România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ion Pelivan un lider politic şi un militar al Basarabiei (1876-1954)

 

Spre sfârşitul Primului Război Mondial în cadrul armatelor imperiale ruse erau circa 300.000 de soldaţi şi ofiţeri români-moldoveni de peste Prut.

Basarabia, în 1917, intrase conştient în revoluţie. Militarii moldoveni, împreună cu ruşii, ucrainenii şi alte minorităţi naţionale s-au încadrat în lupta antimonarhică. Începând cu luna aprilie al acelui an, direcţia s-a schimbat radical spre o Mişcare de Eliberare Naţională. Liderii Mişcării, şi în primul rând militarii şi patrioţii români-moldoveni, în punctul culminant al bătăliei spre independenţă şi Unire cu Ţara, au cerut Guvernului României, evacuat la Iaşi, să ajute şi să primească Basarabia-pământ românesc, în cadrul Regatului. Ei, moldovenii, nu se mai temeau de colosul imperial rus, de armatele ruse care, anarhizate, dezertau în masă de pe frontul românesc. În sufletul luptătorilor şi patrioţilor basarebeni se înfiripase acel fior al libertăţii şi unirii de neam.

Istoria anului 1917-1918 ne-a dat nouă, românilor, o lecţie unică şi irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate, se poate forma un flux politic puternic şi bine orientat.

Câţiva lideri politici, ajutaţi de militarii patrioţi basarabeni, organizaţi în Comitete Ostăşeşti dar şi cu ajutorul Armatei Române, au reuşit să realizeze combinaţia de racordare a intereselor politice, naţionale şi sociale, să ne aducă la Unirea din 27 martie 1918 – prima etapă de făurire a României Mari.

După Unire, Basarabia în componenţa României Mari a cunoscut schimbări radicale în toate domeniile, inclusiv în problema agrară şi a ţărănimii de la sate.

Dar cele mai negre pagini ale istoriei contemporane sunt legate de evenimentele de după 28 iunie 1940. Viaţa liberă şi prosperă a basarabenilor a fost întreruptă de invazia sovietică. Din acea perioadă, Basarabia a cunoscut, sub regimul sovietic, momente dramatice, când foştii deputaţi ai Sfatului Ţării, oameni politici, profesori universitari şi şcolari, preoţi şi ţărani gospodari, au fost supuşi represiunilor staliniste, au făcut puşcării, au plătit cu viaţa convingerile politice unioniste, au fost trimişi în Siberia, în GULAG-urile sovietice, unde au fost exterminaţi, ca trădători şi criminali.

În continuare vom prezenta scurte note biografice ale acestor martiri, faptuitorii Unirii Basarabiei cu România, membrii Sfatului Ţării.

 

Ion Pelivan – un lider politic şi militar al Basarabiei

(1876-1954)

Ion Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci în judeţul Lăpuşna), în familia lui Gheorghe Pelivan, cântăreţ la biserica din sat, şi a Eugeniei Titica. Încă din copilărie, Ion Pelivan era fascinat de vechea limbă română a textelor bisericeşti şi de literatura orală transmisă din generaţie în generaţie.

După absolvirea şcolii primare din satul natal, a fost trimis la şcoala de băieţi din Chişinău, ulterior fiind înmatriculat la Seminarul Teologic. Aici a stabilit primele contacte cu personalităţi ce urmau să joace un rol important în evenimentele ce au determinat cursul istoriei Basarabiei pentru mai mult de un secol: Gh. Grosu (viitorul mitropolit Gurie), I.Andronic, N.Murea, Gh.Ghicu şi V.Oatu.

În 1898, absolvind seminarul teologic, Ion Pelivan a obţinut bursa zemstvei guberniale şi a plecat la Dorpat (actualul Tartu, în Estonia) – un vechi centru universitar, cu o atmosferă intelectuală efervescentă, unde se înscrie la Facultatea de Drept. Aici îşi făcuse anterior studiile renumitul basarabean L.A.Casso, profesor universitar la Moscova şi fost ministru de instrucţie publică al Imperiului Ţarist. I.Pelivan i-a convins şi pe vechii lui prieteni de la Seminarul Teologic din Chişinău să vină în acelaşi oraş, unde axistau posibilităţi reale de formare a unui mediu intelectual, o ridicare la un alt nivel a cercurilor naţionale din Basarabia acelor timpuri.

Alături de vechii săi prieteni (V.Oatu, Gh.Ghicu, V.Manu etc.), Ion Pelivan a constituit Pământenia basarabeană, o societate studenţească cu program politic, naţional şi academic.  În cadrul societăţii, existau două curente de bază, curentul naţional se pronunţa pentru întroducerea limbii române în şcoală, biserică, administraţie şi justiţie, precum şi pentru autonomia administrativă a Basarabiei, în timp ce curentul social revoluţionar urmărea înlăturarea regimului autoritar ţarist şi trecerea la un socialism democratic.

Scopul tuturor era dezvoltarea conştiinţei naţionale, în interesul pentru istoria, cultura şi literatura românească. Membrii societăţii întemeiază în incinta Universităţii o bogată bibliotecă de carte românească. Pe adresa Pământeniei soseau din Ţară ziare, reviste, cărţi. Biblioteca dispunea de cunoscutele publicaţii ale vremii: ”Albina”, ”Adevărul”, ”Universul”; de lucrările ştiinţifice ale reputaţilor istorici N.Iorga, A.D.Xenopol, Gr.Tocilescu; de operele clasicilor V.Alexandri, M.Eminescu, I.Creangă, A.Vlăhuţă ş.a..

Era o activitate pe care ţarismul nu o putea tolera, aşa că membrii organizaţiei au fost arestaţi şi întemniţaţi, iniţial la Dorpat, apoi la Wenden (1902-1903). I.Pelivan a fost eliberat iniţial, pentru susţinerea tezei de licenţă (dar sub supraegherea poliţiei),  ulterior, în 1904, fiind exilat pe un termen de 3 ani în nordul Rusiei la Viatca, regiunea Arhanghelsk.

Colaborează cu naţionaliştii C.Stere, Em.Gavriliţă, scrie articole în limba română, face propagandă.

Organele de resort au decis, totuşi, să scape de acest intelectual indezirabil şi l-au trimis pe frontul din Manciuria, ca soldat. Cu ajutorul unui ofiţer, doctor, din cauza unei boli a fost demobilizat şi trimis în oraşul Kazan, unde a ocupat funcţia de grefier la tribunal. În 1905, obţine posibilitatea de a se întoarce în Basarabia.

S-a stabilit la Chişinău, unde a organizat prima grupare cu caracter naţional revoluţionar din Basarabia, alături de vechii săi colegi de la Seminarul Teologic şi de la Dorpat. Editează şi primul ziar în limba română de pe aceste meleaguri, Basarabia (1906-1907). Închiderea ziarului şi riscurile asumate l-a forţat să se retragă din Chişinău, în iunie 1907, fiind numit locţiitor de judecător în oraşul Bălţi.

La Bălţi, Ion Pelivan, a fondat o organizaţie de intelectuali, din care făceau parte profesori de şcoală, avocaţi şi diferiti funcţionari. Ulterior, ei promovau limba română iar la biblioteca publică din oraş au fondat un departament de carte românească.

Fiind ales în calitate de membru în Consiliul şcolar bisericesc judeţean şi preşedinte al comisiei de examinare, I. Pelivan a obţinut o nouă platformă de promovare a limbii române. Dar autorităţile ţariste au reacţionat prompt: P.Fola a fost eliminat din învăţământ, iar Ion Pelivan – forţat să demisioneze din magistratură. Motivul care a iritat cel mai mult autorităţile ţariste exprimă pe deplin caracterul plin de curaj al acestui naţionalist basarabean, când la 16 mai 1912, autorităţile ţariste serbau centenarul anexării Basarabiei, I. Pelivan a refuzat să participe la vreo manifestare (deşi funcţia sa publică îl impunea), îmbrăcându-se în mod demonstrativ  în doliu şi plimbându-se pe stradă, de unul singur, cu o panglică tricoloră.

Alungat din funcţia de judecător în urma acestor acţiuni, s-a înscris într-un barou de avocaţi şi şi-a continuat activitatea revoluţionară. Deşi era urmărit de agenţii poliţiei ruseşti, a călătorit în repetate rânduri peste Prut, vizitându-l inclusiv pe Nicolae Iorga. Aducea din aceste călătorii cărţi româneşti pentru intelectualii moldoveni din oraş.

În 1916, în timpul primului război mondial, I.Pelivan, deja mobilizat, a fost trimis pe frontul românesc, dar mai mult se ocupa de propaganda naţională decât de armată şi război, care erau străine românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Profitând de tulburările de pe front şi de revoluţia rusă, în 1917 a plecat la Chişinău pentru a participa la mişcarea de deşteptare naţională. Colaborează cu Comitetele Ostăşeşti Moldoveneşti din Odesa, Iaşi, Chişinău.

În 1917, participă la fondarea Partidului Naţional Moldovenesc. Blocul Moldovenesc l-a înaintat la postul de preşedinte al Sfatului Ţării, dar maturitatea lui politică l-a făcut să cedeze acest post lui Ion Inculeţ, care era agreat de minorităţile naţionale.

Publicistul Gheorghe Tofan a scris despre Ion Pelivan următoarele detalii elocvente la şedinţa Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1917: ”Dl Pelivan e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeş răsărit din pământul binecuvântat al Basarabiei, faţă liniştită, duioşie în glas, zâmbet dulce în privire. Vorbeşte cu glas lin, într-o românească literară. Adânc cunoscător al trecutului ţării, el face o sumară reprivire istorică, insistând îndeosebi asupra nenorocirilor prin care a trecut neamul său din Basarabia în veacul din urmă. Cuvântarea temeinică şi călduroasă a fost aplaudată neîntrerupt...” (Sărbătoarea Basarabiei.- Chişinău, 1917).

A fost ales delegat în Sfatul Ţării din partea Congresului Militarilor Moldoveni ce şi-a ţinut lucrările la Chişinău 22-27 octombrie 1917 şi a aderat la Blocul Moldovenesc.

Într-un moment foarte critic şi responsabil pentru Basarabia, deputatul Ion Pelivan ca un soldat al neamului manifestă un curaj şi un eroism deosebit, îndeplinind una dintre deciziile, cu care a fost însărcinat, de a aduce Armata română, pentru restabilirea ordinii şi luptei cu structurile militare bolşevice.

Vă prezentăm  un episod din memoriile lui, povestite în 6 ianuarie 1918: ”La colţul străzilor Gogol cu Reni mă întâlnisem cu Ion Valuţă şi Ion Buzdugan, care au insistat să mă ascund imediat, ori să fac tot posibilul să plec din Chişinău, fiindcă am fost condamnat la moarte. Ne-am dus atunci la Dl N.Suruceanu, unde, împreună cu prietenii mei (...) am alcătuit un plan cum să ieşim din oraş. Căci începuseră să apară iarăşi indivizi suspecţi, care întrebau mereu şi cu insistenţă pe dl. Suruceanu, că cine mai locuieşte în casă.

Timpurile fiind foarte tulburi, nu ştiam care vom scăpa cu viaţă. La ora 8, toţi patru, formând o cvasipatrulă bolşevică, am ieşit cu puştile la umăr, îmbrăcaţi în uniformă muscălească în strada Sadovaia; de aici, în pas militar, câte doi, am luat drumul spre şoseaua Hânceşti.

Am părăsit această şosea chiar de la începutul ei, ca să nu întâlnim la bariera oraşului străjeri bolşevici, care făceau pază, nelăsând pe nimeni nici să intre şi nici să iasă din oraş fără un permis de la ”FRONT-OTDEL”.

Am luat drumul spre Mânâstirea Suruceni, prin livezi şi grădini. Era o noapte luminoasă, frumoasă şi caldă ca de primăvară. Luna plinî ne mărea pericolul, fiindcă puteam fi uşor recunoscuţi (....). Am fost surprinşi de o droaie de câini, care s-au năpustit asupra noastră. Lătratul lor a atras atenţia santinelelor bolşevice, care au început a trage focuri de puşcă asupra noastră. Gloanţele şuierau peste capetelor noastre. A fost un moment greu de trecut. Am scăpat numai aruncându-ne într-o râpă de spini şi porumbele. Când au încetat împuşcăturile, ne-am reîntors, luând alt drum, călăuzindu-ne după stele şi crestele dealurilor. (...)

După o zi de călătorie, ocolind drumul mare şi şoseaua de teama bolşevicilor, am ajuns la Leova, la 9 seara. Acolo ne-am prezentat comandantului garnizoanei, colonel Macovei, care la început, nerecunoscându-ne şi văzându-ne în uniformă rusească, ne-a primit cu mare bănuială. Spunându-i lămurit că trebuie cât mai curând să ajungem la Iaşi, având o misiune urgentă, orice întârziere ne-ar fi cauzat mult rău, pentru care va fi răspunzător personal.

Scopul venirii mele la Iaşi era ca să grăbesc trimiterea Armatei române în Basarabia, în general la Chişinău, unde orice zi de întârziere putea provoca pierderi ireparabile. Chiar pe la sfârşitul lui decembrie plecase de la Chişinău la Iaşi dl.Iancovici, care neoficial era ataşat de către Guvernul român, pe lângă mine, cu însărcinarea de a grăbi trimiterea Armateu române la Chişinău.

Deşi, după trei zile de la plecare, dl. Iancovici îmi trimisese prin colonelul francez d Albiol următoarele rânduri convenţionale: ”Tata este sănătos şi peste 3-4 zile va sosi.”. Dar aceste zile trecuseră şi armata nu sosea. Batalionul de ardeleni trimis sub comanda generalului rus Kantzerof era insuficient pentru a putea ţine piept bandelor bolşevice, care din zi în zi deveneau tot mai îndrăzneţe.

În Iaşi a trebuit să stăm până în 12 ianuarie 1918, când s-a  primit vestea că Armata română este în apropiere de Chişinău”.

Revenit în Basarabia, şi-a reluat activitatea în cadrul Sfatului Ţării, a fost membru în comisiile de Declaraţii şi Statute, Administrativă, de Regulamente.

La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

Ion Pelivan a participat la Conferinţele de pace de la Paris (1919-1920) şi Geneva (1922), unde a susţinut cauza Basarabiei. La Paris a editat ziarul La Basarabie şi o serie de broşuri în care a argumentat dreptul României asupra Basarabiei. La chronologie  de la Besssarabie, L'Etat economique de la Besarabie, L'Union de la Bessarabie sous le regime russe.

După ce situaţia  în teritoriul Basarabean s-a stabilizat, continua să activeze cu acelaşi entuziasm şi dăruire. A deţinut în repetate rânduri funcţia de deputat al României Mari. Între anii 1919-1920 a deţinut funcţia de ministru al justiţiei în Guvernul lui Alexsandru Vaida-Voievod. În 1923 a intrat în Partidul Naţional Ţărănesc Român. Între anii 1927-1935, s-a aflat în conducerea filialei din Basarabia, a promovat Asociaţia de cultură ”Astra”, activând şi în funcţia de director al revistei Viaţa Basarabiei.

O susţinere deosebită pe parcursul vieţii şi activităţii sale extrem de pline şi productive i-a fost oferită de soţia sa, Maria, descendentă din cunoscuta familie Gogu. Olteancă de origine, şi-a făcut studiile de arte frumoase la Munhen, Germania. Cunoştea foarte bine franceza şi germana, făcând traduceri şi din autori clasici. Activa în domeniul social şi umanitar, fiind preşedinta ”Asistenţei publice pentru copii din oraşul Chişinău” şi situîndu-se în fruntea Crucii Roşii din Basarabia. Una dintre pasiunile ei era colecţionarea de tablouri şi icoane vechi româneşti, care erau completate de celebra colecţie de documente vechi a soţului. Biblioteca familiei era imensă, umplând o cameră de 40 metri pătraţi.

Dar perioada de calm s-a încheiat, pentru familia Pelivan, la 28 iunie 1940. Soţul Nadiei, fiica adoptivă a lui Ion şi Mariei Pelivan, era ofiţer la biroul de informaţii al unei divizii şi primise date secrete privind concentrarea de armate sovietice la Nistru. Avertizat de ginerele său, I.Pelivan, care se afla pe atunci la Chişinău, a avut timp să se refugieze la Iaşi, luând cu el doar cât bagaj încăpea într-o valiză. În 1941, când a revenit la Chişinău, împreună cu soţia, şi-au găsit casa devastată, biblioteca şi colecţiile de artă dispărute.

În 1944, familia Pelivan a reuşit din nou să se refugieze în România, stabilindu-se la Bucureşti. Pe parcursul următorilor ani a fost mereu monitorizat de serviciile securităţii româneşti şi sovietice.

În 1950, în noaptea de 4 mai, la vârsta de 74 de ani, I.Pelivan a fost arestat de securitatea română, operaţiune pusă la cale de KGB-ul sovietic (aceştea aveau ordinul lui Stalin ”..să-i omoare, unde ar fi, pe toţi foştii membri ai Sfatului Ţării”.)

L-au trimis la închisoarea din Sighet. Nu a mai fost văzut de atunci de nimeni dintre membrii familiei.

Nadia Perju Mardare, fiica lui adoptivă, mărturiseşte că ”...profesorul facultăţii de teologie din Chişinău C.Tomescu, unul dintre puţinii supravieţuitori ai închisorii din Sighet, a venit în 1962 la Maria Pelivan şi i-a spus că la Sighet a stat într-o cameră cu Ion Pelivan. I-a povestit despre martirajul acestuia. Din cauza batjocurii temnicerilor, frigului şi umezelii din închisoare, Ion Pelivan se îmbolnăvise grav, avea dureri reumatice feroce. Ajutor medical nu primea. Temnicerii-bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S-a stins din viaţă la 24 ianuarie 1954, de Ziua Unirii Principatelor, adică a fost omorât prin chinuri şi umilinţă. La 25 ianuarie a fost scos noaptea şi aruncat într-o groapă din cimitirul închisorii.”

G.N.Viforeanu, în memoriile sale, publicate în 1997 la Bucureşti scrie despre Ion Pelivan, ca a fost luptător pentru Basarabia şi pentru Unire, nu a mai  făcut politică în România după 1940, ”decât acea de iubire de ţară”. A lăsat posterităţii numeroase lucrări literare şi publicistice, a colaborat cu ziarele şi revistele basarabene, româneşti şi franceze

A fost decorat cu numeroase ordine şi medalii din România şi străinătate, neluate în seamă de autorităţile româneşti.

Nimicirea intelectualităţii basarabene şi româneşti a constituit una dintre sarcinile principale ale ocupantului sovietic şi comunismului românesc.

col.(r), conf.univ. dr. Anatol MUNTEANU

 

Bibliografie

1.Iorga Nicolae. Un sol al Basarabiei. Viaţa Basarabiei.-1936,-nr.7-8;

2.Halippa, Pan, Ion Pelivan: Viaţa şi activitatea. Conferinţa dlui Pan Halippa rostită în sala istorică al fostului Palat al Sfatului Ţării, la sărbătoarea jubileului dlui Ion Pelivan//Viaţa Basarabiei,- 1936;

3.Arhivele Basarabiei,-1938,-nr.1-4, anul X. Lămurirea unei mistificări istorice.

4.Colesnic, Iurie, Generaţia Unirii, Chişinău, p.276, 2016.