România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Pictorul Sava Henţia (1848-1904)

în anul Centenarului Marii Unirii

 

În seria manifestărilor din 2018 dedicate Marii Uniri în  Anul Centenarului, care este şi anul european al patrimoniului, am considerat că este un bun moment pentru punerea în valoare a creatorilor români şi a operelor lor artistice, pentru o Românie educată, o Românie care se dezvoltă prin artă şi cultură.                

Nu întâmplător, am ales să sărbătorim 170 de ani de la naşterea marelui pictor local Sava Henţia. Evocarea a debutat joi 1 februarie 2018, cu  depuneri de coroane şi ample manifestări la bustul pictorului - operă  a sculptorului Tiberiu Panait - ridicat în satul său natal Sebeşel, comuna Săsciori.  Evenimentul  a cuprins o  prezentare a  vieţii şi activităţii artistului născut în anul  1848, anul  revoluţiei paşoptiste, contemporan cu afirmarea naţiunii moderne româneşti în plan European.

Pictorul Sava Henţia a văzut lumina zilei la 1 februarie 1848, în satul Sebeşel, într-o familie numeroasă, ca  fiu al preotului Ilie Hintza si al Anei, născută Dăncilă din Răchita. Descendent dintr-o aleasă tulpină, ale cărei ramificaţii au alcătuit, în istoria bisericească a Transilvaniei, pentru un întreg secol, o impresionantă dinastie de sacerdoţi.

Deosebindu-se de ceilalţi fraţi ai săi care vor deveni preoţi, el este atras de artă. În 1862, fratele mamei sale, fotograful Zaharia Dăncilă, cunoscut la Bucureşti ca Dănciulescu îl ia sub ocrotirea sa la Bucureşti. Cunoscându-i înclinaţia spre desen, fotograful doreşte specializarea tânărului în retuşarea de fotografii, dar şi facilitarea accesului la studii în domeniul artei. Astfel, viitorul pictor şi-a început instrucţia artistică în anul 1862, la numai paisprezece ani, când, după absolvirea gimnaziului german din Sebeş,va intra ucenic în atelierul unchiului său.

Cei trei ani, cât a învaţat să retuşeze fotografii, sub îndrumarea unuia dintre primii practicanţi autohtoni ai fotografiei, fondată cu numai un sfert de secol în urmă, în Franţa, de Joseph Nicéphore Niépce si Louis-Jacques Daguerre, i-au marcat tânărului destinul Fotografia l-a ajutat să înţeleagă diferenţa între repro-ducerea mimetică a realităţii şi transpunerea ei poetică.  

În Bucureşti, tânarul Sava Hentia îşi găseşte o locuinţă, în mahalaua Sf. Elefterie, în apropiere de cursul Dâmboviţei, pe locul unde, pe la 1890, se afla Hanul Babic. Anul 1863 este marcat de un eveniment nefast, ce s-a reflectat asupra omului, cât si a artistului Henţia. Tânărul este surprins într-o noapte de apele învolburate ale Dâmbo-viţei ce au năvălit în curţile şi casele de pe mal. Se va salva înotând, dar, ulterior se alege cu o febră tifoidă, al cărui tratament greşit va determina surzirea sa pe viaţă. Din cauza acestei infirmităţi  la şcoală, tânărul artist va fi  scutit de multe materii, în afara celor de specialitate. Cu toate încercările la care a fost supus, marcat fizic prin surzenia ce a urmat  momentului inundaţiilor, pictorul Sava Hentia s-a dovedit un caracter puternic învingând obstacolele handicapului dobândit, urmându-şi cu tenacitate si pasiune talentul de care era pe deplin conştient. Încrederea în forţele proprii, conştienţa talentului său, dorinţa de a-şi spune cuvântul pe care simţea că-l avea de spus i-au dublat forţele în lupta cu necazurile şi piedicile ce i se iveau în cale.

Pentru Sava Henţia anul 1865 este unul esenţial, decide să studieze pictura, înscriindu-se la cursurile Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, înfiinţată, în 1864. Aici se va remarca de la început, astfel încât, între 1865 si 1870, ca bursier de stat, va beneficia de iniţiere într-un limbaj artistic guvernat de normele esteticii academiste, din partea profesorilor Gheorghe Tăttărescu si Theodor Aman, fondatorii şcolii. Formaţia sa este rezultatul unei activităţi performante, care îl ajută să termine cu mijloace proprii studiile şi să obţină primele succese ca elev, lucrările realizate în tinereţe fiind medaliate cu argint si bronz. Astfel, în anii de studii 1867-1868, obţtine Diploma si Medalia de Argint la Studiu după natură şi Medalia de Bronz la Concursul după Antic. Un an mai târziu, concurează pentru o bursa de studii în străinatate, pe care nu o va câştiga dar,  Sava Hentia obţine o menţiune pentru compozitia Gasirea cadavrului lui Abel. Între anii 1869 si 1870 i se decernează medalii de argint si bronz la Studiu după natură şi respectiv la Anatomie. În anul absolvirii 1870, tânărul pictor participă la concursul care se organiza anual în vederea selectării studenţilor care urmau să obţină burse de studii în străinătate cu compoziţia Orfeu şi Euridice. În acelaşi an Henţia va participa la Expoziţia artiştilor în viaţă prezentând  două portrete  şi anume - Portretul Dl. Grant şi Portretul Dl. Caligari. Apreciate cu Medalia de clasa a II-a  pentru portret.

Preluând modelul şcolii franceze, unde studenţii din anii terminali concurau la câştigarea celebrului Prix de Rome, academia bucureşteană organiza şi ea anual un concurs pentru acordarea unei burse de specializare la Paris. Premiantul frecventa timp de trei ani atelierele uneia dintre cele mai râvnite instituţii de acest gen din Europa pentru a se perfecţiona. Tânarul pictor s-a numarat între primii cinci nominalizaţi de juriu, fără însă a dobândi marele premiu. Desemnat câstigator un an mai târziu, în 1870, Sava Hentia a ajuns la Paris unde a optat să-şi continue studiile, frecventând trei ani la rând, până în 1873, atelierul prestigiosului profesor de la École des Beaux Arts, Alexandre Cabanel. Deşi contestat pentru conservatorismul său, Cabanel a avut totuşi meritul incontestabil de a fi îndrumat profesional şi de a fi recomandat, spre a dobândi recunoaştere din partea mediilor oficiale, un numar însemnat de tineri artişti europeni. Bursierul român v-a urma cu sârguinţă sfaturile maestrului, specifice şcolii de orientare academică, deşi noile curente ale modernităţii, romantismul, realismul şi plein-air-ismul se afirmau deja cu pregnanţă în mediul artistic parizian. În formarea sa artistică Sava Hentia a  preluat  tot  ceea ce era potrivit firii sale şi talentului său pentru a se dezvolta ca personalitate distinctă în perimetrul artei românesti, preocupat în acelaşi timp de perspectiva construirii unei cariere solide în ţară

Apreciindu-i talentul si dorinţa de studiu, profesorul i-a oferit o şansă extraordinară, sprijinindu-l, din poziţia de membru al juriului salonului oficial de artă, care se deschidea anual la Paris, să expună o lucrare cu temă mitologică. Organizatorii au ţinut cont de caracterul remarcabil al tabloului prezentat de român, asezându-l alături de o compozitie realizată de faimosul pictor francez Pierre Prud’hon. Lucrarea are succes iar evenimentul având răsunet şi la Bucuresti, v-a deschide artistului o perspectivă de afirmare şi în propria ţară, unde va reveni, în 1874. Era anul în care a debutat oficial mişcarea impresionistă, ale cărei noi viziuni si tehnici n-au avut impact asupra caracterului conservator al tânarului pictor transilvănean. În anul 1872, Sava Hentia expune la Salonul din Paris lucrarea Nunta ţaranească, înfăţişând imaginea unui sat transilvănean din regiunea Sibiului„ şi pe care o va  trimite apoi în ţară, la Expozitia artiştilor în viaţă de la Bucureşti din acelaşi an.               

Henţia rămâne la Paris, până la sfârşitul anului 1873, când îşi termină studiile. Revenit în ţară în 1874 artistul se stabileşte la Bucureşti, unde pentru a-şi putea întreţine familia, activează pe rând, ca  profesor de desen şi caligrafie la únele şcoli din capitală. mai întâi la  Externatul Secundar de fete, la Azilul „Elena Doamna” iar în ultima parte a vieţii la Şcoala Profesională de fete. Ca profesor de pictură a avut elevi care s-au remarcat în artă, un exemplu a fost pictoriţa Ottilia Michail Oteteleşanu între anii 1899-1903. Ea ajungând datorită telentului remarcabil, pictorul favorit al reginei Elisabeta si al Casei Regale.

În 1874, la numai douazeci si şase de ani, Henţia era perceput ca un reprezentant de seamă al generaţiei sale. Faptul fusese confirmat prin reuşita sa din capitala europeană a artelor, dar si de medalia câstigată la Bucureşti, pentru tablourile prezentate la Expozitia Artistilor în viaţă. Regulile clasice, de echilibru si armonie, pe care şi le-a însuşit în anii uceniciei pariziene, l-au plasat în zona conservatoare a limbajului plastic de tip academic. Dorind să se afirme în societatea românească a timpului, conservatoare şi ea, Henţia nu a fost interesat de faptul că, în acest timp, la Paris şi în Europa se afirmau noile viziuni şi tehnici ale Impresionismului sau ale Simbolismului. Realitatea românească la care se întorcea după răstimpul petrecut în atelier si în sălile muzeelor, era mai degrabă stăpânită de tensiuni. Expresia artei academice, îi impunea constrângeri de care puţini dintre confraţii săi au avut curajul să se elibereze.

O etapă a maturizării profesionale a pictorului Sava Henţia putem să o considerăm ca fiind cea a istoricelor evenimente legate de Razboiul de Independenţă de la 1877. Transformarea artiştilor in adevaraţi reporteri de război aduce o noutate absolută şi un nesperat progres in pictura românească. Voluntar, ataşat  la Ambulanţa Marelui Cartier General, Sava Henţia avea să se alăture echipei de pictori, din care mai făceau parte Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary şi G.D. Mirea. cu misiunea de a însoţi pe front trupele şi a imortaliza pe pânză istoria României.

Împiedicat să participe  direct pe frontul de luptă  din cauza bolii de care suferea, Sava Henţia  v-a nota momentele din spatele frontului. Schiţele sale tratează subiecte aparent lipsite de dramatism, situaţii diverse care „i se perindă prin faţa ochilor în cursul mişcării sau repausului trupelor: trupe trecând Dunărea la Corabia, grupuri de soldaţi, un sanitar şi doi răniţi, aspecte din viaţa ţăranilor bulgari”, alteori fixează impresii de atmosferă, care-i atrag atenţia prin ineditul lor. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Pe baza numeroaselor  schiţe realizate în toată perioada razboiului, a creat, la intoarcerea in ţară, lucrări ample, compoziţii executate în acuarelă şi ulei, între care se reliefează lucrările Întâlnirea şi Transport de provizii pe front.  Picturilor de război li se adaugă o bogată creaţie cu tematică istorică ce a lăsat amprente semnificative pe manuscrisele istorice ale picturii româneşti. Considerată cea mai importantă compoziţie de război a lui Sava Henţia lucrarea Lagărul, cunoscută şi sub numele de Bivuac va rămâne un reper pentru pictura românească a secolului al XIX – lea. Alte lucrări importante care l-au definit ca reporter de război au fost: În tabără, Gara de mărfuri, Cai la Conovăţ,Turc cu narghilea,Vânzători de covoare. O mare parte a lucrărilor din perioada campaniei militare au fost medaliate, iar cea mai mare parte a lor au fost achiziţionate pentru colecţia regală.

După etapa participării la Războiul de Independenţă artistul îşi diversifică aspectele tematice, tehnicile de lucru, mijloacele de expresie, abordând constant în creaţia sa peisaje, scene de gen, naturi statice, si numeroase portrete. Lirismul pictorului se concretizează în lucrările cu naturi statice si portrete de copii unde găsim sugestia unui sentiment tandru de caldă intimitate, într-un limbaj plastic bogat şi un imbold sufletesc sincer. În urma peregrinărilor sale în mijlocul naturii si deselor calătorii, au rezultat unele dintre cele mai valoroase lucrări, materializate în peisajele cu accent realist de o mare sinceritate şi de un efect estetic superior.

Deşi propriu-zis aparţine capitalei, artistul rămâne foarte ataşat sentimental de satul natal Sebeşel, unde venea în vacanţe, de aceea o mare parte din numeroasele lucrări au un caracter local, în speţă tipuri de barbaţi şi femei cu port tradiţional  păstrat cu sfinţenie în zona Văii Sebeşului.  Portretele  zugrăvite de Henţia  rezonează cu concepţia sa clasică asupra naturaleţii, rezistând tentaţiei de a interveni, printr-un procedeu expresiv, în sensul sublinierii unor detalii caracteristice.  Pictura sa dezvăluie chipuri desprinse din toate mediile sociale, începând cu seria portretelor anonime, de păstori şi ţărani români, din ţinutul natal ori din împrejurimile capitalei, surprinşi în clipe de răgaz din obişnuita lor trudă. Dragostea devotată pentru familie se reflectă în seria de portrete dedicate mamei, soţiei şi copiilor: Anisia, Aurelia, Virgil şi Alexandru, surorii sale, Ioana şi altor membrii ai familiei.

În ultimii ani ai vieţii, Sava Henţia a revenit pe meleagurile natale, realizând iconostase pentru bisericile din Răhău şi Vinţu de Jos, a pictat  biserica ortodoxă din cimitirul din Sebeş şi a decorat peretele de nord al bisericii “Sf.Treime” din Săsciori. Incursiunile în pictura bisericească au continuat cu lucrări de restaurare la manăstirea Brebu iar în pronausul Mănăstirii Cernica a realizat portretele ctitorilor Sf. Ierarh Calinic şi episcopul Ioanichie Stratonichios.

În existenţa sa relativ scurtă Henţia a desfăşurat o activitate bogată, abordând variate genuri ale artei, de la ilustraţia de carte la marea decoraţie murală. Lucrările sale se află în muzeele României şi în colecţii particulare, întregind imaginea unui laborios cronicar al timpului său, divers ca tehnică, tematică şi viziune artistică. Moştenirea sa de mare valoare, rămâne să ocupe o pagină importantă în marea carte a culturii şi artei neamului românesc.

            Prof. Ioana RAICA