire: Caraş-Severin, Arad şi Bihor”5.

Prigoana împotriva românilor din zonele de ocupaţie maghiară a avut un caracter organizat şi orchestrat de autorităţile maghiare. În multe cazuri scopul său a fost acela de a distruge documentele legate de actul de la 1 Decembrie 19186.

Atrocităţile, la care era supusă populaţia românească de către autorităţile de ocupaţie, au provocat în numeroase cazuri o dezrădăcinare a acesteia, mulţi locuitori fiind obligaţi, în disperare de cauză, să-şi abandoneze căminele7. Presa românească a vremii înregistrează numeroase asemenea cruzimi la care au fost supuşi locuitorii de naţionalitate română din teritoriile intrate sub controlul statului maghiar8.

Atrocităţile maghiarilor împotriva românilor rămaşi la vest de linia de demarcaţie a determinat un val de proteste şi de condamnare a lor în întreaga Transilvaniei. Ziarul Unirea Poporului, nr. 66, Poporal nr. 9 din 27 martie 1919, care apărea la Blaj, consemna într-un articol intitulat Strigătul femeilor că „în săptămânile trecute s-au ţinut un şir întreg de adunări în Sibiu, Orăştie, Sălişte, Sebeş Bistriţa şi aiurea, în care românii din ţinuturile mai norocoase, înfioraţi de vestea grozăviilor ungureşti, au strigat cu glasuri viforoase: cerem să se curme blăstămăţiile neomeneşti de prin Sălagiu, Bihor şi judeţul Aradului”9. La rândul lui, autorul articolului În alinarea suferinţei, publicat în Telegraful Român, nr. 28 din 9/22 martie 1919 relata că „în bande, plătite cu bani fabricaţi în masă de stăpânirea contelui Károlyi, măcelăresc femei şi copii; împuşcă sau spânzură tineri şi bătrâni; bat, chinuiesc şi ucid preoţi şi învăţători. Pe alţii îi aruncă, cu sutele, în temniţele lor celebre; şi iarăşi pe alţii, cu miile, după ce i-au curăţit de averi, îi pun pe drumuri, ca să piară pribegi prin păduri expuşi la frig, foame şi moarte cu zile. Linia se preface astfel, din demarcaţională ce era în o linie afurisită, care stinge vieţi şi devastează pe bogaţi şi pe săraci. Sălbăticiile acestea, izvorâte din suflete negre, sunt neasemănat mai revoltătoare decât cruzimile de patru ani ale războiului popoarelor. Făptuirile ungureşti nu mai pot fi tolerate”10.

În aceste momente dificile, solidaritatea românilor de pretutindeni avea să se manifeste la nivelul său maxim. În sprijinul fraţilor lor din zona linei de demarcaţie, năpăstuiţi de ocupanţii unguri, locuitorii din restul proviciei au venit, atât prin strângerea de fonduri în bani, cât şi prin donaţii de bunuri materiale şi alimente.

Constituirea Fondului jertfelor liniei demarca-ţionale şi contribuţia locuitorilor din Crăciunelu de Jos. Iniţiativa colectării de fonduri băneşti şi de ajutoare materiale, în scopul ajutorării românilor din regiunile liniei de demarcaţie, supuşi represiunilor maghiare, a revenit femeilor române din Sibiu şi din împrejurimi. Aceasta a debutat la mijlocul lunii martie 1919.

La 18 martie s-a desfăşurat adunarea femeilor românce din Sibiu şi din împrejurimi. Cu prilejul aceleiaşi adunări a fost înfiinţat Fondul jertfelor liniei demarcaţionale sau liniei de demarcaţie. Scopul fondului era acela „ca victimele sălbăticiilor săvârşite de armata şi bandele maghiarilor dincolo de actuala linie demarcaţională (victime atinse direct, ca: răniţii, jăfuiţii, goniţi de la vatră – ori atinse indirect, ca văduvele, orfanii), – să fie ajutate fără amânare în măsura lipsurilor de prima necesitate, cu bani, medicamente, haine, adăpost ori alte mijloace, până la epuizarea totală a fondului”11.

Deciziile adunării femeilor din Sibiu au avut un ecou imediat în restul Transilvaniei. Primele care au răspuns apelului acestora au fost femeile din Blaj, care, la rândul lor, au lansat un apel similar femeilor dela sate. Totodată, la 27 martie 1919 redacţia ziarului Unirea Poporului, publica Îndemnuri pentru sătencele noastre, în realitate un apel către locuitoarele satelor pe care le îndemna să realizeze colecte în bani pentru ajutorarea celor năpăstuiţi aflaţi la vestul liniei de demarcaţie. Banii strânşi urmau să fie depuşi în cea mai apropiată bancă de localitatea care făcea colecta, sau chiar la redacţia ziarului12.

Apelul femeilor de la Sibiu şi Blaj, dar şi al altor organisme, nu a rămas fără ecou în lumea satelor. Locuitorii acestora s-au grăbit să ofere, după puterile lor, ajutoare pentru victimele atrocităţilor maghiare din zona liniei de demarcaţie.

O asemenea acţiune de susţinere a locuitorilor români aflaţi sub ocupaţie maghiară i-a avut ca protagonişti pe sătenii Crăciunelu de Jos, în primul rând pe femeile din localitate. Referitor la această acţiune, într-un articol intitulat Pentru cei năpăstuiţi, publicat în ziarul blăjan „Unirea Poporului”, nr. 89 de joi, 1 mai 1919, Poporal nr. 14, se preciza că „mai întâi s-a prezentat la redacţia noastră dl. Nicolae Mărculeţiu, teolog absolvent din Crăciunelul de Jos, aducând frumoasa sumă de peste o mie de coroane în folosul bieţilor năpăstuiţi”13. Urmează apoi un scurt, dar elocvent elogiu adus locuitorilor satului, cu aprecieri speciale pentru femeile, care au realizat donaţia respectivă. „Crăciunenii – scrie în articol – au fost totdeauna oameni bravi şi vredenici, iar acum vedem că soţiile lor încă sunt românce brave, de care pot fi cu adevarat mândri, precum mândri suntem şi noi de fapta lor”14.

Articolul se încheie cu înregistrarea nominală a tuturor donatorilor şi donatoarelor şi a sumei donate. Conform informaţiilor transmise de autorul arcolului, donaţia făcută de 176 de locuitori a fost următoarea: o persoană – 40 de coroane; o persoană – 30 de coroane; o persoană – 23 de coroane; 10 persoane – câte 20 de coroane; o perosoană – 14 coroane; 42 de persoane – câte 10 coroane; trei persoane – câte 8 coroane; 10 persoane – câte 6 coroane; opt persoane – câte 5 coroane; 28 de persoane – câte 4 coroane; 14 persoane – câte 3 coroane; o persoană – 2 coroane şi 40 de filleri; 33 de persoane – câte 2 coroane; patru persoane – câte o coroană. Suma totală s-a ridicat la 1177 coroane şi 40 de filleri15.

Potrivit ziarului Telegraful Român, nr. 46, din 17 mai 1919, suma înregistrată în contul Fondului jertfelor liniei demarcaţionale a fost de 1.177 coroane şi 60 filleri16. De unde provine diferenţa infimă de 20 de filleri dintre cele două înregistrări nu ştim. Acest lucru are, de.altfel, puţină însemnătate.

Parcurgerea listei publicate în ziarul amintit ne arată că majoritatea covârşitoare a celor care au donat bani pentru Fondul jertfelor liniei demarcaţionale au fost femei. În dreptul unora dintre cei câţiva bărbaţi nominalizaţi pe listă apare precizată calitatea de „june”17, ceea ce însemană că aceştia erau tineri necăsătoriţi.

Ultima informaţie din articol se referă la mecanismul de trimitere a banilor destinatarilor lor. Conform acesteia, banii strânşi „s-au trimis la locul cuvenit, prin banca Patria din Blaj”18.

Dr. Vasile MĂRCULEŢ

Dr. Ioan MĂRCULEŢ

NOTE

* O variantă a prezentului articol, intitulată Contribuţia locuitorilor din Crăciunelu de Jos (jud. Alba) pentru întrajutorarea românilor aflaţi sub ocupaţie maghiară în 1919, a fost publicată în revista Alt-Schaessburg. Istorie., Patrimoniu, 8, 2015, Sighişoara, p. 133-139.

1 C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 417.

2 Telegraful Român, anul LXVII, nr. 28, din 9/22 martie 1919, p. 1.

3 D. Preda, V. Alexandrescu, C. Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti, 1994, p. 162.

4 C. Kiriţescu, op. cit., p. 417.

5 Ibidem.

6 D. Preda, V. Alexandrescu, C. Prodan, op. cit., p. 163.

7 Ibidem.

8 Telegraful Român, anul LXVII, nr. 27, din 7/20 martie 1919, p. 2, 6; Telegraful Român, anul LXVII, nr. 47, din 20 mai 1919, p. 2-3.

9 Unirea Poporului, anul XXIX, nr. 66, din 27 martie 1919, Poporal nr. 9, p. 1.

10 Telegraful Român, anul LXVII, nr. 28, din 9/22 martie 1919, p. 1.

11 Telegraful Român, anul LXVII, nr. 27, din 7/20 martie 1919, p. 2.

12 Unirea Poporului, XXIX, nr. 66, din 27 martie 1919, Poporal nr. 9, p. 2.

13 Unirea Poporului, XXIX, nr. 89, 1 mai 1919, Poporal nr. 14, p. 5.

14 Ibidem.

15 Ibidem.

16 Telegraful Român, anul LXVII, nr 46, din 17 mai 1919, p. 6.

17 Unirea Poporului, XXIX, nr. 89, 1 mai 1919, Poporal nr. 14, p. 5.

18 Ibidem.