România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Femeia în regatul dacic. Preotesele păstrătoare ale „focului vieţii”

 

Abordarea unui asemenea subiect constituie o întreprindere temerară fiindcă despre femeile dacilor nu avem nici o sursă istorică directă. Vom fi nevoiţi să utilizăm informaţii indirecte şi derivate. Cu siguranţă atât grecii, cât mai ales romanii au scris în cărţile lor despre poziţia femeii în regatul dacic, însă aproape toate cărţile care au vizat cucerirea regatului dacic au fost „pierdute” ori distruse intenţionat. Domiţian a suferit după moartea sa damnatio memoriae (ştergerea memoriei, în termeni moderni condamnarea la uitare), prin urmare orice carte sau operă de artă în care apărea acesta era distrusă începând cu anul 97. Traian la rândul său a fost unul dintre cei mai marcanţi prigonitori ai creştinilor, dar şi cel care a produs genocid în rândul evreilor din Mesopotamia şi Egipt. Până la „reabilitarea” lui Traian, din vremea lui Dante, împăratul era plasat de creştini în Iad, iar faptele sale au fost şi ele damnate. Cu siguranţă, Traian, dar şi ceilalţi contemporani ai distrugerii regatului dacic au scris în cărţile lor despre statutul femeii dace. Doar aşa se explică grupurile de femei ce apar de mai multe ori pe columna traiană. Columna fiind sculptată urmând ideile cărţii Dacica, scrisă de Traian, ilustra, printre altele şi acele capitole în care era vorba despre femei, copile sau despre sora regelui dac.

Vom aduce în dicuţie în continuare fragmente din opera lui Herodot şi a altor autori greci în care găsim referiri la femeile geţilor. Citind cu atenţie referinţele peiorative ale lui Herodot la femei observăm că acestea sunt adresate altor triburi tracice şi nicidecum geţilor. La începutul cărţii a 5-a Herodot afirmă că „toţi tracii au aceleaşi instituţii şi obiceiuri în afară de geţi şi trauşi, dar şi de cei care locuiesc mai sus de crestonai” (Istorii, 5, 4). Geţii se diferenţiază de ceilalţi traci prin aceea că „se cred nemuritori” (idem), trauşii prin faptul că plâng la naşterea copiilor şi se bucură la moartea vârstnicilor (idem), iar cei care locuiesc mai sus de crestonai prin aceea că au mai multe soţii şi că una dintre acestea este ucisă prin sugrumare pe mormântul bărbatului său (idem, 5, 5). Poligamia este specifică aşadar doar tracilor care locuiesc între râurile Axios şi Strymon, adică locuitorilor din Macedonia. Este un mod de viaţă specific mai degrabă macedonenilor, decât tracilor. În mormintele regale de la Vergina a fost evidenţiat faptul că una dintre soţiile regelui macedonean, Filip al 2-lea, a fost ucisă în acest mod. După ce descrie aceste excepţii în cadrul obiceiurilor tracice, Herodot revine la finalul capitolului şi înfăţişează ce au în comun tracii: „pe fete nu le ţin din scurt, ci le lasă să trăiască cu bărbaţii pe care îi vor, dar pe femei le păzesc cu străşnicie; îşi cumpără femeile de la părinţii lor cu bani grei” (idem, 5, 6). La cele înfăţişate mai sus se încadrează şi geţii, dar şi dacii. Se poate observa o contradicţie în textul marelui istoric. Cum să obţină părinţii fetelor „bani grei” pe fiicele lor, dacă acestea ar fi trăit cu mai mulţi bărbaţi? Cu siguranţă, Herodot nu a înţeles nimic din această datină a tracilor. Fetele erau lăsate libere pentru a fi văzute de bărbaţi, de viitorii soţi, dar nu pentru a trăi cu aceştia. Preţul bun era stabilit doar după ce fata respectivă era văzută şi apreciată pentru calităţile sale. Aşadar fetele tracilor, ale geţilor, ale dacilor, nu erau ţinute în gineceu şi ascunse, ca fetele grecilor sau ale romanilor şi apoi „vândute” de părinţii lor, fără ca acestea să-şi fi văzut soţul. Dimpotrivă, soţul le cunoştea foarte bine şi le peţea, după care negocia cu părinţii lor un „preţ” bun. Herodot nu a înţeles nici esenţa obiceiului „cumpărării” fetelor, tot aşa cum nu au înţeles nici ungurii şi nici austriecii, în secolul 19, nedeia de pe Muntele Găina şi i-au spus „Târg de Fete”. Viitorul soţ nu îşi cumpăra mireasa, ci aducea în casa părinţilor acesteia zestrea, cu scopul de a acoperi o parte din „pierderea” materială suferită de familia fetei.

Un alt text despre femeile tracilor apare în una din cărţile autorului Menandru, din sec. 4-3 î.e.n. Nu s-a păstrat întreaga scriere din care provine respectivul fragment şi astfel nu putem cunoaşte în ce context face autorul afirmaţia. Se ştie sigur că avem de a face cu o comedie. Într-o asemenea operă personajele pot spune orice, prin urmare nu putem raporta afirmaţia la criteriile de adevăr ale logicii formale: „nici unul dintre noi (dintre geţi, n.n.) nu ia o sigură femeie, ci, 10, 11 sau 12 şi chiar mai multe” (fragm. 794-795). Gravă nu este această satiră a lui Menandru, ci modul în care, ulterior, geograful Strabon preia informaţia şi o introduce în cadrul unei opere cu pretenţii ştiinţifice. Strabon preia întregul text al lui Menandru, ca şi când acesta ar fi o dovadă clară despre pretinsa poligamie a geţilor. Autorul grec, peregrin la Roma, promite că aduce noi mărturii care pot demonstra această teză, dar în final nu face decât să se contrazică singur. Aduce în discuţie un text din Posidoniu în care este vorba de sacrificiile făcute de soţ alături de soţie: „Ne năpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe cei căsătoriţi, căci mereu e nevoie să se facă o serbare” (Geografia, 7, 3, 4). Din acest text nu reiese că un soţ ar avea mai multe soţii, ci, dimpotrivă, rezultă că o femeie căsătorită participă la multe ceremonii religioase alături de soţul său. La finalul demonstraţiei sale Strabon citează iarăşi din Posidoniu: „râvna lor (a geţilor, n.n.) pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie”. Prin această juxtapunere, de-a dreptul elucubrantă, de texte satirice şi religioase, geograful Strabon încearcă să explice de ce fug bărbaţii de femei şi se călugăresc. Departe de a dezvălui vreun adevăr istoric, demonstraţia lui Strabon nu este alceva decât expresia profundului misoginism pe care-l împărtaşea un grec dezrădăcinat (originar din regatul Pontului, fostul regat al lui Mithridates VI Eupator), ajuns în Roma imperială a lui Augustus.

În cazul în care geţii sau dacii ar fi fost poligami, acest obicei ar fi fost evidenţiat şi de alţi autori greci sau romani. Scene cu un bărbat însoţit de mai multe femei ar fi fost sculptate pe columna traiană ori pe monumentul de la Adamclisi. Nimic din această presupusă poligamie, inventată de Strabon, nu se regăseşte nici în cărţile antice şi nici pe monumentele propagandei romane. Geţii şi dacii nu puteau fi poligami din cel puţin două motive. Mai întâi, fiindcă, aşa cum recunoştea şi Strabon „râvna lor pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie”, apoi, fiindcă, geţii, dar şi dacii, au fost prin excelenţă războinici. La ei s-a născut zeul Marte, potrivit mărturiei, de bun cunoscător a geţilor, făcute de Ovidiu. Poetul Ovidiu în versurile sale scrise la Tomis îi descrie de mai multe ori pe geţi ca fiind personificarea lui Marte. În nici una din descrierile antice ale lui Marte acesta nu apare ca având mai multe soţii. Din cele analizate până acum putem afirma că geţii şi dacii „îşi păzeau cu străşnicie soţia” (Herodot), că îşi lăsau fetele destul de libere cu scopul de a fi văzute şi cunoscute de viitorul soţ. Cu cât o fată era mai harnică, mai virtuoasă şi mai frumoasă, părinţii acesteia puteau cere din partea ginerelui o zestre mai mare. Aşadar educaţia fetelor, până la vârsta măritişului, se axa în principal pe aceste trei valori: munca bine făcută; respectarea legilor morale şi continuarea tradiţiilor strămoşeşti; cunoaşterea, îngrijirea şi protejarea trupului.

Odată căsătorit, bărbatul trebuia să participe, pe lângă ritualurile dedicate zeului Marte şi la sărbătorile zeilor pe care le ţinea soţia. Bărbatul căsătorit devenea pater familias şi avea obligaţia să întreţină, alături de soţie cultul strămoşilor. Aceasta este explicaţia pentru care Strabon aduce în discuţie, la modul exagerat, năpădirea barbatului de sărbătorile soţiei. Starea de lucruri descrisă se găsea însă pretutindeni în antichitate.

În continuare vom analiza ipostazele femeii dace pe columna traiană şi de pe monumentul de la Adamclisi şi apoi le vom compara cu ipostazele femeii germane de pe columna lui Marcus Aurelius. Prin această modalitate de lucru vom putea înţelege prin ce se aseamănă femeia dacă de cea germană şi prin ce se deosebeşte. Poziţia femeii germane a fost înfăţişată cu destule detalii de Tacitus în lucrarea Germania. Pe columna traiană apar sculptate 20 de femei dace şi 11 copii cu vârste de circa 1-2 ani ţinuţi în braţe de mamele lor. De asemenea lângă grupurile de femei mai apar şi alţi copii cu vârste cuprinse între 4 şi 7 ani. Din totalul de 20 de femei le excludem pe cele 5 preotese din scena 45 şi rămân astfel 15 femei, care au în total un număr de 27 de copii. Aceasta înseamnă că fiecare familie dacică avea în perioada războaielor din anii 101-106 cel puţin 2 copii minori. Este evaluarea demografică a lui Apollodor făcută pe baza textului din Dacica lui Traian. În mod evident familia dacică avea şi copii majori, însă aceştia nu mai sunt redaţi în compania femeilor. Ei erau trimişi cel mai probabil în spatele frontului pentru a aproviziona armatele taţilor. Aşadar, o familie din regatul lui Decebalus avea cel puţin 2 copii minori la care se mai adăugau 2 sau mai mulţi copii majori. Columna întăreşte acest mesaj prin iconografia scenei 146. Acolo apar cei doi copii minori ai regelui Decebalus care sunt prinşi de romani. De asemenea pe monedele romane emise de Traian după anul 106, Dacia (personificarea feminină a provinciei) este însoţită de doi copii minori.

Prima ipostază a femeii dace pe columnă este aceea de captivă. În scena 30 apare sora lui Decebalus cu un copil mic în braţe, însoţită de alte 4 femei, la rândul lor cu copii minori. Dio Cassius confirmă acest episod susţinând că: „Maximus...o prinsese pe sora lui Decebalus” (Istoria romană, 68, 9). Din acest motiv regele Decebalus a cerut armistiţiu în anul 102. Columna lui Marcus Aurelius are şi ea două scene în care romanii iau în captivitate femei ale conducătorilor germani pentru a-i obliga să facă pace. Este vorba de scena 20 unde apare o femeie tânără cu un copil de circa 4 ani şi de scena 44 unde este sculptată o altă femeie tânără, dar fără copii, ce este luată de lângă bărbatul său şi condusă de un auxiliar roman. Tacitus scrie despre practica armatelor romane de a lua femei captive din rândul germanilor următoarele: „cel mai folositor mijloc spre a ne asigura de credinţa unor triburi este de a le cere să ne încredinţeze între ostateci copile de neam mare” (Tacitus, Germania, 7, 1-2). Sora lui Decebalus a fost ţinută ostatecă la Roma din vara anului 102 până la finalul vieţii. În anul 104 copilul minor al acesteia, nepotul regelui Decebalus, a murit în împrejurări necunoscute (Dan Oltean – Regii dacilor şi războaiele cu romanii, pp.717-719). Acesta a fost motivul pentru care Decebalus a rupt tratatul de pace din anul 102 şi a început pregătirile de război împotriva romanilor.

A doua ipostază în care apare femeia dacă pe columna traiană este aceea de refugiată. Se refugiază din calea războiului în locuri ascunse alături de copii şi de bătrâni. Această ipostază o regăsim şi pentru femeile germane pe columna lui Marcus Aurelius. În scena 76 putem observa 3 femei dace însoţite de copii şi de bărbaţi în vârstă ce ies de lângă niste culmi stâncoase şi se îndreaptă în direcţia Sarmizegetusei Regia. În scena respectivă nu apare nici o aşezare, nici o cetate şi nici un templu, iar stâncile deosebit de abrupte pe columnă mai apar doar în scena prinderii lui Decebalus. Acest peisaj salbatic, în optica romanilor, sugerează că avem de a face cu o ascunzătoare. Prin urmare în vremea primului război, în anii 101-102, populaţia civilă din zona Sarmizegetusei Regia a fost ascunsă pe văile cele mai inaccesibile ale munţilor, din direcţiile de unde nu veneau armatele romane. Este demn de remarcat că pe ambele columne, nici femeile dacilor şi nici cele ale germanilor nu luptă alături de bărbaţii lor împotriva romanilor, ci stau ascunse, ferite din calea confruntărilor sângeroase. Pe columna traiană în nici o cetate dacică nu zărim vreo femeie, dar nici copii. Pe columna lui Marcus Aurelius nu apar cetăţi fiindcă germanii nu aveau fortificaţii din piatră, ca dacii, însă şi aici femeile germane sunt ipostaziate ca locuind doar în păduri sau la marginea acestora. Este vorba de scena 17 de pe această columnă unde apare un grup mare de femei şi de copii. Sălbăticia locului este sugerată prin apariţia în scenă a unui cal nedomesticit. Cea de a doua ipostază a femeii dacice de pe columna traiană vine să întărească spusele lui Herodot despre femeile tracilor şi ale geţilor şi anume faptul că acestea erau „păzite cu străşnicie”. Fapt şi mai frapant: romanii pe columnă, în teritoriul de la nord de Dunăre, nu întâlnesc nici o femeie a dacilor de la trecerea fluviului şi până în preajma Sarmizegetusei Regia. Vreme de 29 de scene pe columnă nu apare nici o femeie, ceea ce înseamnă că de la Dunăre şi până la Sarmizegetusa Regia, bărbaţii daci şi-au plasat femeile în cele mai bune ascunzători. În scena 18 putem observa observa un captiv dac (nu poartă pileus, deci este om obişnuit) interogat chiar de către Traian. În mod sigur acest bărbat simplu nu cunoştea în detaliu planurile de război ale regelui Decebalus, dar ştia unde sunt ascunse femeile, împreună cu copii. Barbatul nu şi-a trădat secretele întrucât în scenele următoare nu apar femei captive. Acest bărbat, un erou fără nume, a preferat să moară în chinuri decât să-şi trădeze mama, soţia şi fiica.

Punând mâna pe femeile dacilor, romanii i-ar fi putut şantaja pe conducătorii davelor şi astfel ar fi încheiat pacea în condiţii favorabile. La fel au procedat aceşti „mari războinici” şi „civilizatori” nu numai în Dacia, ci şi în Iudeea sau în Germania ori în Britannia. În mod evident, nici un autor antic, fie el grec sau roman, nu a scris niciodată despre aceste episoade infame. Nu au făcut-o nici autorii moderni care proslăvesc, în cor, la ordin, rolul „civilizator” al romanilor şi trec sub tăcere crimele şi genocidul comis de aceştia în mai toate regatele unde au ajuns.

Fig. 1 – Sora regelui Decebalus, în calitate de captivă; femeie cu copii, refugiată în munţi

 

A treia ipostază în care apare femeia dacică pe columna traiană este aceea de preoteasă. Columna lui Marcus Aurelius nu le înfăţişează pe femeile germane în această calitate. În scena 45 de pe columna realizată de Apollodor apar 5 femei dace lângă o clădire patrulateră. Acestea ard cu torţele câţiva prizonieri romani. Episodul este plasat pe friza columnei la mică distanţă de bătălia de la Adamclisi. În această scenă nu apar munţi, dar nici păduri, ceea ce înseamnă că episodul a avut loc undeva în apropiere. Este posibil ca prizonierii arşi de preotese să fi fost capturaţi de daci în bătălia de pe dealul de la Adamclisi. Aceste preotese nu sunt însoţite de copii. În această ipostază putem vorbi de un colegiu al preoteselor similar vestalelor de la Roma.

 

 

 

 

 

Fig. 2 – Preoteasă păstrătoare a „focului vieţii”

 

Preotesele dace din această scenă aveau ca sarcină principală păstrarea „focului vieţii”. Esenţa „focului vieţii” era aceea de a lega sufletul astral al omului de trupul său muritor, pământean. „Focul vieţii” făcea să trăiască divinul în materia muritoare. Fără această legătură, esenţa astrală a omului nu se putea uni cu esenţa sa materială. Prin opoziţie, am putea compara „focul vieţii”, întreţinut de vestalele dace, cu focul unui fierar. Prin focul cuptorului de redus minereul se separă fonta de pământ. Fonta este esenţa nepieritoare, iar pământul partea supusă pieirii. Focul unui fierar separa esenţele, iar focul Hestiei, al preoteselor dace, uneau sufletul astral cu corpul „pământesc”. La moartea trupului, „focul vieţii” înceta să mai ardă în materie şi astfel sufletul astral trebuia să părăsească această lume. În ipostaza morţii, focul vestalelor se aseamănă cu cel al fierarului. Ambele focuri separau şi ambele focuri trebuie să revină în „forjă”. „Focul vieţii” era protejat în sanctuare de aceste femei pure. Din sanctuarele Hestiei „focul vieţii” era adus în sanctuarele davelor unde puteau participa şi femeile născătoare. O femeie ajunsă la vârsta maturităţii lua „focul vieţii” din davă, lua de asemenea „seva” bărbătească şi putea apoi să însufleţească o nouă făptură omenească. Sufletul noului-născut era adus pe lume prin intermediul „focului vieţii”, protejat şi întreţinut de preotesele dacilor. În timpul vieţii, pentru un bărbat, acest foc îi călea şi îi întărea trupul, făcându-l imbatabil în lupte. Moartea nu însemna altceva decât neputinţa trupului de a suporta arderea „focului vieţii”. Sufletul era oricum etern. După moartea trupului, ultimele licăriri ale „focului vieţii” trebuiau eliminate definitiv din corp prin incineraţie. „Focul vieţii” trebuia să se întoarcă în totalitate în locul de unde a plecat pentru a fi pregătit să însufleţească, cândva, o nouă făptură umană. Sufletul astral trebuia să se reântoarcă şi el în cerul de unde a coborât sau să îl transceadă. „Seva” bărbătească trebuia reînnoită şi ea, astfel că după arderea trupului resturile corpului erau plasate pe apele unui râu.

 

Fig. 3 – Elementele fundamentale: aer, foc, apă şi pământ ce alcătuiesc fiinţa umană

 

Pe timpul vieţii sale pământeşti fiecare dac era alcătuit din: aer, foc, apă şi pământ. Aerul era sufletul divin venit din lumea astrală. Focul era din templul Hestiei. Femeia născătoare primea în trupul său sufletul divin, focul vieţii şi seva bărbătească, dând naştere apoi unei făpturi cu un corp pământesc.

De la „începuturile” Istoriei şi până la începutul epocii fierului nu au existat zei bărbaţi. Nu există nici o statuie şi nici o imagine a vreunui zeu masculin înainte ca omenirea să fi descoperit fierul. Existau doar statui de zeităţi feminine ce întruchipau prin excelenţă Viaţa. După ce omenirea a descoperit fierul, balanţa dintre divinităţile feminine şi cele masculine avea să se schimbe în mod esenţial. Zeităţile feminine nu dispar brusc, dar sunt subordonate celor bărbăteşti. Zeii masculini sunt prin definiţie zei ucigaşi. Nici unul dintre ei nu creează viaţă, însă toţi pot să ucidă şi chiar o fac. Această contrabalansare spirituală este expresia profundelor mutaţii care au loc la nivel militar şi social în lumea reală. Descoperind şi mânuind fierul, bărbatul devine „superior” femeii din punct de vedere militar, dar şi economic. Bărbatul poate acum să ucidă cu rapiditate orice. Dacă în epoca neolitică bărbatul era egalul femeii, în toate privinţele, în epoca fierului el îşi arogă superioritatea lumii materiale pe care începea să o „stăpânească”. Există totuşi o excepţie, o divinitate pe care bărbaţii nu au putut-o înjosi. Preoţii bărbaţi ai epocii fierului nu şi-au putut subordona Zeiţa Mamă, Zeiţa care Aprindea Focul Vieţii. Aşa se explică de ce nu s-au atins de Pythia, de vestale şi de preotesele „focului vieţii”. Dimpotrivă, bărbaţii, le-au apărat cu preţul vieţii. Toate celelalte zeităţi feminine deveniseră „jucăriile” zeilor masculi, cu excepţia Hestiei, zeiţa Vieţii, divinitatea „focului vieţii”. Doar ea putea să unească sufletul divin, astral, cu trupul material, doar ea putea să ÎNSUFLEŢEASCĂ. Acest dar nu îl avea nici unul dintre zeii bărbaţi ai epocii fierului.

Prin generalizarea religiilor monoteiste, proces desfăşurat la apogeul epocii fierului, s-a produs „uciderea” divinităţilor feminine. Religia a devenit în totalitate o „afacere” bărbătească. Nu mai era loc pentru femeie în biserică. Femeile nu mai puteau fi preotese, iar Hestia, Venus, Luna era proscrise. Naşterea devenise un păcat. Femeia născătoare era o pacătoasă şi trebuia izolată cel puţin 40 de zile după ce aducea pe lume un „dar al vieţii”. Religia feminină, o religie a naşterii şi a bucuriei s-a transformat total într-o religie dominată de moarte, de păcat şi de vinovăţii. În Occidentul European femeile, preotesele religiei vieţii, au opus cea mai mare rezistenţă la acest proces de masculinizare a religiei. Preoţii bărbaţi, au creat Inchiziţia cu singurul scop de a le arde pe rug pe vechile preotese ce erau considerate vrăjitoare pentru simplul motiv că celebrau viaţa. „Focul vieţii” a fost înlocuit prin focul morţii, prin focul inchiziţiei. În Occidentul European această religie misogină, duşmană a femeii şi a vieţii a fost pulverizată de Istorie. Astăzi, bisericile din Occident sunt pure opere de artă, lipsite de credincioşi. Femeile din Europa au început însă o teribilă bătălie cu bărbaţii lor pentru a-i egala sau învinge în planul lumii materiale. Aşa au devenit femeile lor regine şi prim-ministru, conducătoare de companii multinaţionale, preşedinte de bănci şi multe altele. Totuşi, dacă femeile nu vor redeveni la ceea ce au fost vreme de sute de mii de ani, dacă nu vor redeveni preotese şi dacă nu vor învăţa să celebreze din nou viaţa, Europa se va pulveriza pentru a doua oară din punct de vedere spiritual. Fără „focul vieţii”, ţările europene se vor depopula şi vor fi ocupate de „monoteiştii”, misogini şi ucigaşi veniţi din Orientul Apropiat.

      La daci focul Hestiei însufleţea nu numai fiinţa umană, ci întregul Univers. La Sarmizegetusa Regia, sanctuarul mare circular, redă prin intermediul pietrei şi a lemnului, imaginea Univesului sferic, având în centru Focul Hestiei – reprezentat de vatra din mijlocul absidei. Urmau apoi, ca derivate ale Fiinţei: Pământul, simbolizat prin absida alcătuită din cei 34 stâlpi de lemn, plus 2 praguri de piatră, Cercul Lunii, redat prin cercul format din cei 84 de stâlpi din lemn, plus 4 praguri de piatră; Cercul Planetelor ipostaziat prin cei 210 de stâlpi de andezit; Cercul Stelelor Fixe marcat prin cele 104 blocuri de andezit ce formează inelul exterior (Dan Oltean – Religia dacilor, 2014, pp.325-349). Diodor din Sicilia, autor grec care a trăit pe parcursul secolului 1 î.e.n, a scris despre Zalmoxis că acesta a intrat în legătură cu zeiţa Hestia şi că după modelul lui Zarathustra a primit legile divine de la aceasta. Panteonul de la Sarmizegeusa Regia nu este altceva decât imaginea Universului Divin, guvernat de legile Hestiei. Iată ce spunea Diodor din Sicilia despre marii „iniţiaţi” bărbaţi, cei care au făcut trecerea de la religiile feminine la cele masculine: „...la arieni Zarathustra a făcut să se creadă că o zeitate bună i-a dat legile întocmite de el. La geţii, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, iar la iudei, Moise, cu divinitatea căreia i se spune Iahve...” (Biblioteca istorică, 1, 94, 2).

Fig. 4 – Panteonul de la Sarmizegetusa Regia (fără pereţi şi acoperiş) cu Focul Hestiei în absidă. Reconstituire 3D

 

Următoarele două ipostaze în care apar femeile dacilor sunt specifice zonelor de locuire din sudul Dunării. După bătălia de la Nicopolis ad Istrum, din Moesia Inferior, Traian fondează colonia romană de aici cu familii de daci şi de moesi. Astfel, în scena 39 apar 3 femei împreună cu bărbaţii lor, dar şi cu copii, toţi îmbrăcaţi în straie dacice, plasaţi la Nicopolis ad Istrum ca cei dintâi locuitori ai noii urbe. Pe columna lui Marcus Aurelius nu apare nici o scenă cu un astfel de conţinut întrucât împăratul filosof nu a fondat nici o colonie la Rhin sau la Dunăre. Un alt episod petrecut în sudul Dunării, de această dată în Moesia Superior, care implică femei şi copii daci apare în scenele 90-91. Deşi teritoriul acestei provincii fusese integrat în imperiul roman încă de pe vremea lui Tiberius, cu circa 90 de ani în urmă, totuşi dacii de pe valea Moravei sau de pe valea Timocului purtau cu cinste hainele strămoşeşti. Cele 4 femei care ies înaintea armatelor romane sunt îmbrăcate la fel ca şi străbunele lor. Ele poartă aceleaşi veşminte ca şi femeile dace din Dobrogea ori ca şi femeile din centrul regatului.

Fig. 5 – Femei dace din sudul Dunării – pictură după scena columnei

 

Pe monumentul de la Adamclisi, ridicat de romani după marea bătălie din primăvara anului 102, apar de asemenea mai multe basoreliefuri cu femei şi copii daci. Pe acest monument găsim în total 6 femei. După port putem susţine că 3 dintre acestea sunt femei ale dacilor şi 3 sunt femei ale bastarnilor. Femeile bastarnilor nu merg pe jos, ca şi cele ale dacilor, ci stau alături de copiii lor în care mari cu 4 roţi. Bastarnii luptă împotriva romanilor cu săbii mari, curbe, pe care le mânuiesc cu 2 mâini. Portul acestor femei, dar şi al bărbaţilor este diferit de cel al dacilor. Sunt îmbrăcaţi cu haine strâmte, încreţite şi îşi prind părul într-un nod mare plasat deasupra tâmplei. Cele 3 femei dace le găsim pe metopele 48 şi 49 (după numerotarea lui Tocilescu). Pe metopa 49 apar 2 femei singure cu un copil mic în braţe. Scena respectivă vorbeşte în limbajul său figurativ cel mai probabil de o acţiune de ascundere a femeilor. După terminarea bătăliei de la Adamclisi, romanii au găsit ascunzătoarea în care se găseau femeile şi copii. Le vor aduce în castrul roman şi le vor alătura coloniştilor care au întemeiat viitorul oraş Tropaeum Traiani. Romanii au adus de pe teritoriul Dobrogei şi al Moesiei Inferior şi alte familii de daci pentru a popula oraşul. Pe metopa 48 apare o familie tânără de daci, fără copii. Bărbatul dac este neînarmat ceea ce înseamnă că anterior acesta nu a participat la luptele împotriva romanilor. Dacul îşi ţine soţia cu mâna stângă, strângându-i zona de deasupra încheieturii. Gestul este cât se poate de sugestiv: „aceasta este femeia mea”. Trebuie subliniat că nici pe columna traiană, dar nici pe monumentul de la Adamclisi nu găsim vreun bărbat însoţit de două femei. Dacii nu erau poligami, aşa cum a încercat să mistifice Strabon, citând dintr-o comedie grecească. Expresia devotamentului soţului faţă de soţia sa o găsim tocmai pe metopa 48 de la Adamclisi. Dacii, la fel ca şi romanii sau germanii nu erau poligami pentru simplul motiv că acest obicei era interzis de religie. Iată ce spune Tacitus, referindu-se la germani. Femeia lor „...primeşte numai un soţ pentru toată viaţa întrucât au un singur trup şi o singură existenţă” (Germania, 19, 2). La germani, la fel ca şi la daci, adulterul era interzis fiindcă: „...sunt pedepsite pe loc, necredincioasele fiind date pe mâna soţilor...căci nimeni nu ia în râs viciile” (idem, 19, 1).

Un alt obicei comun al dacilor, al romanilor şi al germanilor este acela că cele trei popoare antice nu au fost conduse niciodată de regine. Au existat doar regi în istoria celor trei naţiuni. Aceasta înseamnă că la moartea unui rege, soţia acestuia nu primea automat puterea, ca la cele mai multe popoare antice. Moştenitorul regelui devenea fiul acestuia şi nicidecum regina. Dacă regele nu avea copii ori dacă prinţul moştenitor era ucis, vezi cazul lui Burebista, noul rege va fi chiar marele preot. Din secolul 7 î.e.n., de pe vremea lui Zalmoxis şi până în secolul 3 e.n., sub domnia împăratului roman de origine dacică Galerius, adică timp de 1.000 de ani, nu cunoaştem la daci numele niciunei regine. S-a întâmplat aceasta nu fiindcă numele acestora s-ar fi pierdut ori au fost uitate, ci pentru că într-o societate prin excelenţă războinică, aşa cu erau cele ale dacilor, romanilor sau germanilor nu existau regine care să preia puterea militară şi politică la moartea regelui. Femeile aveau o sarcină mult mai spirituală: aceea de a păstra „focul vieţii”. Focul războiului era întreţinut doar de bărbaţi. Situaţia dacilor, romanilor şi germanilor este total deosebită de cea din regatele greceşti, egiptene, celtice sau tracice. Egiptenii au avut de-a lungul timpului zeci de regine, cea mai celebră fiind Cleopatra; grecii au avut la rândul lor 31 de regine; tracii au avut mai multe regine, cea mai cunoscută fiind Polemokrateia, care a domnit în Tracia după moartea lui Burebista. La celţii din Britannia o avem pe regina Boudicca care a preluat puterea după moartea soţului şi apoi în fruntea unei armate de 120.000 de oameni a pornit insurecţia antiromană.

Fig. 6 – Familie de daci din Dobrogea – pictură după metopa monumentului Adamclisi

 

În continuare vom coborî de la aceste aspecte generale ale vieţii femeii în regatul dacic la fapte mult mai concrete. Vom aborda probleme legate de căsătorie, de creşterea copiilor, de moştenire, raportându-ne la germani şi la romani, cu care dacii se asemănau în multe privinţe. Pentru a întări unele dintre concluzii vom face apel şi la comparaţii cu viaţa tribală a albanezilor din secolul 19. Albanezii constituie singurul popor din Europa care şi-a păstrat până la pragul secolului 20 obiceiurile tribale de origine illirică şi tracică. Geograful antic Ptolemaios plasează pe teritoriul Daciei cucerite de Traian 15 triburi. Le grupează în serii de câte 3: la nord Anarţii, Teuriscii, Costobocii; mai la sud: Predavensii, Ratacensii, Cauconensii; sub ei: Biezii, Buridensii, Cotensii; sub ei: Albocensii, Potulatensii şi Sensii; la sud: Saldensii, Keiageisii şi Piezigii (Geografia, cartea 3). În aceeaşi carte, Ptolamaios susţine că în Moesia Superior existau 4 triburi (Tricorninsii, Mysii, Picensii şi Dardanii), iar în Moesia Inferior nu mai puţin de 10 triburi. Nu vom găsi în nici o carte antică sau modernă descrierea structurii interne a acestor triburi. Cine era şeful tribului? Cum se alegea el? Ce relaţii de rudenie existau între membrii tribului? Câţi membrii avea un trib? Pentru a putea să ne facem o imagine despre triburile antice din Balcani vom apela la descrierile din secolul 19 referitoare la triburile din Albania. Tribul Morturi era alcătuit din 213 familii, iar o familie era formată la rândul ei între 50 şi 200 de indivizi. Dacă luăm o medie de 100 de membrii pentru o familie rezultă că tribul Morturi era alcătuit din 21.300 membrii (Paul H. Sthal – Triburi şi sate din Sud-Estul Europei, Paideia, 2000, pp.17-19). Morturi este însă un trib mic, din zona montană a Albaniei, aflat în secolul 19 în plin proces de descompunere. Un trib antic, un trib dacic, era cu siguranţă mult mai numeros. În interiorul triburilor din Albania un bărbat nu putea lua în căsătorie o femeie din neamul tatălui oricât de îndepărtat ar fi fost gradul de rudenie. Fiindcă toţi membrii unui trib erau descendenţi ai unui strămoş unic (real sau mitic) aceştia se considerau, între ei, fraţi şi surori. În interiorul tribului nu aveau loc logodne. Nunta între „fraţi” şi „surori” era considerată o infamie şi era interzisă cu străşnicie în cadrul triburilor din Albania (idem, pp.33-44).

Aşadar în interiorul unui trib dacic un bărbat nu putea lua în căsătorie o femeie chiar dacă familia din care provenea aceasta avea o legătură genealogică îndepărtată cu cea a pretendentului. De unde îşi procurau atunci bărbaţii daci din tribul anarţilor, de exemplu, femeile pentru căsătorie? În mod sigur din interiorul triburilor învecinate, al teuriscilor sau al predavensilor. Aceştia din urmă procedau în mod similar la rândul lor. Locul de întâlnire a femeilor şi bărbaţilor din diferite triburi era pe culmile munţilor, cu prilejul sărbătorilor intertribale. Românii sunt singurul popor din Europa care a păstrat până în prima jumătate a secolului 20 aceste sărbători intertribale, mascate sub forma nedeii. Triburile dacice au fost distruse de romani care i-au deportat pe daci în interiorul provinciei Dacia, dar şi în afara ei. Trupele auxiliare de daci au ajuns până la graniţa estică a Turciei actuale şi de asemenea au fost duse până în îndepărtata Scoţie. La aceasta s-a adăugat apoi, în secolele următoare, procesul de destructurare a triburilor rămase în Dacia prin aportul religiei creştine. În practică, religia creştină a redus gradul de rudenie pentru interzicerea căsătoriei la nivelul trei. Prin urmare era interzis să se căsătorească doar verii de gradul trei între ei, dar mai departe de această graniţă totul era permis. Dacă urmaşii dacilor nu apelau la vechiul obicei dacic al sărbătorilor intertribale s-ar fi ajuns ca toţi membrii unui sat să fie rude între ei. Biserica ortodoxă, în mod evident, nu a permis aceste sărbători intertribale, dar, pentru supravieţuire l-a îmbrăcat într-o nouă formă, „botezându-le”, după modelul slavilor sudici, „nedei”. Românii din evul mediu şi din epoca modernă au continuat să îşi ţină vechile sărbători strămoşeşti pe vârfurile munţilor însă sub un alt nume. Aceste sărbători practicate fără întrerupere vreme de 2.000 de ani au asigurat păstrarea sănătăţii şi identităţii neamului. Femeile dintr-o „ţară”, dintr-un „trib”, dintr-un sat, îşi găseau sălaşul pentru tot restul vieţii, într-o altă „ţară”, într-un alt „trib”, într-un alt sat. Femeile dace şi urmaşele lor au dus de pe o parte pe alta a Carpaţilor limba, credinţele şi obiceiurile neamului. Deşi românii au fost despărţiţi de munţi, ei au fost uniţi prin limbă, prin credinţe şi prin obiceiuri tocmai prin intermediul femeilor. Bărbaţii de pe aceste plaiuri au pierdut de-a lungul timpului aproape toate confruntările militare cu duşmanii, iar femeile lor au câştigat de fiecare dată în confruntarea cu timpul, cu istoria. Putem spune că sărbătorile intertribale şi apoi nedeile, prin care femeile au fost trimise de pe o parte pe a alta a munţilor, ca soţii, au salvat acest neam de la pieire. Toate celelalte neamuri care nu au avut aceste practici de natură spirituală au pierit sau vor pieri. Saşii, care au fost colonizaţi în Transilvania începând cu secolul 11, au refuzat să îşi trimită femeile dintr-un sat în altul, dintr-un „scaun” în altul, pentru căsătorie, ajungându-se cu timpul la o adevărată catastrofă demografică. La fel se va întâmpla probabil şi cu secuii din estul Transilvaniei care sunt îndoctrinaţi să se autoizoleze.

Ajunşi în acest punct al analizei putem să înţelegem mult mai bine textul lui Herodot referitor la femeile tracilor. Părintele istoriei spunea despre femeile lor că sunt bine păzite de soţi, dar că pe fete le lasă relativ libere. Tot Herodot spunea că soţii îşi cumpără de la părinţii fetelor viitoarea soţie pe bani mulţi. În fapt, nu este vorba de cumpărarea fetelor pentru a deveni soţii, ci de o despăgubire oferită familiei soţiei. Prin plecarea unei femei tinere, bune de muncă, din cadrul familiei care o crescuse se crea un grav prejudiciu economic. Fata tânără, nemăritată, lucra vara câmpul, ţesea iarna şi se ocupa tot timpul de creşterea animalelor. Prin plecarea femeii în altă familie, în alt trib, în altă „ţară”, în alt sat, se producea un prejudiciu ce trebuia acoperit în mod real de viitorul soţ. Ştim că nu este o cumpărare efectivă a soţiei de către soţ din textul lui Tacitus, care se referă la obiceiul germanilor antici: „Zestrea nu o duce nevasta soţului ei, ci bărbatul soţiei...darurile cuprind boi, cai, cu frâiele lor, scutul cu frameea şi o sabie. În temeiul acestor daruri bărbatul îşi primeşte soţia, care la rândul ei dăruieşte bărbatului nişte arme... acestea sunt tainele sfinte ale nunţii, pe care le socotesc zeii căsătoriei” (Germania, 18, 1-2).

În societăţile antice tribale, specifice epocii fierului, femeia era devalorizată în raport cu bărbatul, din punct de vedere social tocmai pentru că era nevoită să-şi părăsească familia în care s-a născut. Lăsându-şi în urmă propria familie, ea îşi abandona de fapt zeii strămoşeşti şi pe întemeietorul tribului, pe moşul-zeu. Prin intrarea în noua familie, cea a soţului, ea trebuia să îi adopte pe noii zei tribali. Din punct de vedere spiritual, prin căsătorie, femeia se năştea a doua oară. Prin adoptarea zeilor soţului, femeia căsătorită primea o nouă identitate spirituală şi religioasă. Astăzi femeia îşi schimbă de cele mai multe ori doar numele după cel al soţului, însă în antichitate îşi modifica identitatea spirituală. Provenind din alt trib, în antichitate, nici o femeie căsătorită nu era introdusă în cadrul marilor mistere religioase. Îi era rezervat doar locul din cadrul micilor mistere. Aceasta se traduce în plan religios prin aceea că după moarte sufletul femeilor căsătorite nu putea transcede sfera planetară a lui Venus. Sufletele femeilor ajungeau în sfera planetară a Lunii; unele femei din casa regală puteau ajunge până pe Venus; însă nici uneia dintre preotese nu-i era permis să ajungă pe Jupiter ori pe Saturn. Este expresia profundului misoginism ce caracterizează religiile din epoca fierului.

Tânăra mireasă nu putea accepta fără nici o rezistenţă părăsirea zeilor strămoşeşti ai familiei, ai tribului în care s-a născut şi adoptarea unor zeităţi străine. Era necesar să demonstreze fidelitatea faţă de cultul în care s-a format. Din acest motiv mireasa mimează refuzul părăsirii casei părinteşti, iar mirele mimează răpirea. Părăsirea zeilor strămoşeşti se făcea aşadar printr-un act de fortă, chiar şi dacă acesta era unul simbolic. Obiceiul răpirii miresei, având o istorie îndelungată, a dăinuit astăzi la aproape toate neamurile din Balcani, însă natura raptului nu mai este înţeleasă.

Ajunşi la finalul acestui capitol, atât de inedit, putem conchide că în antichitatea dacică, romană, grecească ori germanică femeia avea un statut real de inferioritate faţă de bărbat. În acelaşi timp femeile caste, care îşi dedicau întreaga viaţă slujirii zeilor aveau un statut de netă superioritate faţă de orice bărbat şi chiar faţă de preoţii bărbaţi. În vreme ce femeia căsătorită, cea care îşi schimba zeii strămoşeşti cu cei ai soţului era devalorizată atât din punct de vedere spiritual, dar şi social, femeia castă, preoteasă, era mai presus de orice. Nici unul din regii din Grecia sau din Macedonia nu se ducea la Platon sau la Socrate ori la Pitagora să-i întrebe ceva în privinţa guvernării şi a deciziilor politice pe care trebuiau să le ia, în schimb toţi sau aproape toţi luau drumul Pythiei pentru a-i cere sfatul. Cel mai important personaj din antichitatea grecească nu este filosoful şi nici măcar regele, chiar dacă el se numea Alexandru cel Mare, ci Pythia, preoteasa castă a lui Apollo. Pythia este doar un nume generic. Au existat de-a lungul timpului, succesiv, sute de asemenea preotese care au servit în templul de la Delphi. În epoca romană aproape toţi împăraţii i-au cerut sfatul, inclusiv Traian şi Hadrian. La romani, statutul vestalelor este asemănător cu cel al Pythiei. Preotesele vestale erau cele mai sfinte din imperiu, fiind în acelaşi timp şi cele mai păzite fiinţe din întreaga antichitate. Stingerea focului pe care-l supravegheau vestalele echivala cu stingerea vieţii pentru Roma. Pythia, la fel ca şi vestalele, la fel ca şi preotesele dacilor, asigurau perpetuarea neamului prin păstrarea „focului vieţii”. „Focul vieţii” asigura comuniunea dintre toate sufletele membrilor neamului. Femeile căsătorite nu puteau lua „focul vieţii” direct de la divinitate. O puteau face doar prin intermediul acestor preotese caste ce asigurau transmiterea fluxului divin de la divinitate la om. Faptul că au existat sute de preotese Pythia, că au existat sute de preotese dacice (avem ipostaziate doar 5 în scena 45), dar că numele lor real nu este cunoscut de oameni înseamnă că acestea au avut statut de fiinţe semidivine. Doar un zeu sau un semizeu are putinţa de a-şi ascunde adevăratul nume pentru ca un neiniţiat să nu-l poată invoca niciodată pentru a face rău.

Am putea spune că strămoaşele noastre sunt Marele Anonime ale Istoriei. Femeile căsătorite au fost nevoite să-şi schimbe numele după cel al bărbaţilor, iar femeile caste, dedicate total zeilor, să şi-l ascundă pentru a asigura perpetuarea neamului, atât pe pământ, cât şi în cer. Strămoaşele noastre nu au pierdut nici o confruntare cu Timpul şi cu Istoria, perpetuând limba, credinţa şi obiceiurile identitare în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Legăturile cu cerul şi cu pământul străbun vor fi perpetuate de mamele ori de fetele de astăzi în condiţiile în care tot mai multe dintre ele pleacă în pribegie spre vestul Europei?

 

 

 

 

 

Dan OLTEAN

    istoric

 

www.danoltean.ro

Notă: textul de mai sus reprezintă subcapitolul IV. 4, din lucrarea DAVELE DACILOR, în stadiu de apariţie.