România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

O mare iubire: Bradul Unirii…

 

Cu mai mult de un an în urmă, când am auzit această poveste credeam că momentul oportun al publicării ei ar fi 1 Decembrie 2018, ziua când întreaga suflare românească va sărbători Centenarul Marii Uniri sau, cel devreme, pe 27 Martie curent, ziua când românimea va marca Centenarul Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, basarabenii fiind primii care s-au adunat în Sfatul Ţării şi au făcut Unirea. Asta chiar dacă o parte din Basarabia, cea de Sud, cea adevărată, Istorică, participaseră deja la Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, făcută de Domnitorul Moldovei Alexandru Ioan Cuza. Dar iată de ce în 16 luni am schimbat termenul publicării acestei mici dar frumoase poveşti: Vreau să le fac tuturor prietenilor unionişti o surpriză în Ziua Micii Uniri, 24 ianuarie 2018, la cea de a 159-a aniversare a ei, pentru că Mica Unire, de fapt, a fost prima repetiţie a Marii Uniri, din 1918…

Aşa dar această poveste a bradului Unirii am auzit-o pentru prima dată acum 16 luni de la un octogenar, un Om şi un Român, ambele cu majuscule, de lângă castelul Bran, mai exact dintr-o mahala a oraşului Bran, numită Predeluţ, de care, cum s-ar zice, m-am îndrăgostit de la prima vedere şi mi-a devenit prieten pentru toate zilele câte mi-au mai rămas să le trăiesc, care se numeşte Alexandru Lupescu, bucureştean la naştere, dar medicii i-au recomandat să lase capitala celor mai sănătoşi ca el şi să se mute într-o localitate de la munte, dacă vrea s-o mai ducă vreo zece ani. Şi s-a mutat la Bran. De atunci au trecut mai bine de două decenii şi Omul nostru păşeşte fericit pe Terra, sănătos, chiar dacă nu-i “sănătos tun”.

Domnul Alexandru Lupescu, pe mama căruia o chema, ca şi pe amanta lui Carol al II-lea, Elena Lupescu, a avut de suferit din această presupusă cauză, fiind exclus de la facultate de către oamenii cominternistei Ana Pauker, ca presupus “fiu al reprezentantei clasei exploatatoare”, Elena Lupescu, ambele, şi ea şi Ana Pauker, fiind, de fapt, reprezentante ale aceleiaşi minorităţi naţionale din România.

Alexandru Lupescu, fiind matematician de profesie este un mare admirator al Basarabiei Româneşi şi al adevăratei culturi ruseşti: dânsul a citit aproape toată literatura clasică rusă dar şi cea de limbă română din Basarabia. De fapt cărţile ne-au şi împrietenit. Mai concret, în anul 2011, am fost rugat de Lidia Kulikovski, directoarea de atunci a Bibliotecii Municipale din Chişinău, ca revenind de la Râmnicu Vâlcea şi Piteşti, unde mă aflam, să trec pe la acest Om din or. Bran, şă preiau o frumoasă donaţie de carte făcută bibliotecii noastre, din care făcea parte şi întreaga colecţie a Enciclopediei vechi ruseşti tipărită în primii ani ai secolului XX. Am rezolvat problema în cauză, Biblioteca Municipală îmbogăţindu-şi fondul de carte, iar eu din această călătorie m-am ales cu un prieten la cataramă.

Iar acum să vă spun povestea Bradului Unirii care-i legată de acest Om, el auzind-o la rândul său de la un minunat prieten, conducătorul corului Bisrericii ortodoxe din Predeluţ-Bran, Ioan Rotar, originar din comuna Diviciorii Mari, judeţul Cluj.

A. Lupescu scrie o carte de memorii, pe care urmează s-o tipărească în viitorul apropiat, care conţine un capitol despre acest prieten şi despre povestea pe care a auzit-o de la el. Cititorii vor avea posibilitatea să citească această carte de memorii, iar eu mă grăbesc să le aduc la cunoştinţă în acest an al Centenarului Unirii doar povestea despre Bradul Marii Uniri, poveste care, bănuiesc eu, va avea continuare…  Iată acest fragment din manuscrisul încă neredactat al viitoarei cărţi de amintiri a domnului Alexandru Lupescu pe care dumnealui mi l-a oferit în calitate de cadou/surpriză mie, dar şi prietenilor şi fraţilor nostrii din România şi din jurul ei.

*    *    *

„…Ieri când am ajuns (la Diviciorii Mari-n.n.) şi m-am dat jos din maşină, nu m-am uitat nici în stânga, nici în dreapta. Din pricina ploii am băgat capul între umeri şi n-am văzut nimic. Acum nu mai plouă, soarele e timid dar norii s-au risipit. E lumină, o lumină blândă. Şi ce văd ? În faţa casei părinteşti, în partea dinspre biserică stă înfipt în pământ o minune de brad. Înalt, majestuos, provocator, parcă înfruntând istoria. Mă uimeşte cutezanţa cu care înfruntă cerul ridicându-se semeţ peste casa părintească a lui Ioan.

- Amice, îi spun. Ce e cu bradul ăsta imens ? De ce nu-l tai ? Dacă vine o furtună  puternică, îl dă jos şi îţi distruge casa!

Ioan, parcă pregătit la o astfel de avertizare, calm şi sigur de el, îmi răspunde fără pic de ezitare :

- Câtă vreme trăiesc eu, nimeni nu-l va da jos ! Şi porneşte dârz spre casă, deschide poarta, dar se opreşte dorind să-mi mai spună ceva. Eu rămăsesem pe loc cu ochii pe bradul falnic încercând să înţeleg ce rost are să stai cu sabia lui Damocles deasupra capului. Mă îndrept spre Ioan şi când ajung lângă el, îmi pune bărbăteşte mâna pe umăr, se uită lung la mine, apoi începe să-mi vorbească de parcă nu aş fi meritat explcaţia ce a urmat:

- Bradul ăsta, începu el, a fost adus de la Alba Iulia, la 2 decembrie 1918. Bunicul meu, primarul satului  nostru, Ioan Rotar, da, îl chema ca pe mine, tot Ioan Rotar, a participat la Marea Adunare. Ca şi el, când s-a terminat Adunarea de la Alba Iulia, toţi participanţii satelor au primit dela organizatori câte o ploscă din lemn cu vin negru pentru drumul spre casă, dar şi câte un puişor de brad pe care să-l planteze în sat, fie în faţa primăriilor, fie în alt loc ales de oameni. Bradul trebuia să devină peste ani un simbol al Marii Uniri a Românilor. Aşa ca, atunci când  tatăl meu, Grigore, mi-a spus povestea asta am hotărât că îl voi ocroti ca pe ochii din cap şi nimic nu poate opri ca acest simbol să dăinuie de acum încolo!

Ioan avea ochii umezi, de câteva ori glasul i se poticnise. Voiam să-l îmbrăţişez. M-a luat pe după umeri şi m-a condus în casă. Multă vreme n-am putut să mai scot vreun cuvânt. Era cea mai puternică lectie de patriotism de care avusesem parte în întreaga mea viaţă. Iar amicul meu, Ioan Rotar, devenise, ca şi bradul de la poarta casei sale părinteşti, simbolul statornicirii prieteniei noastre…”

*    *    *

Auzind la Bran, în seara zilei de 1 octombrie 2016, această poveste citită de autor din manuscrisul viitoarei sale cărţi, n-am dorit să amân plăcerea unei adevărate descoperiri, despre care n-am auzit şi n-am citit nicăieri vreodată, a doua zi, dis-de-dimineaţă, am şi luat-o spre Diviciorii Mari, cu bătrâna mea TOYOTĂ, care pe atunci încă nu avea nici două decenii de la naştere. După ce am parcurs într-o jumătate de zi cei 300 km de drum printre dealurile şi văile ardelene, frumoase de nedescris şi pline de istorie românească, fără însoţitor, dar cu cheia de la casa bunicului lui Ioan Rotar, casă care la Marea Unire, temporar, a servit şi ca edificiu al primăriei din comună până s-a construit un altul din Bugetul României Mari (în această casă şi azi se mai păstrează de atunci portretele Regelui Unificator, Ferdinand, şi al Reginei Maria, şi alte vestigii din perioada Marii Uniri). Am fotografiat orice centimetru pătrat de casă, de brad, de curte, fântână din curte etc pentru că filmam Istoria, şi aceşti “participant” la Unire pe care i-am mai prins …în viaţă!!!

Două octombrie 2016 a fost pentru mine o zi istorică, plină de impresii şi de mare zbucium prin Diviciorii Mari ai cantorului din Predeluţ, Ioan Rotar, sat care a păstrat ca amintire, nouă, celor de azi, un vestigiu nemaiîntâlnit şi nemaivăzut, deocamdată, nicăieri în românime…

Continuarea acestei poveşti ar putea avea loc în cazul când acest text va ajunge prin satele şi comunele Transilvaniei, ale Banatului, Crişanei  şi Maramureşului, la fiii, neopţii şi strănepoţii acelor oameni, votanţi ai Marii Uniri, cei care au plecat de la Alba Iulia, la casele lor, cu o ploscă de vin vin roşu şi cu un brăduţ, numit atunci, probabil, “Micul Brăduţ al Marii Uniri”. Aceştia , posibil, acum mai sunt pe undeva prin provinciile româneşti participante la Marea Adunare de la Alba Iulia, având acum nici mai mult nici mai puţin, UN CENTENAR. Dacă se întâmplă această minune şi se mai găsesc vreo 10-20-30 şi mai mulţi de astfel de SECULARI AI UNIRII mă angajez, cum se topeşte zăpada, să-mi iau camerele foto şi video şi să merg să-i înveşinicesc pentru un viitor BICENTENAR AL MARII UNIRI…

 

prof.univ.dr. Vasile ŞOIMARU

Chişinău