|
Ion Pelivan
–
un lider politic şi un militar al Basarabiei (1876-1954)
 Spre
sfârşitul Primului Război Mondial în cadrul armatelor imperiale ruse
erau circa 300.000 de soldaţi şi ofiţeri români-moldoveni de peste Prut.
Basarabia, în 1917, intrase conştient în revoluţie. Militarii moldoveni,
împreună cu ruşii, ucrainenii şi alte minorităţi naţionale s-au încadrat
în lupta antimonarhică. Începând cu luna aprilie al acelui an, direcţia
s-a schimbat radical spre o Mişcare de Eliberare Naţională.
Liderii Mişcării, şi în primul rând militarii şi patrioţii
români-moldoveni, în punctul culminant al bătăliei spre independenţă şi
Unire cu Ţara, au cerut Guvernului României, evacuat la Iaşi, să ajute
şi să primească Basarabia-pământ românesc, în cadrul Regatului.
Ei, moldovenii, nu se mai temeau de colosul imperial rus, de armatele
ruse care, anarhizate, dezertau în masă de pe frontul românesc. În
sufletul luptătorilor şi patrioţilor basarebeni se înfiripase acel fior
al libertăţii şi unirii de neam.
Istoria anului 1917-1918 ne-a dat nouă, românilor, o lecţie unică şi
irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate, se poate forma un
flux politic puternic şi bine orientat.
Câţiva lideri politici, ajutaţi de militarii patrioţi basarabeni,
organizaţi în Comitete Ostăşeşti dar şi cu ajutorul Armatei Române, au
reuşit să realizeze combinaţia de racordare a intereselor politice,
naţionale şi sociale, să ne aducă la Unirea din 27 martie 1918 –
prima etapă de făurire a României Mari.
După Unire, Basarabia în componenţa României Mari a cunoscut schimbări
radicale în toate domeniile, inclusiv în problema agrară şi a ţărănimii
de la sate.
Dar cele mai negre pagini ale istoriei contemporane sunt legate de
evenimentele de după 28 iunie 1940. Viaţa liberă şi prosperă a
basarabenilor a fost întreruptă de invazia sovietică. Din acea perioadă,
Basarabia a cunoscut, sub regimul sovietic, momente dramatice, când
foştii deputaţi ai Sfatului Ţării, oameni politici, profesori
universitari şi şcolari, preoţi şi ţărani gospodari, au fost supuşi
represiunilor staliniste, au făcut puşcării, au plătit cu viaţa
convingerile politice unioniste, au fost trimişi în Siberia, în
GULAG-urile sovietice, unde au fost exterminaţi, ca trădători şi
criminali.
În continuare vom prezenta scurte note biografice ale acestor martiri,
faptuitorii Unirii Basarabiei cu România, membrii Sfatului Ţării.
Ion Pelivan – un lider politic şi militar al Basarabiei
(1876-1954)
Ion Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci în
judeţul Lăpuşna), în familia lui Gheorghe Pelivan, cântăreţ la biserica
din sat, şi a Eugeniei Titica. Încă din copilărie, Ion Pelivan era
fascinat de vechea limbă română a textelor bisericeşti şi de literatura
orală transmisă din generaţie în generaţie.
După absolvirea şcolii primare din satul natal, a fost trimis la şcoala
de băieţi din Chişinău, ulterior fiind înmatriculat la Seminarul
Teologic. Aici a stabilit primele contacte cu personalităţi ce urmau să
joace un rol important în evenimentele ce au determinat cursul istoriei
Basarabiei pentru mai mult de un secol: Gh. Grosu (viitorul mitropolit
Gurie), I.Andronic, N.Murea, Gh.Ghicu şi V.Oatu.
În 1898, absolvind seminarul teologic, Ion Pelivan a obţinut bursa
zemstvei guberniale şi a plecat la Dorpat (actualul Tartu, în Estonia) –
un vechi centru universitar, cu o atmosferă intelectuală efervescentă,
unde se înscrie la Facultatea de Drept. Aici îşi făcuse anterior
studiile renumitul basarabean L.A.Casso, profesor universitar la Moscova
şi fost ministru de instrucţie publică al Imperiului Ţarist. I.Pelivan
i-a convins şi pe vechii lui prieteni de la Seminarul Teologic din
Chişinău să vină în acelaşi oraş, unde axistau posibilităţi reale de
formare a unui mediu intelectual, o ridicare la un alt nivel a
cercurilor naţionale din Basarabia acelor timpuri.
Alături de vechii săi prieteni (V.Oatu, Gh.Ghicu, V.Manu etc.), Ion
Pelivan a constituit Pământenia basarabeană, o societate
studenţească cu program politic, naţional şi academic. În cadrul
societăţii, existau două curente de bază, curentul naţional se
pronunţa pentru întroducerea limbii române în şcoală, biserică,
administraţie şi justiţie, precum şi pentru autonomia administrativă a
Basarabiei, în timp ce curentul social revoluţionar urmărea
înlăturarea regimului autoritar ţarist şi trecerea la un socialism
democratic.
Scopul tuturor era dezvoltarea conştiinţei naţionale, în interesul
pentru istoria, cultura şi literatura românească. Membrii societăţii
întemeiază în incinta Universităţii o bogată bibliotecă de carte
românească. Pe adresa Pământeniei soseau din Ţară ziare, reviste,
cărţi. Biblioteca dispunea de cunoscutele publicaţii ale vremii:
”Albina”, ”Adevărul”, ”Universul”; de lucrările ştiinţifice ale
reputaţilor istorici N.Iorga, A.D.Xenopol, Gr.Tocilescu; de operele
clasicilor V.Alexandri, M.Eminescu, I.Creangă, A.Vlăhuţă ş.a..
Era o activitate pe care ţarismul nu o putea tolera, aşa că membrii
organizaţiei au fost arestaţi şi întemniţaţi, iniţial la Dorpat, apoi la
Wenden (1902-1903). I.Pelivan a fost eliberat iniţial, pentru susţinerea
tezei de licenţă (dar sub supraegherea poliţiei), ulterior, în 1904,
fiind exilat pe un termen de 3 ani în nordul Rusiei la Viatca, regiunea
Arhanghelsk.
Colaborează cu naţionaliştii C.Stere, Em.Gavriliţă, scrie articole în
limba română, face propagandă.
Organele de resort au decis, totuşi, să scape de acest intelectual
indezirabil şi l-au trimis pe frontul din Manciuria, ca soldat. Cu
ajutorul unui ofiţer, doctor, din cauza unei boli a fost demobilizat şi
trimis în oraşul Kazan, unde a ocupat funcţia de grefier la tribunal. În
1905, obţine posibilitatea de a se întoarce în Basarabia.
S-a stabilit la Chişinău, unde a organizat prima grupare cu caracter
naţional revoluţionar din Basarabia, alături de vechii săi colegi de la
Seminarul Teologic şi de la Dorpat. Editează şi primul ziar în limba
română de pe aceste meleaguri, Basarabia (1906-1907). Închiderea
ziarului şi riscurile asumate l-a forţat să se retragă din Chişinău, în
iunie 1907, fiind numit locţiitor de judecător în oraşul Bălţi.
La Bălţi, Ion Pelivan, a fondat o organizaţie de intelectuali, din care
făceau parte profesori de şcoală, avocaţi şi diferiti funcţionari.
Ulterior, ei promovau limba română iar la biblioteca publică din oraş au
fondat un departament de carte românească.
Fiind ales în calitate de membru în Consiliul şcolar bisericesc judeţean
şi preşedinte al comisiei de examinare, I. Pelivan a obţinut o nouă
platformă de promovare a limbii române. Dar autorităţile ţariste au
reacţionat prompt: P.Fola a fost eliminat din învăţământ, iar Ion
Pelivan – forţat să demisioneze din magistratură. Motivul care a iritat
cel mai mult autorităţile ţariste exprimă pe deplin caracterul plin de
curaj al acestui naţionalist basarabean, când la 16 mai 1912,
autorităţile ţariste serbau centenarul anexării Basarabiei, I. Pelivan a
refuzat să participe la vreo manifestare (deşi funcţia sa publică îl
impunea), îmbrăcându-se în mod demonstrativ în doliu şi plimbându-se pe
stradă, de unul singur, cu o panglică tricoloră.
Alungat din funcţia de judecător în urma acestor acţiuni, s-a înscris
într-un barou de avocaţi şi şi-a continuat activitatea revoluţionară.
Deşi era urmărit de agenţii poliţiei ruseşti, a călătorit în repetate
rânduri peste Prut, vizitându-l inclusiv pe Nicolae Iorga. Aducea din
aceste călătorii cărţi româneşti pentru intelectualii moldoveni din
oraş.
În 1916, în timpul primului război mondial, I.Pelivan, deja mobilizat, a
fost trimis pe frontul românesc, dar mai mult se ocupa de propaganda
naţională decât de armată şi război, care erau străine românilor de pe
ambele maluri ale Prutului. Profitând de tulburările de pe front şi de
revoluţia rusă, în 1917 a plecat la Chişinău pentru a participa la
mişcarea de deşteptare naţională. Colaborează cu Comitetele Ostăşeşti
Moldoveneşti din Odesa, Iaşi, Chişinău.
În 1917, participă la fondarea Partidului Naţional Moldovenesc. Blocul
Moldovenesc l-a înaintat la postul de preşedinte al Sfatului Ţării, dar
maturitatea lui politică l-a făcut să cedeze acest post lui Ion Inculeţ,
care era agreat de minorităţile naţionale.
Publicistul Gheorghe Tofan a scris despre Ion Pelivan următoarele
detalii elocvente la şedinţa Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1917: ”Dl
Pelivan e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeş răsărit
din pământul binecuvântat al Basarabiei, faţă liniştită, duioşie în
glas, zâmbet dulce în privire. Vorbeşte cu glas lin, într-o românească
literară. Adânc cunoscător al trecutului ţării, el face o sumară
reprivire istorică, insistând îndeosebi asupra nenorocirilor prin care a
trecut neamul său din Basarabia în veacul din urmă. Cuvântarea temeinică
şi călduroasă a fost aplaudată neîntrerupt...” (Sărbătoarea
Basarabiei.- Chişinău, 1917).
A fost ales delegat în Sfatul Ţării din partea Congresului Militarilor
Moldoveni ce şi-a ţinut lucrările la Chişinău 22-27 octombrie 1917 şi a
aderat la Blocul Moldovenesc.
Într-un moment foarte critic şi responsabil pentru Basarabia, deputatul
Ion Pelivan ca un soldat al neamului manifestă un curaj şi un eroism
deosebit, îndeplinind una dintre deciziile, cu care a fost însărcinat,
de a aduce Armata română, pentru restabilirea ordinii şi luptei cu
structurile militare bolşevice.
Vă prezentăm un episod din memoriile lui, povestite în 6 ianuarie 1918:
”La colţul străzilor Gogol cu Reni mă întâlnisem cu Ion Valuţă şi Ion
Buzdugan, care au insistat să mă ascund imediat, ori să fac tot
posibilul să plec din Chişinău, fiindcă am fost condamnat la moarte.
Ne-am dus atunci la Dl N.Suruceanu, unde, împreună cu prietenii mei
(...) am alcătuit un plan cum să ieşim din oraş. Căci începuseră să
apară iarăşi indivizi suspecţi, care întrebau mereu şi cu insistenţă pe
dl. Suruceanu, că cine mai locuieşte în casă.
Timpurile fiind foarte tulburi, nu ştiam care vom scăpa cu viaţă. La ora
8, toţi patru, formând o cvasipatrulă bolşevică, am ieşit cu puştile la
umăr, îmbrăcaţi în uniformă muscălească în strada Sadovaia; de aici, în
pas militar, câte doi, am luat drumul spre şoseaua Hânceşti.
Am părăsit această şosea chiar de la începutul ei, ca să nu întâlnim la
bariera oraşului străjeri bolşevici, care făceau pază, nelăsând pe
nimeni nici să intre şi nici să iasă din oraş fără un permis de la
”FRONT-OTDEL”.
Am luat drumul spre Mânâstirea Suruceni, prin livezi şi grădini. Era o
noapte luminoasă, frumoasă şi caldă ca de primăvară. Luna plinî ne mărea
pericolul, fiindcă puteam fi uşor recunoscuţi (....). Am fost surprinşi
de o droaie de câini, care s-au năpustit asupra noastră. Lătratul lor a
atras atenţia santinelelor bolşevice, care au început a trage focuri de
puşcă asupra noastră. Gloanţele şuierau peste capetelor noastre. A fost
un moment greu de trecut. Am scăpat numai aruncându-ne într-o râpă de
spini şi porumbele. Când au încetat împuşcăturile, ne-am reîntors, luând
alt drum, călăuzindu-ne după stele şi crestele dealurilor. (...)
După o zi de călătorie, ocolind drumul mare şi şoseaua de teama
bolşevicilor, am ajuns la Leova, la 9 seara. Acolo ne-am prezentat
comandantului garnizoanei, colonel Macovei, care la început,
nerecunoscându-ne şi văzându-ne în uniformă rusească, ne-a primit cu
mare bănuială. Spunându-i lămurit că trebuie cât mai curând să ajungem
la Iaşi, având o misiune urgentă, orice întârziere ne-ar fi cauzat mult
rău, pentru care va fi răspunzător personal.
Scopul venirii mele la Iaşi era ca să grăbesc trimiterea Armatei române
în Basarabia, în general la Chişinău, unde orice zi de întârziere putea
provoca pierderi ireparabile. Chiar pe la sfârşitul lui decembrie
plecase de la Chişinău la Iaşi dl.Iancovici, care neoficial era ataşat
de către Guvernul român, pe lângă mine, cu însărcinarea de a grăbi
trimiterea Armateu române la Chişinău.
Deşi, după trei zile de la plecare, dl. Iancovici îmi trimisese prin
colonelul francez d’
Albiol următoarele rânduri convenţionale: ”Tata este sănătos şi peste
3-4 zile va sosi.”. Dar aceste zile trecuseră şi armata nu sosea.
Batalionul de ardeleni trimis sub comanda generalului rus Kantzerof era
insuficient pentru a putea ţine piept bandelor bolşevice, care din zi în
zi deveneau tot mai îndrăzneţe.
În Iaşi a trebuit să stăm până în 12 ianuarie 1918, când s-a primit
vestea că Armata română este în apropiere de Chişinău”.
Revenit în Basarabia, şi-a reluat activitatea în cadrul Sfatului Ţării,
a fost membru în comisiile de Declaraţii şi Statute, Administrativă, de
Regulamente.
La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.
Ion Pelivan a participat la Conferinţele de pace de la Paris (1919-1920)
şi Geneva (1922), unde a susţinut cauza Basarabiei. La Paris a editat
ziarul La Basarabie şi o serie de broşuri în care a argumentat
dreptul României asupra Basarabiei. La chronologie de la
Besssarabie, L'Etat economique de la Besarabie, L'Union de
la Bessarabie sous le regime russe.
După ce situaţia în teritoriul Basarabean s-a stabilizat, continua să
activeze cu acelaşi entuziasm şi dăruire. A deţinut în repetate rânduri
funcţia de deputat al României Mari. Între anii 1919-1920 a deţinut
funcţia de ministru al justiţiei în Guvernul lui Alexsandru
Vaida-Voievod. În 1923 a intrat în Partidul Naţional Ţărănesc Român.
Între anii 1927-1935, s-a aflat în conducerea filialei din Basarabia, a
promovat Asociaţia de cultură ”Astra”, activând şi în funcţia de
director al revistei Viaţa Basarabiei.
O susţinere deosebită pe parcursul vieţii şi activităţii sale extrem de
pline şi productive i-a fost oferită de soţia sa, Maria, descendentă din
cunoscuta familie Gogu. Olteancă de origine, şi-a făcut studiile de arte
frumoase la Munhen, Germania. Cunoştea foarte bine franceza şi germana,
făcând traduceri şi din autori clasici. Activa în domeniul social şi
umanitar, fiind preşedinta ”Asistenţei publice pentru copii din oraşul
Chişinău” şi situîndu-se în fruntea Crucii Roşii din Basarabia. Una
dintre pasiunile ei era colecţionarea de tablouri şi icoane vechi
româneşti, care erau completate de celebra colecţie de documente vechi a
soţului. Biblioteca familiei era imensă, umplând o cameră de 40 metri
pătraţi.
Dar perioada de calm s-a încheiat, pentru familia Pelivan, la 28 iunie
1940. Soţul Nadiei, fiica adoptivă a lui Ion şi Mariei Pelivan, era
ofiţer la biroul de informaţii al unei divizii şi primise date secrete
privind concentrarea de armate sovietice la Nistru. Avertizat de
ginerele său, I.Pelivan, care se afla pe atunci la Chişinău, a avut timp
să se refugieze la Iaşi, luând cu el doar cât bagaj încăpea într-o
valiză. În 1941, când a revenit la Chişinău, împreună cu soţia, şi-au
găsit casa devastată, biblioteca şi colecţiile de artă dispărute.
În 1944, familia Pelivan a reuşit din nou să se refugieze în România,
stabilindu-se la Bucureşti. Pe parcursul următorilor ani a fost mereu
monitorizat de serviciile securităţii româneşti şi sovietice.
În 1950, în noaptea de 4 mai, la vârsta de 74 de ani, I.Pelivan a fost
arestat de securitatea română, operaţiune pusă la cale de KGB-ul
sovietic (aceştea aveau ordinul lui Stalin ”..să-i omoare, unde ar fi,
pe toţi foştii membri ai Sfatului Ţării”.)
L-au trimis la închisoarea din Sighet. Nu a mai fost văzut de atunci de
nimeni dintre membrii familiei.
Nadia Perju Mardare, fiica lui adoptivă, mărturiseşte că
”...profesorul facultăţii de teologie din Chişinău C.Tomescu, unul
dintre puţinii supravieţuitori ai închisorii din Sighet, a venit în 1962
la Maria Pelivan şi i-a spus că la Sighet a stat într-o cameră cu Ion
Pelivan. I-a povestit despre martirajul acestuia. Din cauza batjocurii
temnicerilor, frigului şi umezelii din închisoare, Ion Pelivan se
îmbolnăvise grav, avea dureri reumatice feroce. Ajutor medical nu
primea. Temnicerii-bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea
ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza
alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S-a stins din viaţă
la 24 ianuarie 1954, de Ziua Unirii Principatelor, adică a fost omorât
prin chinuri şi umilinţă. La 25 ianuarie a fost scos noaptea şi aruncat
într-o groapă din cimitirul închisorii.”
G.N.Viforeanu, în memoriile sale, publicate în 1997 la Bucureşti scrie
despre Ion Pelivan, ca a fost luptător pentru Basarabia şi pentru Unire,
nu a mai făcut politică în România după 1940, ”decât acea de iubire
de ţară”. A lăsat posterităţii numeroase lucrări literare şi
publicistice, a colaborat cu ziarele şi revistele basarabene, româneşti
şi franceze
A fost decorat cu numeroase ordine şi medalii din România şi
străinătate, neluate în seamă de autorităţile româneşti.
Nimicirea intelectualităţii basarabene şi româneşti a constituit una
dintre sarcinile principale ale ocupantului sovietic şi comunismului
românesc.
col.(r), conf.univ. dr. Anatol MUNTEANU
Bibliografie
1.Iorga
Nicolae. Un sol al Basarabiei. Viaţa Basarabiei.-1936,-nr.7-8;
2.Halippa, Pan, Ion Pelivan: Viaţa şi activitatea. Conferinţa dlui Pan
Halippa rostită în sala istorică al fostului Palat al Sfatului Ţării, la
sărbătoarea jubileului dlui Ion Pelivan//Viaţa Basarabiei,- 1936;
3.Arhivele Basarabiei,-1938,-nr.1-4, anul X. Lămurirea unei mistificări
istorice.
4.Colesnic, Iurie, Generaţia Unirii, Chişinău, p.276, 2016.
|
|
